Frumos

Handsome

Capitolul 1

Nu era un supermodel.
Dar ar fi putut fi.

Trebuia să te uiți cu atenție ca să-i observi frumusețea extraordinară, să cauți dincolo de părul blond-argintiu, mereu nepieptănat, și de hainele terne: blugi largi și supradimensionați, tricouri șifonate cu desene animate care îi atârnau pe silueta subțire și halatul alb pe care îl purta mereu, pătat și murdar. Blondul era complet neîndemânatic. Nu avea habar ce făcea. Era, fără îndoială, cel mai prost asistent de cercetare pe care îl avusese vreodată doctorul Tokawa.

Și totuși…

Avea utilitatea lui.

– Mariku, ai putea, te rog, să ștergi din nou praful de pe raftul de jos?

– Da, domnule Tokawa!

Tânărul a zâmbit cu drag și a mers ușor prin încăpere pentru a-și îndeplini sarcina. S-a așezat în genunchi ca să curețe echipamentul de laborator pe care Tokawa îl ținea la baza unei biblioteci prinsă-n perete, ce se întindea de-a lungul laboratorului. L-ar fi ținut ocupat cel puțin câteva ore. Chiar dacă făcuse asta și ieri, Mari era extrem de sârguincios. Întotdeauna se implica în tot ce făcea, dându-și toată silința.

Pupilele lui Tokawa s-au întunecat în spatele ochelarilor groși, ca niște sticle de Coca-Cola, când a zărit fundul rotund și plinuț al lui Mariku mișcându-se înainte și înapoi, în timp ce freca echipamentul cu toată seriozitatea.

A zâmbit în sinea lui. Băiatul avea, fără îndoială, utilitatea lui.

Nu era vorba doar de fundul mic și perfect, adorabil. Nu. Doctorul Tokawa trecuse prin mulți, foarte mulți asistenți de cercetare. Toți se dovedeau, în cele din urmă, mincinoși, trișori sau hoți. Toți veneau atrași de reputația lui și de numeroasele descoperiri incredibile. Voiau să-și îmbogățească CV-urile, să-i afle secretele și, eventual, să le fure pentru a le vinde companiilor rivale sau pentru a le publica sub propriile nume.

De-a lungul anilor, doctorul fusese trădat de nenumărate ori de așa-zișii săi asistenți. Ajunsese să fie extrem de selectiv cu cei cărora le permitea accesul în laboratorul său de cercetare ultrasecret. Mariku era diferit.

Omul de știință petrecuse luni întregi încercând să înțeleagă dacă băiatul ascundea ceva, așteptând ca adevărata lui natură să iasă la iveală. Dar Mari era exact ceea ce părea. Nu dorea faimă sau avere, era loial până la naivitate, mereu sincer, incredibil de dulce și, pe deasupra, de o frumusețe tulburătoare.

Da, i-a luat mult timp doctorului Tokawa să aibă încredere în el, dar, în cele din urmă, i-a oferit-o complet.

Doar Mariku avea cheile laboratorului. Doar lui i se permitea să vină și să plece după bunul plac. Doar el putea intra în sanctuarul interior al faimosului Tokawa Hiroshi.

[Sunet ca și cum ceva s-ar fi prabușit]

Sunetul sticlei sparte a răsunat puternic în laboratorul imens, gol, în afară de ei doi. Ochii albaștri l-au privit cu vinovăție, iar Tokawa a clătinat din cap. Știa că Mariku nu l-ar fi trădat niciodată. Ce mai contau câteva eprubete sparte în comparație cu asta? Era un preț pe care îl accepta fără ezitare pentru cel mai bun asistent pe care îl avusese vreodată.

[Alt sunet similar]

Suportul de eprubete s-a rupt și el. Tokawa a făcut o grimasă. Bine, câteva sute în plus…

Câteva ore mai târziu, era complet absorbit de muncă, aplecat asupra microscopului și mâzgălind notițe într-un carnețel. Pierduse noțiunea timpului când o mână blândă i-a atins brațul. A ridicat privirea prin ochelarii pătați de cerneală spre chipul frumos care îl privea îngrijorat.

– Domnule Tokawa, trebuie să mâncați, a spus Mari încet.

Fără să ceară permisiunea, Mariku i-a strâns cu grijă notițele, le-a aranjat într-un dosar și i-a pus în față o farfurie cu yakitori. Era unul dintre felurile preferate ale lui Tokawa. Șase frigărui cu pui la grătar și legume erau așezate pe un pat de orez pufos, gătit exact așa cum îi plăcea.

Bărbatul mai în vârstă era, de obicei, morocănos, dar Mariku părea să știe întotdeauna ce i-ar face plăcere, fără să întrebe. Aroma îl făcea să saliveze, iar stomacul i se strângea de foame. Mari făcea chiar și mochi. Tokawa nu era un amator de dulciuri, dar le adora pe cele făcute de Mariku.

S-a uitat la ceas și a realizat că era aproape ora opt seara. Când mâncase ultima dată? A, da. Mariku îi pregătise un bento pe care îl mâncase la prânz. Tokawa s-a încruntat. Opt seara. Trecuseră două ore de când băiatul ar fi trebuit să plece.

– Mariku, vrei să te duc acasă? E prea târziu ca să mai mergi pe jos, a spus el, neliniștit.

S-a încruntat în timp ce îl privea pe micul său asistent scoțându-și halatul și schimbându-se în jacheta de stradă. Era prea subțire pentru vremea rece. Tokawa se întrebă dacă nu cumva băiatul nu-și permitea ceva mai gros. Poate era timpul pentru o altă mărire de salariu.

Mariku i-a zâmbit vesel.

– Nu, domnule Tokawa! Mulțumesc, dar eu și Shigara ieșim în seara asta după muncă. La barul de la capătul străzii, dacă vreți să veniți.

Chipul lui era plin de speranță.

Tokawa a fost tentat să accepte, dar în clipa aceea un bărbat înalt, cu barbă și aer elegant, a apărut la ușa laboratorului și a făcut cu mâna. Purta o vestă. Ce fel de ticălos purta o vestă fără sacou pe deasupra? Tokawa s-a încruntat și mai tare în timp ce îl vedea pe Mariku zâmbind și salutându-l entuziasmat.

Gelozia îl ardea în piept. Nu avea de gând să petreacă timp cu cei care puneau mâna pe prețiosul lui asistent.

A clătinat din cap.

– Bine, domnule Tokawa. Ne vedem mâine. Să nu stați treaz prea târziu, a spus Mariku, mustrându-l jucăuș.

Era atât de adorabil, încât Tokawa simțea nevoia să-l prindă și să-l ascundă de lume. Să-l țină în laborator pentru totdeauna. Să fie al lui și numai al lui.

A mârâit în surdină când ușa s-a închis și a văzut cum bărbatul puternic și înalt l-a luat în brațe pe Mariku.

Shigara era doar unul dintre mulții iubiți. Mariku părea să-i schimbe cu o viteză surprinzătoare. Avea un tip foarte clar: cu cât erau mai mari, cu atât mai bine. Bărbați înalți, cu umeri lați, mușchi proeminenți, genul sportiv.

Din păcate pentru omul de știință îndrăgostit de treizeci de ani, el era exact opusul.

Doctorul Tokawa era scund și slab, cu ochelari gigantici, ca niște sticle de Coca-Cola, cu rame negre groase. Era un crevete, poate cu doi sau trei centimetri mai înalt decât Mariku, în pantofii potriviți. Un tocilar de modă veche. Nu-l deranjase niciodată acest lucru. Mintea lui genială îi deschisese toate ușile dorite și îi redusese la tăcere pe toți criticii. Fusese un copil geniu care făcuse milioane înainte de 18 ani.

Acum era miliardar, avea propria companie și un laborator ultrasecret, cu contracte militare în întreaga lume. În ciuda staturii sale, nimeni nu îndrăznise să-l subestimeze de ani buni. Nicio femeie nu-i era inaccesibilă și foarte puțini bărbați.

Nimeni în afară de Mariku.

Nu putea fi cumpărat. Nu era impresionat de bani sau de faimă. Îl trata pe Tokawa la fel ca pe oricine altcineva.

Și tocmai de aceea îl prețuia atât de mult.

Tot de aceea îl și înnebunea.

În loc să-l admire pentru realizările sale incredibile, Mariku prefera să-i lingușească zilnic pe sportivii aceia proști, cu mușchii lor buni de nimic. Avea chiar și un poster pin-up în dulap, cu un tip cu maxilar proeminent și abdomen sculptat. Mariku aproape că saliva de fiecare dată când vedea un biceps bombat și nu se uita niciodată de două ori la cineva care nu arăta ca un culturist.

Tokawa hotărâse însă că era dispus să facă orice pentru a-i atrage atenția.

Dacă tot ce-i trebuia ca să-l facă să se uite la el era să aibă treizeci de centimetri în plus și niște bicepși impresionanți, atunci exact asta urma să obțină. De luni întregi lucra, în secret, la o formulă, după plecarea lui Mariku. Era singurul lucru pe care îl ascunsese vreodată de asistentul său. Fusese deja testată, cu rezultate incredibile, și se afla în faza finală.

În seara aceea era momentul perfect.

Tokawa a rânjit răutăcios în timp ce a luat fiola cu lichid auriu, de culoarea chihilimabrului, și și-a injectat conținutul direct în biceps.

În sfârșit, avea să-l facă pe frumosul său Mariku să se uite la el… oricât l-ar costa.

Handsome

Capitolul 2

Între timp, pe stradă, într-un bar de karaoke din zonă, Mariku încerca să zâmbească în timp ce Shigara îl apuca din nou de fund. Prea tare.

S-a crispat de durere.

Voia doar să iasă la un bar, să bea câteva pahare, să joace darts și să petreacă timp împreună. Voia să poarte o conversație adevărată cu bărbatul cu care ieșea la întâlnire. O conversație normală. Chiar cerea prea mult?

Se pare că da.

A oftat adânc și s-a ferit când Shigara, deja bine amețit, a încercat din nou să se năpustească asupra lui.

Era vina lui. Știa asta. Alegea mereu același tip: sportivi proști, cu mușchi mari și creiere mici, care abia dacă puteau lega două fraze coerente. Era jenant că nu se învăța minte niciodată. Și totuși, de fiecare dată când vedea un spate lat, un piept sculptat, antebrațe groase brăzdate de vene și un abdomen perfect definit, i se întâmpla ceva. Ca și cum mintea i se oprea brusc, iar instinctele preluau controlul. Iar înainte să-și dea seama, se trezea din nou la o întâlnire cu un neanderthalian.

Dar nimeni nu putea suporta la nesfârșit discuții despre sală, suplimente și saloane de bronzat fără să simtă nevoia să-și smulgă părul din cap.

Gândurile i-au fugit, fără să vrea, la doctorul Tokawa. Cu el putea vorbi despre orice. Avea mereu ceva interesant de spus. Mariku se întrebă dacă bărbatul mâncase sau dacă, din nou, fusese absorbit de muncă și uitase complet. Un val de vinovăție îl străbătu. Ar fi trebuit să rămână. Să se asigure că doctorul mănâncă și doarme.

Nu putea număra de câte ori venise dimineața la laborator și îl găsise pe Tokawa prăbușit peste birou, epuizat după o noapte întreagă de muncă. Era atât de inteligent, încât pierdea complet noțiunea timpului.

Mariku a zâmbit, pierdut în gânduri.

Zâmbetul i s-a stins când Shigara a început să-i mângâie gâtul. Părul aspru îi zgâria pielea sensibilă, iar barba scurtă a iubitului său se simțea ca un burete abraziv. Deloc atrăgător. Blondul s-a tras înapoi și l-a privit cu atenție. Piercingul din buză îi provoca un fior neplăcut, iar barba neîngrijită arăta ca un petic de păr pubian.

Îi era greu să-și amintească ce văzuse vreodată la el.

Mariku a decis că noaptea trebuia să se încheie.

– Shigara, mă întorc la laborator. N-ar fi trebuit să-l las singur pe doctorul Tokawa. Trebuie să mă asigur că e bine.

A coborât de pe scaunul de bar și s-a îndreptat spre ieșire, trăgându-și geaca pe umeri. Sperase că Shigara va înțelege aluzia. Nu doar că se terminase seara, dar se terminase și atracția.

– Mă ignori? a mormăit Shigara, clătinându-se beat după el.

Mariku a oftat. Evident. Nu avea de gând să accepte atât de ușor. Nu era locul potrivit pentru o ceartă, erau înconjurați de oameni. A făcut un semn din mână și Shigara l-a urmat afară, în noaptea rece.

Blondul s-a întors spre el.

– Uite, pur și simplu nu funcționează. Și, sincer, chiar trebuie să mă întorc la laborator. Doctorul Tokawa...

Shigara s-a enervat și l-a apucat brutal de încheietură.

– Ce naiba e cu tine? Tot ce scoti pe gură e Tokawa în sus, Tokawa în jos. Ești obsedat de el.

– Nu sunt obsedat, doar...

– Doar ce? Îți place șeful tău? Ce are ticălosul ăla și n-am eu?

Insulta la adresa doctorului l-a înfuriat pe Mariku.

– Pe lângă creier, maniere și clasă?

Un pumn masiv s-a izbit de peretele de lângă capul lui, iar Mariku și-a amintit brusc cât de mare și de puternic era Shigara. Înainte i se păruse sexy. Acum, pe strada întunecată, era pur și simplu înfricoșător.

– Te rog, lasă-mă să plec. S-a terminat. Du-te și găsește pe altcineva.

A încercat să-și smulgă mâna, dar Shigara i-a prins și cealaltă încheietură, țintuindu-l de perete.

– Se termină când spun eu că se termină. Ar fi trebuit să mă aștept. M-au avertizat alții despre tine.

– Despre ce? a întrebat Mariku, surprins.

Bărbatul și-a frecat șoldurile de corpul lui.

– Că doar îți place să tachinezi. Că nu mergi niciodată până la capăt.

– Dă-mi drumul, Shigara.

– Nu te grăbi, dragule. Am un pariu de câștigat.

Mâna lui mare i-a cuprins din nou încheieturile, iar cealaltă i-a strâns brutal fundul. Mariku a țipat de durere.

– Ți-a plăcut? a rânjit Shigara.

– Nu! M-a durut! Lasă-mă!

S-a zbătut, dar forța celuilalt era copleșitoare.

– Ca să fugi înapoi la prețiosul tău Tokawa? Tocilarul ăla jalnic?

Mariku a văzut roșu-n fața ochilor.

– Doctorul Tokawa este de zece ori mai bun om decât vei fi tu vreodată! Este genial! A schimbat lumea! Tu nu ești nimic în comparație cu el...

Un sărut brutal i-a acoperit gura. Mariku s-a zvârcolit, apoi l-a mușcat cu toată puterea. Shigara a urlat și i-a acoperit gura cu palma. Limba îi sângera.

Mariku a scuipat sângele pe cămașa lui scumpă și a încercat să fugă. N-a ajuns departe. A fost tras înapoi, iar pumnul lui Shigara s-a ridicat amenințător.

A țipat și s-a ghemuit, pregătindu-se pentru lovitură.

Pumnul nu a mai venit.

O mână uriașă l-a prins în aer.

Mariku a ridicat privirea. La fel și Shigara.

În spatele lor se afla o siluetă imensă, cu cel puțin cincisprezece centimetri mai înaltă decât Shigara. Umerii lui păreau prea lați pentru orice ușă obișnuită. Un gigant.

S-a apropiat de lumină, iar Mariku a rămas fără aer. Era cel mai frumos bărbat pe care îl văzuse vreodată. Maxilar puternic, pomeți sculptați, sprâncene ferme. Un vis întrupat.

S-a înroșit, realizând că străinul fusese probabil martor la tot.

– Mișcă-te, dacă nu vrei probleme, a mârâit Shigara.

Vocea bărbatului necunoscut a fost joasă, profundă.

– Cred că a spus destul de clar că nu mai vrea nimic de-a face cu tine.

Strânsoarea lui Shigara s-a intensificat, iar Mariku a scâncit. Ochii aurii ai străinului au sclipit.

A urmat un sunet sec.

Totul s-a petrecut într-o clipă. Cotul uriașului a lovit fața lui Shigara, lăsându-l inconștient. A fost apucat de cămașă și aruncat într-un container de gunoi din apropiere.

Mariku a izbucnit într-un chicotit nervos.

Salvatorul s-a întors spre el.

– Ești bine?

Mâini mari și calde i-au prins ușor brațul, examinându-i încheietura învinețită.

– Hai. Punem gheață pe asta.

Nu i-a dat drumul la mână nici când au intrat în cafeneaua liniștită de la capătul străzii. Mariku era tăcut, timid, incapabil să-și ia ochii de la el.

Bărbatul era… incredibil.

Pur și simplu incredibil de frumos.

Handsome

Capitolul 3

Mariku s-a strecurat într-o cabină, iar în loc să se așeze în fața lui, bărbatul masiv s-a așezat lângă el. Din cauza staturii sale, abia era loc pentru amândoi. Pentru o clipă, Mariku s-a întrebat de ce, dar a înțeles imediat când bărbatul a comandat calm niște gheață, o lavetă și o pungă cu mâncare la pachet.

A pus gheața într-o pungă de plastic, a înfășurat-o în cârpă și a apăsat-o ușor pe pielea lui Mariku. Acesta a tresărit involuntar când i-a atins vânătaia, dar atenția i-a fost rapid distrasă de coapsa fierbinte a bărbatului, lipită de a lui. Putea simți forța din ea, mușchii tari, bine definiți.

A înghițit în sec. Nu avea de gând să mai facă asta. De ce trebuia să aibă slăbiciunea asta pentru mușchi? De ce, de ce?

– Te simți mai bine?

Mariku a dat din cap. Chiar se simțea mai bine. Pulsările se domoliseră, rămăsese doar o durere surdă.

– Da, mulțumesc. Nu știu ce s-ar fi întâmplat dacă nu ai fi apărut. Mulțumesc că l-ai oprit.

A ridicat privirea timid, pe sub genele lungi. Obrajii îi ardeau, parțial din cauza durerii, parțial din rușinea a tot ce bărbatul probabil îl auzise pe Shigara spunând.

– Pot să te asigur că a fost o plăcere, a mormăit bărbatul.

Mariku n-a reușit să se abțină și a chicotit, imaginându-l pe Shigara zburând prin aer și aterizând direct în tomberon.

– Serios, l-ai nimerit perfect! A fost genial!

A imitat lovitura de cot și croșeul puternic. Ochii aurii ai bărbatului au sclipit, iar acesta i-a zâmbit.

– Din nou, o mare plăcere.

Mariku și-a întins mâna care nu era rănită.

– Asahi Mariku, dar toată lumea îmi spune Mari. Tu?

Bărbatul i-a prins mâna cu grijă, palma lui mare acoperind-o pe a lui.

– Hiro. Îmi pare bine să te cunosc, Mari.

– Ei bine, Hiro, tu ești eroul meu!

Mariku a râs de propria glumă, apoi a adăugat:

– Îți sunt dator. Ce zici de o cină?

Hiro a acceptat din cap, iar cum nu mai fusese niciodată într-un restaurant în stil american, s-a lăsat ghidat de Mariku. Nu după mult timp, vorbeau și râdeau ca niște vechi prieteni, în timp ce Mariku îi arăta cum să înmoaie cartofii prăjiți în milkshake-ul de ciocolată.

Era ciudat. De parcă se cunoșteau de mult. Mariku se simțea în siguranță lângă el. Iar ochii lui Hiro îi păreau atât de familiari…

– Ne-am mai întâlnit? a întrebat brusc, înclinând capul curios.

– Asta e o replică? Dacă da, ai cam întârziat, a râs Hiro.

S-a aplecat și l-a tras într-o îmbrățișare, lipindu-l de spătarul cabinei.

– Întârziat pentru ce?

– Sunt deja interesat.

Mariku a apucat să gâfâie doar o dată înainte ca buzele lui Hiro să le acopere pe ale lui. Sărutul era complet diferit de orice simțise până atunci. Dulce, tandru, încărcat de ceva profund, ca și cum ar fi cuprins ani de dor și afecțiune.

Capul i-a căzut pe spate, sprijinit de masă, iar buzele lui Hiro l-au convins încet să se deschidă. Nu era nimic forțat. Hiro nu cucerea, nu domina. Explora. Limba lui se împletea cu a lui Mariku, degetele îi mângâiau obrajii, ceafa sensibilă.

– Mmm…, a gemut Mari, înfășurându-și brațele în jurul gâtului gros al celuilalt, trăgându-l mai aproape.

Uitase complet unde se aflau.

– Mă scuzați!

Amândoi au ridicat privirea, ușor vinovați, dar fără să se desprindă. Chelnerița stătea lângă masă, cu obrajii roșii, ținând nota de plată.

– Îmi pare rău… doar că închidem.

– O, Doamne! a exclamat Mari, uitându-se la ceas. Aproape miezul nopții?!

– Am pierdut ultimul tren…, a gemut el.

– Vrei să chem un taxi? a întrebat Hiro.

– Nu. Ar costa mai mult decât hotelul. Stau la Sunroute Plaza.

Hiro a scos portofelul, dar Mariku i-a prins mâna.

– Nu! Tu l-ai pus la pământ pe Shigara, cina e din partea mea!

A deschis portofelul. Gol.

– La naiba…

Hiro a râs și a întins chelneriței un card Platinum negru. Mariku a încercat să nu se holbeze.

– Stai liniștit.

Câteva minute mai târziu, Hiro îl trăgea deja de mână spre hotel.

– O cameră, vă rog, a spus Mariku, gâfâind.

– Două, a corectat Hiro, aplecându-se peste el.

– Și tu ai pierdut trenul?!

– Exact.

– Atunci hai să împărțim o cameră.

Ochii aurii au sclipit o clipă.

– O singură cameră, a spus Hiro decis.

Când au intrat, Mariku s-a oprit brusc.

– Uau!

Camera era… extravagantă. Covor roșu, pat în formă de inimă, perne roșii, oglinzi peste tot și un glob disco atârnând din tavan.

– Jur că nu toate camerele sunt așa…, a murmurat el, rușinat.

– E în regulă, a spus Hiro calm. Priveliștea e superbă.

Și avea dreptate. Tokyo strălucea sub ei.

– Dorm pe jos, a spus Mariku.

– Prostii. Patul e mare. Eu stânga, tu dreapta.

Hiro deja se descălța. Cravata, haina, cămașa.

Mariku a închis ochii, imaginea corpului masiv întipărindu-i-se pe retină. Mușchi definiți, piele bronzată, abdomen sculptat.

Omulețul din pantaloni refuza categoric să coopereze.

– Vino, nu mușc, a spus Hiro.

Mariku s-a strecurat sub pături cât a putut de repede. Patul s-a mișcat când Hiro s-a întins lângă el. Luminile s-au stins.

Ochii lor s-au întâlnit în penumbra camerei. Aurii și albaștri. Calzi. Familiar.

– Mulțumesc, Hiro. Pentru tot.

Degetele mari i-au mângâiat părul.

– Cu plăcere, micuțule Mari.

Ochii lui Mariku s-au închis, adormind cu un zâmbet liniștit.

Handsome

Capitolul 4

Când s-a trezit a doua zi dimineață, Mariku era în partea lui Hiro de pat, ghemuit lângă corpul masiv al bărbatului, cu capul blond sprijinit pe bicepsul lui enorm, tare ca piatra. Celălalt braț al lui Hiro îl ținea strâns, protector, în jurul trupului său subțire.

Se simțea mic. Vulnerabil. Și complet în siguranță.

Pe jumătate adormit, Mariku s-a mișcat leneș, căutând instinctiv căldura aceea, iar atunci a realizat, cu un gâfâit scurt, că putea simți buzele lui Hiro mângâindu-i ceafa. Trupul i s-a încordat când a simțit penisul erect al bărbatului cuibărit între fesele lui, frecându-se lent, provocator.

A gemut încet, iar fără să-și dea seama, și-a împins șoldurile înapoi, apăsându-se de el. A simțit pulsația. Era… imens.

A încercat să se desprindă, dar brațul puternic îl ținea prea strâns. În schimb, s-a întors încet în îmbrățișarea lui Hiro, până când au ajuns față în față.

–  Bună dimineața, Mari, a șoptit Hiro, ochii aurii strălucindu-i cald.

–  Bună dimineața…, a murmurat Mariku, timid.

Era dureros de conștient de propria erecție matinală, prinsă acum între trupul lui și abdomenul dur al lui Hiro. Nu a trecut neobservată. Mâna mare a lui Hiro i-a coborât pe spate, mângâindu-l lent, apoi strângându-i fundul. Mariku a gemut, împingându-și șoldurile înainte, iar frecarea l-a făcut să tremure.

Într-o clipă, Hiro l-a răsturnat pe spate, fixându-l pe saltea cu greutatea corpului său masiv. Mușchi tari, calzi, apăsându-l din toate părțile.

Buzele lor s-au întâlnit într-un sărut flămând. Ca și în noaptea trecută, era dulce și tandru, dar încărcat de o dorință aproape dureroasă. Simțea ca și cum artificii îi explodau sub pleoape. Limba lui Hiro i-a despărțit buzele, iar Mariku a gemut când aceasta l-a explorat lent, provocator. Hiro a mormăit când Mariku i-a supt limba timid, iar frecarea dintre trupurile lor a devenit umedă, alunecoasă.

Mariku și-a înfășurat brațele în jurul gâtului gros al lui Hiro, respirând sacadat.

Hiro l-a sărutat pe frunte, apoi s-a retras încet, ridicându-se în genunchi deasupra lui. Ochii lui Mariku erau încețoșați de dorință în timp ce îi admira trupul. Pieptul lat, umerii imenși, brațele care păreau sculptate din piatră.

Atunci gândul l-a lovit, rece și brusc.

Dacă Hiro nu s-ar fi oprit, nu l-ar fi putut împiedica.

Pentru o clipă, frica i-a străbătut corpul.

–  Te rog…, a bâlbâit el. Ia-o încet. N-am mai făcut asta niciodată.

Surpriza a fulgerat în ochii aurii ai lui Hiro, urmată de un zâmbet intens, mândru și posesiv.

Boxerii lui Mariku au fost smulși într-o clipă. Hiro s-a aplecat, sărutându-i stomacul, șoldurile, coborând lent, chinuitor. Limba fierbinte i-a urmat linia abdomenului până jos, iar Mariku a țipat când i-a prins penisul între buze.

Plăcerea a fost copleșitoare. Corpul i s-a arcuit, mintea i s-a golit complet. Mirosul lui Hiro, senzația buzelor, sunetul respirației lui grele, toate îi păreau ciudat de… familiare.

Când orgasmul l-a lovit, Mariku a strigat incoerent, strângându-i capul între picioare, pierzându-se complet în senzație.

Când și-a revenit, s-a ridicat speriat, cu obrajii în flăcări.

–  Îmi pare rău! Nu am vrut… Doamne…

Hiro l-a privit cu un rânjet ironic.

–  A fost plăcerea mea.

Mariku a izbucnit în râs, prăbușindu-se înapoi pe pat. Hiro s-a întors peste el, sărutându-l ușor, apoi l-a rostogolit pe burtă. Fiecare mișcare era lentă, atentă, lipsită de forțare.

Și totuși…

Când degetele lui Hiro l-au atins din nou, Mariku a încremenit.

Ceva era greșit.

Mintea i s-a umplut de o imagine neașteptată. Ochii lui Tokawa. Vocea lui calmă. Prezența lui.

Tokawa.

A inspirat adânc, realizând cu o claritate dureroasă adevărul.

Nu cu Hiro voia să fie.

S-a desprins ușor și s-a tras înapoi, acoperindu-se cu cearșaful.

–  Hiro… te rog, nu te supăra.

Hiro s-a retras imediat.

–  E totul în regulă?

–  Nu… nu vreau să fac asta.

A ezitat, apoi a spus adevărul.

–  Te vreau. Ești minunat. Dar sunt îndrăgostit de altcineva. Și vreau ca prima mea dată să fie cu el.

Furia a trecut ca o umbră pe chipul lui Hiro. O clipă teribilă. Apoi s-a întors, a aprins o țigară și a privit pe fereastră.

–  Și cine e norocosul? a întrebat, rece.

–  Șeful meu.

Tusea bruscă a lui Hiro l-a făcut pe Mariku să creadă că râde.

–  Știu că e stupid…, a continuat el, cu vocea tremurând. Dar nu mă pot abține.

Când Hiro s-a așezat din nou lângă el, i-a ridicat bărbia cu blândețe.

–  NU ești prost.

Apoi i-a spus tot ce Mariku avea nevoie să audă.

Despre valoare. Despre companie. Despre iubire.

Când a terminat, Mariku plângea în tăcere, strângându-l în brațe.

–  Mulțumesc, Hiro.

–  Ieri eram străini, a spus Hiro zâmbind. Azi suntem prieteni.

–  Da.

–  Atunci ascultă-mă. Nu renunța la el.

–  Nu o voi face.

Când Mariku a ieșit pe ușă, cu inima plină și mintea amețită, Hiro a rămas în urmă, râzând încet.

Dr. Tokawa Hiroshi.

–  Asta chiar nu ar fi mers deloc…, a murmurat el.

Tokawa a oprit un taxi și i-a spus șoferului adresa laboratorului său. S-a uitat la ceas și a calculat că va ajunge la laborator cu aproximativ cincisprezece minute înaintea lui Mariku. Era exact timpul necesar pentru a injecta antidotul și a se schimba la loc, dacă totul mergea conform planului.

Bineînțeles, Tokawa avea încredere deplină în știința sa; antidotul ar contracara imediat efectele injecției inițiale, readucându-l la dimensiunea anterioară.

Exista, însă, o parte din el care nu avea nici măcar dorința să ia antidotul.

Îi plăcea noul său corp, dimensiunea și puterea lui, felul în care Mariku îl privea și felul în care se simțea acel corp mic în brațele lui puternice. Era aproape dependent. Și totuși, nu suporta gândul de a se confrunta cu trădarea lui Mariku atunci când băiatul își va da seama cât de păcălit fusese. S-ar simți prostesc și rușinat dacă i-ar mărturisi însuși Dr. Tokawa.

Nu, era mai bine pentru ei să continue așa cum fuseseră, ca lucrurile să meargă firesc. Data viitoare când Mariku îl invita la cină, el avea să meargă. Încet, cu timpul, aveau să treacă de la colegi la prieteni și apoi de la prieteni la iubiți. Tokawa zâmbi, îndoindu-și mâna și privind cum mușchii antebrațelor sale se unduiau.

Acest corp era frumos, dar nu avea nevoie de el. Mariku îl iubea așa cum era, ochelari, brațe subțiri, gât subțire. Mariku îl iubea pe tocilar. Își iubea mintea. Era un dar prețios și Tokawa nu voia să se joace cu asta.

S-a îndreptat spre laborator și s-a așezat încet. Cu o seringă mare, a extras formula lichidă care avea să contracareze efectele injecției inițiale. Și-a apăsat acul în venă. Pentru o clipă, a ezitat. Îi plăcea foarte mult să fie mare și puternic. Sentimentul de a-l proteja pe Mariku, de a-l lovi cu pumnul pe acel nemernic și de a-i ține silueta subțire lipită de a lui fusese incredibil. Dar apoi, din nou, s-a gândit la expresia trădată a lui Mariku. Intențiile lui Tokawa puteau fi bune, dar tot îl păcălise și îl mințise. Nu, Tokawa nu voia ca Mariku să afle vreodată. A clătinat din cap, tresărind în timp ce apăsa seringa în braț și îi injecta serul în sânge.

A așteptat cu răbdare să funcționeze.

A trecut un minut, apoi încă unul și apoi încă unul.

Nu durase atât de mult prima dată. Aproape imediat după prima injecție, mușchii și corpul i se umflaseră.

Tokawa se uită în oglindă neîncrezător. Se micșorase, dar nu cu mult, hainele îi erau doar puțin largi. Avea încă peste 1,80 m înălțime, umerii lați și musculatura puternică. Își pierduse puțin din aspectul de culturist voluminos, mușchii fiind acum supli și viguroși. Arăta ca o combinație între vechiul său și cel nou. Maxilarul său era încă unghiular, dar nu atât de pătrat, trăsăturile feței încă masculine, dar mai degrabă cum era înainte. Tokawa se uită în oglindă panicat. Mariku l-ar recunoaște într-o clipă, ca Dr. Tokawa, dar și ca Hiro.

A apucat dosarul și s-a uitat la el orbește. Oare greșise calculele? Nu, era imposibil, reluase ambele formule la nesfârșit, erau perfecte. Serul trebuia să fie reversibil, nu permanent!

A tresărit când a auzit ușa laboratorului deschisă de cardul de acces a lui Mariku și, panicat, a fugit în camera din spate și s-a ascuns.

– Dr. Tokawa?

Vocea dulce a lui Mariku a răsunat în tăcere. Tokawa a înghițit în sec. Observă repede că laboratorul era gol și venea direct în camera din spate, unde Tokawa avea un pat de camping unde dormea uneori.

– Domnule doctor Tokawa, sunteți aici?

Și-a dres glasul și apoi a vorbit mai tare:

 – M-am întors aici, Mariku!

Și-a pus mâna peste gură, regretând. Noua lui voce era mult mai joasă decât cea veche.

Mariku a observat imediat:

– Ești bine? Pari bolnav.

 Tokawa vorbi din nou, încercând să-și ridice vocea ca să sune ca el însuși:

 – Sunt bine. Uite, hei, o să-mi iau liber. De ce nu te duci acasă să te odihnești puțin? Concediu plătit, din partea mea.

Suna și mai ciudat de data asta. Fruntea lui Tokawa se uda de transpirație și își frecă tâmplele când auzi pașii lui Mariku apropiindu-se. Știa că dulcele Mari nu va pleca niciodată dacă va crede că ceva nu este în regulă.

Mari a vorbit din nou:

 – Bine, dar nu pari prea bine. Pot măcar să-ți fac niște supă sau ceva înainte să plec?

– Nu, sunt bine, poți pleca.

– Nu până nu știu că ești bine.

– Blestemată fie inima lui sensibilă, mârâi Tokawa furios.

– Pleacă de aici, Mari, acum!

Pașii s-au oprit o clipă, apoi au pornit ezitant.

 – Nu mi-ai mai spus niciodată așa. Dr. Tokawa, ce s-a întâmplat?

Bărbatul masiv își trecu frenetic degetele prin păr. Nu se putea ascunde de asta. Nu putea fugi. Nu ar fi trebuit niciodată să facă serul acela. Se întoarse spre ușă și așteptă să înfrunte dezamăgirea.

Mariku a gâfâit de groază când l-a văzut. Fața lui frumoasă s-a albit.

– Hiro?

A clătinat din cap confuz.

 – Dr. Tokawa? 

Tokawa a dat din cap "Da" la auzul ambelor nume.

 Ochii albaștri îl priveau nedumeriți. Sprâncenele lui blonde se încrețiră în timp ce încerca să-și formuleze întrebarea:

– Cum ai... de ce ai... ce s-a întâmplat?

– Am inventat un ser care să facă o persoană mai înaltă și mai puternică. L-am testat pe mine aseară.

Fața băiatului s-a înroșit de furie.

– Ai testat pe tine? De ce ai face o asemenea nebunie? Dacă n-ar fi funcționat? Dacă te-ar fi omorât?

– Toate sunt argumente valide. Nu am nicio scuză în afară de faptul că nu gândeam limpede atunci. Dar a funcționat, exact așa cum trebuia. Puțin prea bine. De fapt, se pare că nu mai pot reveni la normal.

Mariku și-a pus mâna peste gură când și-a dat seama:

– O, tu ai fost în dimineața asta la hotel? Și aseară?

Tokawa dădu din cap.

– Deci, tot ce am spus, ai auzit. NU SE POATE!

Fața mică și superbă a lui Mariku s-a înroșit și s-a întors, agățându-se de tocul ușii. Vocea îi tremura de parcă ar fi fost pe punctul de a plânge:

– De ce mi-ai făcut una ca asta? De ce ai făcut-o, a fost o glumă? Îți băteai joc de mine?

Tokawa și-a înfășurat brațele în jurul mijlocului subțire al băiatului, trăgându-l înapoi de lângă ușă.

– Nu, Mariku, nu. Ascultă-mă, a fost cea mai frumoasă noapte din viața mea.

Băiatul nu a răspuns, doar și-a dat brusc capul într-o parte când Tokawa a încercat să-l forțeze să se uite în ochii lui.

A început să-i explice cu răbdare:

– Mariku, am făcut asta pentru tine. Doar pentru tine a fost totul. Am fost atât de prost, am fost atât de gelos. Am văzut cum te uitai la acei tipi, acei tipi înalți și musculoși, și tot ce-mi doream era să te uiți așa și la mine. Doar o dată. Doar o dată, voiam să mă observi.

Ochii albaștri l-au privit printre lacrimile care îi curgeau pe gene. Tokawa le-a șters cu degetele mari.

 – Îmi doream doar o noapte cu tine. Dar ar fi trebuit să știu că nu va fi niciodată de ajuns. Și apoi, când ai spus tot, despre cât de mult mă iubești, șeful tău slab și tocilar, așa cum eram... A însemnat mai mult pentru mine decât îți imaginezi.

Tokawa l-a lipit pe băiat de perete, folosindu-și noul corp musculos și înălțimea mare în avantajul său. I-a ridicat bărbia băiatului cu mâna lui mare și puternică.

– Dragule, atunci mi-am dat seama ce prost fusesem că am crezut că trebuie să arăt într-un anumit fel. Pentru că mi-am dat seama că mă iubești, exact așa cum eram.

Mariku a dat din cap. Îi adora inima mică și dulce. Inima lui Tokawa s-a umflat de zece ori în piept. A frecat buza inferioară roz și pufoasă a băiatului cu degetul mare.

– Ei bine, ghici ce? Încă sunt eu.

Ochii lui aurii sclipiră.

 – Dar acum sunt și genul tău, nu-i așa?

A făcut un pas înapoi și și-a descheiat cămașa, lăsând-o să atârne, expunându-i pieptul neted și sculptat și abdomenul cu pătrățele. Și-o trase de pe umerii lați până a rămas fără cămașă, lăsându-l pe Mariku să-i vadă bicepșii proeminenți și antebrațele groase. A zâmbit când a văzut ochii băiatului absorbindu-l, când l-a văzut încercând să înghită în sec.

Tokawa a repetat ceea ce știa deja a fi adevărat:

– Da, sunt genul tău. Înalt, brunet și chipeș, plin de mușchi, dar în interior, sunt tot eu, bărbatul de care te-ai îndrăgostit. Sunt tot Dr. Tokawa al tău. Poți să ai totul !

Se bucura de felul în care acei ochi albaștri îl priveau cu nedumerire și excitare în același timp. Pupilele lui Mari erau întunecate și strălucitoare în timp ce Tokawa îl ținea în brațe și le lipea șoldurile.

Și-a lăsat capul în jos și a început să sărute ușor pielea catifelată și delicioasă de la gâtul asistentului său, sărutându-i și atingându-i cu limba urechea, mângâind toată pielea perfectă care îl tentase atât de mult timp. A tras de pe corpul suplu al lui Mariku halatul alb de laborator și l-a lăsat să cadă.

Mâinile lui mari strânseră fundul acela perfect și dolofan care îi chinuise visele în timp ce îl săruta iar și iar, murmurând în tot acest timp:

 – Știi, ai fost mereu genul meu. Tot drăguț și minion, cu acei ochi mari și albaștrii. Mmm, cred că te-am iubit din momentul în care te-am întâlnit, de prima dată când mi-ai gătit cina până la prima dată când mi-ai spart echipamentul de laborator.

Tokawa se retrase și îi zâmbi ca să-l tachineze. Lista lucrurilor pe care Mariku le spărsese în laborator nu era scurtă.

Mariku s-a înroșit de rușine.

 – Îmi pare rău pentru asta.

– Este un preț mic de plătit.

Tokawa și-a plecat capul și s-a apropiat să-i fure încă o sărutare, când Mariku s-a uitat la el. L-a ținut pe bărbatul masiv înapoi cu o mână la piept.

– De asta mă placi? Pentru că sunt... frumos?

 Băiatul drăguț înțelesese greșit. Tokawa clătină din cap.

 – Nu. Femeile frumoase nu sunt o avere, iar bărbații frumoși sunt chiar mai ieftini. Nu, Mariku, ești neprețuit datorită a ceea ce este în interior, nu în exterior. Inima ta pură și sinceră este ceea ce îmi place la tine. Dar nu-mi placi, Mariku.

Ochii albaștri s-au mărit de șoc, durerea strângându-se pe la colțuri până când Tokawa și-a terminat propoziția:

– Nu te plac, te iubesc .

Și-a îndesat mâna în părul blond și des al lui Mariku și l-a ținut nemișcat ca să-l poată săruta fără suflare. I-a izbit corpul mic de ușă, cu coapsele depărtate, șoldurile lui Tokawa mulțumindu-se pe el, astfel încât să-și poată apăsa penisul enorm pe burta moale a băiatului. Mari a gemut când a simțit dimensiunea lui. Tokawa a rânjit satisfăcător. Avusese un penis respectabil înainte, o surpriză plăcută pentru majoritatea foștilor săi parteneri. Dimensiunea lui fusese întotdeauna destul de disproporționată față de silueta lui slabă. Se pare că crescuse la fel de mult ca restul corpului său, proporțiile de anaconda ale penisului său amenințau acum cusăturile pantalonilor.  

A șoptit îngrijorat la gâtul lui Mariku:

– Chiar ești virgin, puiule?

Mariku a gemut un mic Da, iar acest lucru l-a făcut pe Tokawa să se oprească din molestarea băiatului. Asta urma să fie o provocare. Dar lucrul grozav la tocilari? Ceea ce le lipsea în materie de aspect fizic, compensau prin abilități. Compensau din plin, pentru că, la urma urmei, nu se puteau baza pe aspectul fizic pentru a-și mulțumi partenerii.

Și-a deschis gura și a pus-o pe clavicula lui Mariku, apoi și-a strecurat limba în sus, lăsând o dâră umedă care i-a făcut pielea de găină. Și-a strecurat mâna pe partea din față a acelor blugi strâmți și sexy, și-a înfășurat degetele în jurul bazei acelui mic penis superb pe care îl supsese cu nici o oră înainte și apoi a început să-l strângă ușor. Respirația lui Mariku a devenit răgușită și, odată ce s-a simțit bine și distras, Tokawa i-a tras blugii până la genunchi și l-a ajutat să-și dea jos cămașa.

Odată dezbrăcat, Tokawa se holba la corpul superb dezgolit în lumina fluorescentă a laboratorului său. Putea vedea fiecare detaliu, fiecare pistrui și aluniță mică de pe pielea palidă a asistentului său frumos. Era cel mai sexy lucru pe care îl văzuse vreodată, iar Tokawa și-a dat seama imediat cum își dorea ca prima lor întâlnire să se întâmple; Mariku se întinsese pe biroul pe care îl curățase de atâtea ori, țipându-i numele, exact ca în miile de fantezii pe care doctorul le avusese exact despre asta.

L-a sărutat pe Mari îndelung, cu o intensitate care i-a lăsat pe amândoi fără suflare. Când, în cele din urmă, s-a retras, buzele băiatului erau încă roșii și calde, purtând amprenta sărutului. Tokawa nu-și amintea să fi văzut vreodată ceva mai tulburător de frumos.
L-a ridicat în brațe cu o ușurință surprinzătoare, strângându-l aproape de pieptul său. Mari i s-a agățat instinctiv, înfășurându-și picioarele în jurul lui, iar pentru o clipă lumea din jur a încetat să mai existe.

A țipat când Tokawa l-a dus în laborator. Draperia era încă trasă peste fereastră, dar Mari încă se temea.

Mari a scos un strigăt scurt când Tokawa l-a purtat spre laborator. Deși draperia era trasă peste fereastră, neliniștea nu-l părăsea.
– Nu… stai, doctore Tokawa! Nu putem face asta aici. Lucrezi aici!
Tokawa nu s-a oprit. L-a așezat hotărât pe birou, iar Mariku a protestat, înroșindu-se.
– Și aici mănânci…, a murmurat el, jenat.
Tokawa a zâmbit, cu o sclipire jucăușă în privire.
– Așa este.

Gesturile lui au rămas ferme, dar surprinzător de atente, iar apropierea dintre ei a devenit copleșitoare. Mariku a încercat să se retragă, prins între emoție și teamă, în timp ce Tokawa îl ținea aproape, fără să-l lase să se piardă.

  Și știa exact ce voia să mănânce. Și-a folosit mușchii nou-formați pentru a apuca picioarele zvârcolite ale lui Mariku, ridicându-le și desfăcându-le în timp ce se așeza simultan pe scaun. Și-a îngropat fața în despicătura frumoasă a băiatului, afundându-și gura pe anusul mic și delicat al acestuia. Mariku a țipat și a încercat să se retragă.

Tokawa s-a uitat sarcastic la el.

– Te deranjează? Încerc să mănânc aici.

  Afirmația ciudată l-a oprit pe Mariku în loc, iar Tokawa a rânjit în timp ce își îngropa fața între obrajii aceia plini și începea să-i mănânce fundul micuțului său asistent din răsputeri, vârându-și limba în gaura sensibilă pe care o tot atingea în dimineața aceea. A tras de coapsele palide ale lui Mari, depărtându-i fesele cu degetele mari, ca să-și poată mișca limba peste acea mică și drăguță încrețitură și să o frece ușor, sugând-o și frecându-și limba peste carnea care tresărea. A făcut tot posibilul să pătrundă adânc, masând-o și curbând-o spre interior, până când mușchii nervoși ai lui Mariku s-au relaxat în cele din urmă în jurul mușchiului limbii sale.

A scos o sticluță cu ulei din sertarul biroului și a turnat-o peste degete, strecurând una în interiorul băiatului în timp ce mușchii acestuia continuau să se înmoaie sub atenta manipulare a gurii lui Tokawa.

Mariku a țipat, răsucindu-și șoldurile în timp ce Tokawa a găsit micul buton dulce pe care îl căuta. Bicepsul său mare s-a flexat în timp ce a început să îndoaie degetul pe care îl împinsese în fundul frumos al lui Mariku. A alunecat o secundă, apoi și-a desfăcut degetele, masând ușor acei pereți catifelați și îndoindu-și degetele în sus în același timp. Mariku a țipat de plăcere, șoldurile sale subțiri tresărind neputincioase, iar penisul său țâșnind pre-ejaculare.

Tokawa a zâmbit larg.

 – Îți place, nu-i așa? Nu a așteptat un răspuns înainte să o facă din nou.

– O, Doamne! Tokawa!!!

Penisul lui Tokawa tresări în pantaloni în timp ce aproape atingea și el orgasmul. Numele lui pe buze frumoase… la naiba, pur și simplu la naiba.

Trebuia să-l ia cu totul, îl voia, ca ieri; voia să-l facă pe dragului lui Mari să ejaculeze atât de tare încât să vadă stele. Voia să-l facă pe băiat să-i țipe numele, dar mai ales, Tokawa nu voia să ejaculeze în propriii pantaloni.

Și-a desfăcut fermoarul și și-a luat penisul în mână. Pentru o clipă, doar s-a holbat, căci chiar și el a fost surprins de lungimea, greutatea și grosimea lui. Mariku a gâfâit, Tokawa a râs. Mușchii abdomenului său s-au încordat și s-au încordat odată cu mișcarea.

– E mare. Chiar foarte mare. Dr. Tokawa, nu cred că pot face asta, a spus Mari.

În ochii lui frumoși se citea o urmă de îndoială și și-a apropiat picioarele de frică.

Bărbatul masiv s-a aplecat să-l tragă pe Mariku în fața lui, astfel încât să rămână cocoțat pe marginea biroului, cu picioarele lungi înainte, desfăcute larg în jurul șoldurilor lui Tokawa. Le-a lipit buzele cu un sărut pasional, vârându-și limba în gura băiatului.

 A gemut când s-a retras. Excitarea se citea pe toată fața lui Mariku, în timp ce băiatul îl privea amețit printre genele sale lungi și întunecate.

– O să te iau acum, îl informă Tokawa solemn.

 A zâmbit văzând cum ochii lui Mariku s-au deschis larg, alarmați. Tokawa l-a mângâiat pe obraz.

– Ai încredere în mine, nu-i așa? Nu ca să te rănesc, ci ca să-ți fie bine?

 Frumosul lui asistent dădu din cap cu seriozitate, iar Tokawa zâmbi:

– Asta e marele meu ajutor. Acum întinde-te pe spate și desfă-ți picioarele superbe. Am un experiment la care trebuie să mă ajuți.

Tokawa a rânjit, dar apoi Mariku chiar a făcut-o; și-a desfăcut picioarele lungi și și-a dezgolit părțile intime vulnerabile în fața privirii fierbinți a lui Tokawa, cu atâta încredere.

Priveliștea i-a șters rânjetul de pe fața frumoasă, iar responsabilitatea imensă l-a umilit. A înghițit în sec în timp ce se uita la sticla din mână. Serul pentru mărirea penisului nu era singurul lucru pe care îl făcuse special pentru Mariku. Uleiul pe care îl folosea era un afrodisiac și un relaxant muscular, formulat pentru a elimina senzația de usturime a penetrării anale și a o transforma într-o plăcere dulce și lină. Ca bonus suplimentar, se și încălzea la frecare.

Tokawa l-a turnat din belșug peste penisul său, apoi i-a atins din nou fundul lui Mariku cu el.

Afrodisiacul a acționat rapid. Mariku s-a înroșit și a gâfâit:

– O, doctore! Mă simt ciudat, am nevoie de tine în mine, acum, te rog!

 Tokawa i-a mângâiat pieptul și sfârcurile, iar băiatul și-a desfăcut genunchii și mai mult, privind cu ochi mari cum Tokawa începe să împingă înăuntru. Mariku a înghițit în sec și a gâfâit, dar corpul său virgin s-a deschis, permițându-i lui Tokawa să se strecoare în el fără durere. Băiatul nu a simțit nimic altceva decât căldura incredibilă și întinderea orgasmului. Plăcerea lui era scrisă pe chipul său superb.

A închis ochii și și-a pus capul pe spate pe birou, apucându-l pe Tokawa de șolduri cu mâinile sale mici și puternice.

Mariku s-a agățat de el cu o nevoie arzătoare, iar Tokawa s-a aplecat imediat, cuprinzându-l strâns. Mișcările lui au devenit mai hotărâte, mai adânci, făcându-l pe Mariku să-și piardă respirația la fiecare apropiere. Îi simțea forța copleșitoare, felul în care trupul puternic îl ținea prins, picioarele strângându-se instinctiv în jurul lui, ca și cum ar fi cerut mai mult. Căldura dintre ei era intensă, amețitoare, iar Mariku s-a abandonat complet senzației, tremurând sub atingerea care îl făcea să uite de orice altceva.Lui Tokawa i-a tăiat respirația cât de perfecți era, cât de perfecți erau, împreună.

– Iubitule, n-o să te las niciodată, a mormăit el în sinea lui. N-o să mai lucrez niciodată… o să te vreau de fiecare dată, mereu.

Ritmul dintre ei a început să se accelereze, iar apropierea lor s-a încălzit, fiecare mișcare devenind mai intensă, mai greu de controlat.
– Ești al meu acum, nu-i așa, iubitule?
Mari a mormăit, pierdut în senzație, când a simțit cum este tras mai aproape:
– Da, doctore…
– Vei continua să fii asistentul meu? Vei avea grijă de mine așa cum nimeni altcineva nu poate?
Mari a dat din cap cu nerăbdare, buzele întredeschise trădându-i emoția. Tokawa simțea cum toate gândurile pe care le ținuse ascunse atâta timp amenințau să-i scape, vocea devenindu-i joasă, încărcată de dorință.

– O să porți halatul ăla vechi și mare de laborator, dar fără nimic pe dedesubt, iar când o să vreau, îmi voi strecura mâinile sub el, atingându-ți pielea netedă, mângâindu-te până când nu vei mai putea gândi limpede. O să te apleci ascultător, iar eu o să fiu acolo, aproape, atât de aproape încât să simți fiecare intenție a mea.
Poate o să-ți ridic halatul până la talie, o să te sprijin de banca de laborator și o să te fac să tremuri, cu spatele la fereastră, în timp ce lumea va trece pe lângă noi fără să știe ce se întâmplă. Doar tu vei ști. Doar tu vei simți.
– Ți-ar plăcea asta, nu-i așa?

Băiatul transpira acum, părul blond lipindu-i-se de frunte în timp ce Tokawa îl lua:

– Da, doctore Tokawa, vă rog!

 Tirada obscenă a doctorului a continuat:

– O să te vreau oriunde ne vom afla. O să recuperez fiecare clipă din anul în care ar fi trebuit să fim așa. Dimineața, la prânz și seara. Nu mă voi sătura niciodată de tine.
Mariku a scos un strigăt înăbușit, trupul încordându-i-se sub intensitatea apropierii, iar Tokawa a simțit că se apropie de limită.

S-a sprijinit de birou, coborându-și greutatea peste el, mișcările devenind adânci și hotărâte, într-un ritm care îi făcea pe amândoi să-și piardă respirația.

Trupul lui Mariku s-a arcuit pe birou, cuprins de senzații prea puternice pentru a le mai controla. Respirația i s-a frânt, iar totul a explodat într-o clipă care l-a făcut să-și piardă complet controlul. Tokawa a simțit momentul exact, legătura dintre ei strângându-se într-un fel intens, definitiv.
Pentru el, a fost mai mult decât plăcere, a fost ca și cum și-ar fi lăsat acolo toată dorința, toată iubirea adunată. Știa că, într-un fel, se dăruise cu totul.

S-a prăbușit peste el, îngropându-și fața în gâtul lui în timp ce simțea iubirea lui Mari. Simțea că i s-a tăiat aerul. În cele din urmă, și-a adunat puterea să se ridice și să-și sărute asistentul pe buzele perfecte, roz, întredeschise și gâfâitoare.

Dornic să-i întoarcă afecțiunea, băiatul s-a mișcat să-l îmbrățișeze pe Tokawa, dând din greșeală de pe birou scumpul ceas de cristal. Amândoi l-au privit cu încetinitorul cum a căzut pe podea și s-a spart în milioane de bucăți. Sunetul mult prea familiar al sticlei sparte a răsunat ca o muzică în urechile lui Tokawa.

Mariku s-a înroșit de rușine și s-a uitat umil.

– Îmi pare rău.

Tokawa i-a zâmbit larg celui mai frumos asistent pe care îl avusese vreodată, dar și celui mai bun și ultim – partener al lui acum, în toate privințele, pe viață.

A ridicat din umeri în timp ce râdea.

– Un preț mic de plătit.

Sfârșit