The Rebound / Acest joc e pentru tine (2024)

Vreau să încep prin a spune că sunt o fană înfocată MeenPing. Față de alte perechi din industrie, cei doi îmi transmit un sentiment aparte pe care nu-l pot ignora. Poate că e datorită relației lor, poate e datorită faptului că nu au reacții forțate, că nu acționează 100% ca un fanservice sau poate pur și simplu pentru că îmi plac mie în mod deosebit.
Când s-a anunțat serialul, am fost bucuroasă. De la primul lor serial până acum, am simțit un progres atât în plot, cât și în felul lor de a juca. Totuși, la fel ca și în cazul lui Dunk, Ping mai are de lucrat, însă prin rolurile pe care le primește, compensează lipsurile sale.
Mi-a plăcut în mod deosebit povestea, nu a fost o poveste pe care o vezi des în serialele de tip BL. Chiar dacă povestea lui Zen a fost clișeică — tipul tânăr care se chinuie să facă față vieții de zi cu zi alături de bunica lui bolnavă, care trebuie să obțină note bune, să aibă performanțe bune la școală, dar să și lucreze în același timp pentru a aduce un aport financiar la veniturile familiei sale — povestea lui Ryu a fost mai complicată. De la un fost jucător de baschet în echipa școlii, cotat destul de bine și apreciat, ajunge să fie un jucător de baschet stradal din care își câștigă existența, pentru că a fugit de acasă din diverse motive, care sunt prezentate mai târziu în serial. Momentul reîntâlnirii lor a fost un șoculeț delicios, nu m-am așteptat să se reîntâlnească așa. Cred că acest moment a făcut întâlnirea lor specială, mai ales că s-au revăzut și la meciul stradal de baschet. Emoțiile în ambele situații au fost ilustrare frumos, confuzia ambelor cu privire la întâlnire, furia și panica.
Consumul de droguri (suplimente, droguri sintetice, medicamente etc.) în rândul atleților nu e ceva nou. Este o problemă cu care multe echipe se confruntă, dar despre care nimeni nu vorbește. Mi s-a părut destul de uimitor să văd asta într-un serial BL, precum și prezența unui jucător cu un handicap. Motivația lui Zen de a reforma echipa a fost incredibilă. A fost o provocare și pentru mine să văd cum o să descurce lucrurile. Atunci am înțeles că Zen este o persoană ambițioasă, care nu se oprește până nu-și atinge țelul. Chin în rolul antrenorului Ton a fost o alegere foarte bună. Nu era nevoie neapărat de un actor bun la baschet, ci de un actor profesionist care să insufle spectatorului încrederea necesară că lucrurile sub îndrumarea lui vor fi în regulă.
Au existat multe momente previzibile pe parcursul episoadelor, au existat tot atâtea momente în care pur și simplu nu știi la ce să te aștepți: ex: acțiunile lui Atom, răsturnarea de situație în privirea lui Ryu, decizia consiliului de administrație.
Punctul culminant al serialului a fost altul, pentru mine a fost reîntoarcerea lui Ryu la școală, dorind să fie alături de Zen, dar plin de comportamente care nu sunt în folosul echipei. Totuși, pe parcurs am înțeles comportamentul său și motivele din spate.
Dincolo de poveste, am apreciat foarte mult efortul depus de Ping și Frank în ceea ce privește jocul lor de baschet. Meen este un jucător profesionist și, indiferent cât ai încerca să te abții să nu joci la nivelul la care ești obișnuit, nu reușești să o faci (vorbesc din experiență). Trebuie să recunosc că Meen a reușit să-mi ridice părul pe mâini. A fost ceva diferit să-l văd jucând baschet, să-i văd privirea aia super hotărâtă, cu care sunt învățată din meciurile sale, și totuși să îmbine totul perfect cu actoria. De multe ori, când a înscris, nu l-am văzut pe Ryu, l-am văzut pe Meen.
Ryu a fost caracterizat prin întâmplările marginale ca fiind un protector al lui Zen, dorindu-și să-l țină în siguranță, departe de lumea în care el se scufundase. Fără ca măcar să-și realizeze, Zen a devenit pârghia lui de scăpare, alături de Ton, pentru că, încăpățânat din fire, Zen nu a putut să nu-și bage nasul în treburile lui, chiar dacă a avut de suferit și i-a rămas alături și în momentele mai nefericite, deși ar fi putut să-l lase baltă. Dar aici intervin relațiile interumane și intensitatea sentimentelor. Ton nu i-a interzis să joace baschet stradal, dar i-a oferit o alternativă.
Despre antrenorul Ton și Lin doar de bine. Nu a existat nici măcar un moment în care să mă îndoiesc de antrenor sau de Lin, deși încă mă întreb care era motivul pentru care Lin se simțea atât de atrasă de Ryu? Echipa a jucat un rol important și în reformarea antrenorului, iar devotamentul acestora s-a văzut și în momentul în care au ales să-i stea alături și să nu-l lase singur. Încă o dată, Ryu a fost un protector, alegând să vorbească cu mama lui și să-i ceară ajutorul cu prețul propriei sale libertăți (da, de dragul lui Zen).
Diferența dintre „house” și „home” a fost atât de bine conturată: „casa” lui Ryu fiind locul în care se afla mama lui și de unde fugise, iar „acasă” a devenit locul în care Zen și bunica acestuia îl așteptau și îl acceptau.
Serialul a avut multe puncte forte: relațiile interumane, caracterizarea personajelor (a tuturor, începând cu Ryu, Zen, Atom, Ton, Q și terminând cu restul jucătorilor), temele (loialitate, devotament, lupta cu propriile greșeli/trecut), producția excepțională (fie că era vorba de un meci de baschet de stradă, unul oficial, un simplu joc pe un teren neutru - echipa de producție a reușit să pună atât de bine accentul pe legăturile și relațiile create de teren și joc), opening-ul care încă „hit hard”, maturizarea ambelor personaje: Ryu și Zen. Ryu a înțeles în timpul ultimului lor meci că, dacă iubești pe cineva, uneori poți doar să-l lași să plece și să-l urmărești de la distanță. În schimb, Zen a realizat, în urma plecării, că sentimentele și trăirile lui nu sunt legate doar de joc și de dorința de a obține bursă, ci sunt legate de locul său de apartenență, de colegii săi din echipă și de Ryu (visul nu este vis dacă nu te bucuri de el alături de cei dragi).
Puncte slabe: mi-aș fi dorit ca Atom să fie un antagonist mai puternic (Eu, Atom, m-am îndrăgostit de Zen și o să fac tot posibilul să fie al meu!), deși prezentat ca personaj negativ, nu a avut nici măcar o secundă în care să fie concis, concret și să facă ceva pentru a-l câștiga pe Zen; ritmica ușor inegală a episoadelor; finalul grăbit (personal, nu cred că s-au încadrat în timp și a fost pe repede înainte să scoată maxim 12 episoade, pentru că s-au pierdut în multă vorbărie); au fost momente în care s-a văzut că unele dialoguri, secvențe erau forțate (mai ales în al doilea plan), ce s-a întâmplat cu Q? , cum a reușit Ryu să facă față tuturor provocărilor?
Meen și Ping se potrivesc de minune pe genul acesta de roluri. Sper să ne bucure cu o serie bună și anul acesta. Cred că, învățând de la MChoice, companiile ar trebui să nu aglomereze programul actorilor cu serii pe bandă rulantă, ci să facă mai puține, dar mai calitative și, în același timp, să-i lase să-și trăiască și propria viață. Vă spun, se simte incredibil să-i urmăresc pe cei doi și, în cazul meu, se datorează faptului că, deși sunt o pereche super cool, nu au doar apariții împreună încercând să mențină imaginea de cuplu tot timpul. Fiecare are activitățile lui individuale, promovate activ, se susțin reciproc, iar chiar dacă „fanii” vorbesc în ultima perioadă că relația dintre ei s-a răcit, mie mi se pare că s-a maturizat foarte mult.
Per total a fost un serial bun și ai mei au spart ecranul. Deși, recunosc că n-am reușit să-mi iau ochii de la Nammon (Personajul lui a fost deliciu pur, matur, protector, îndrăgostit. De când a plecat de la GMM a avut un grow up și îmi place maxim ce văd ).