Revamp: Povestea Nemuritorilor

Pe o planetă care ascunde nenumărate umbre, e greu să le descoperi pe toate în scurta viață a unui simplu om. Cu cât cauți mai mult răspunsurile, cu atât par să devină și mai greu de prins.

Dar uneori, când ne oprim din goană și privim cu adevărat, unele secrete se dezvăluie chiar în fața noastră, fără niciun avertisment.

Oamenii trăiesc într-o lume guvernată de ciclul existenței — nașterea și moartea sunt etape inevitabile pentru fiecare dintre noi.

Dar dacă ar exista o rasă care poate depăși această limită, o linie nemuritoare ce nu se ofilește odată cu trecerea timpului, ascunzându-și puterea și abilitățile ca pe cel mai adânc secret și trăind printre noi ca unul de-ai noștri… nu e de mirare că trupul neputincios al unui muritor nu poate percepe existența acestor ființe inumane numite vampiri.

Pentru că, dacă cineva ar afla adevărul, nu l-ar putea ignora.

Această poveste nu vorbește doar despre ființe ce umblă prin legende și basme menite să sperie copiii. Ea ascunde și ceva de neînțeles, ce învăluie relațiile complicate dintre personaje precum Ramil Solay Jonoel și Pun Winnala, punându-le în fața multor obstacole pe care trebuie să le înfrunte împreună.

„Revamp: Povestea Nemuritorilor” păstrează taine în fiecare frază, iar fiecare personaj ascunde câte ceva ce așteaptă să iasă la lumină. Poate că, în liniștea nopții, ceea ce e ascuns are totuși un răspuns — și poate tu ești cel menit să-l găsească.

Noaptea acoperise cerul, transformându-l într-un întuneric complet, dar totuși suficient de luminos pentru ca luna mare să se arate. Își răspândea strălucirea puternică peste tot sub cer, dominând noaptea fără stele și lăsându-i în dar o fărâmă de culoare, chiar dacă abia sesizabilă. Lumina nopții pătrundea prin perdele, atingând patul dintr-o cameră nu foarte mare. Deși niciun bec nu era aprins, lumina lunii dezvăluia silueta subțire ghemuită în pat.

Sub o pătură groasă, curată, albă, două mâini mici își îmbrățișau propriul corp, alungând răceala aerului condiționat. Obrajii palizi se odihneau pe perna preferată, pleoapele erau închise, iar trupul său se mișca ușor, poate din cauza poziției în care stătuse atât de mult timp. Totul părea normal.

Totuși, cine ar fi putut să știe? În adâncurile somnului său, visul acelei nopți se umplea de povești care se repetau, despre un bărbat purtând un pandantiv roșu aprins, de culoarea sângelui…

Chipul său, umezit de sudoare, se elibera de cearșafuri, strângându-le. Spatele gol al tânărului misterios, fața sprijinită pe brațul care-i susținea capul, buzele subțiri presate una de alta, suprimeau strigătele de durere.

Ochii săi căprui se umpleau de lacrimi, ștergând imaginea din fața lui. Toate senzațiile erau la fel de clare, ca și cum nu s-ar fi întâmplat doar într-un vis. Vârfurile degetelor sale subțiri mângâiau chipul palid, alb, al proprietarului trupului puternic, întâlnind ochii negri ca noaptea care îl priveau înapoi.

Inima lui mică bătea rapid, iar lacrimile îi umezeau genele și îi curgeau pe obraji. Încerca să-și păstreze luciditatea pentru a-și aminti bărbatul misterios, dar puțina conștiință pe care o avea fusese distrusă de atingerea dulce a ochilor negri. Acesta își aplecă fața pentru a-i atinge buzele, amorțite de atâta timp presate.

Sărutul înghețat îi consuma treptat conștiința, făcând ca totul să se estompeze. Vârful limbii, explorând întreaga gură, aduna fiecare picătură de lichid dulce, ca și cum ar fi gustat nectar. Senzația era atât de intensă încât aproape îi tăia respirația.

În acel moment, nu mai putea să-și distingă sentimentele, dacă ceea ce trăia era un vis sau ceva mai mult. Inima lui mică era purtată de gustul oferit de celălalt, acumulând senzația stranie care se forma înainte ca totul să se sfârșească odată cu trecerea nopții…

Puf!

Sunetul alarmei răsună de pe noptieră. Proprietarul trupului suplu își deschise ochii mari, surprins, și ieși de sub pătura groasă. Își acoperi fața obosită cu ambele mâini, o față care nu se odihnise suficient, deși adormise înainte de ora 21:00. Degetele subțiri alunecară pe ecranul telefonului și opriră alarma, la ora 7:00.

În fiecare zi, se pierdea împreună cu zgomotul mașinilor de afară, care curând aveau să facă traficul din capitală să intre în ora de vârf.

Pun se mai întinse aproape 20 de minute pe salteaua moale. Lenea îl cuprinse pe tânărul de douăzeci și șase de ani, obosit de un vis care nu era prima dată când se întâmpla. Pierduse deja socoteala de câte ori visase cum proprietarul trupului alb-palid îi oferea un sărut minunat, ca sub un fel de vrajă, o atingere pe care nu o putea uita dimineața. Și de data aceasta nu era diferit.

Gustul sărutului, împreună cu răceala aerului, îl țineau încă pe loc, incapabil să-și înceapă rutina zilnică. Continua să se gândească la mirosul trupului care îl învăluia, la căldura privirii,al chipului pe care nu și-l mai amintea, ca o veche pictură în ulei uitată în adâncul casei. Totuși, trebuia să înainteze înainte să fie prea târziu.

Picioarele îi atinseseră podeaua de gresie rece și păși, purtând corpul gol către baie. Ochii săi căprui se opriră asupra reflecției din oglinda pătrată.

— Pff…

— Ajunge cu gânditul și treci la treabă, Pun.

Vocea răgușită șopti pentru sine, încercând să alunge evenimentele trecute, împingând deoparte îndoielile și urmele sentimentelor. Se spălă rapid sub apa care curgea. Nu avea mult timp, pentru că, până să se ridice complet, era aproape 7:30. Dacă mai pierde timpul, urma să întârzie.

Pregătirea magazinului nu dură mult, totul fiind pus la loc înainte de deschidere. Ușile pliabile de pe ambele părți se deschiseră, întâmpinând colecționari de antichități din întreaga lume. Mâinile lui mici șterseră câteva obiecte de praf, mutând lucruri dintr-o parte în alta și evaluând potrivirea lor până când se simți mulțumit.

Uneori se oprea pentru clienții care soseau continuu. Nu avea timp să mănânce sandwich-ul decât spre sfârșitul după-amiezii. Dinții săi aliniați și îngrijiți mușcau din pui, în timp ce ochii mari verificau aranjarea obiectelor.

Pun locuia singur. Etajul era spațiul său personal, iar parterul fusese transformat într-un magazin de antichități și obiecte de colecție. Responsabilitatea părea mai mare decât putea gestiona o singură persoană, dar se obișnuise să facă totul singur.

Poate pentru că fusese singur încă de când părinții săi trecuseră în neființă, iar fratele mai mic fusese adoptat de o familie capabilă să-l crească mai bine. După absolvire, fratele său se ocupa greu de magazinul de antichități, zi de zi.

— Hmm, niciodată nu am văzut această cutie de lemn…

— De unde a apărut această carte?

Șterse praful de pe copertă cu dosul palmei. Sprâncenele subțiri se încruntară la scrisul ciudat. Scoase telefonul și făcu o poză, căutând traducerea într-o aplicație.

„Aeternaliter înseamnă în latină etern .

Această carte părea să fie în afara intereselor sale, dar totuși îi atrase atenția, determinându-l să o ia din subsol. Pun nu avea de gând să o pună la vânzare pe rafturi; o păstra în birou, ca un obiect personal, chiar dacă nu putea citi niciun cuvânt.

Picioarele lui urcau și coborau scările de zeci de ori, mâinile ajustau obiecte de diferite dimensiuni, mutându-le dintr-o parte în alta, apoi făcând câțiva pași înapoi pentru a le evalua potrivirea, până când era mulțumit.

Uneori se oprea să servească clienții care continuau să sosească. Nu avea timp să mănânce sandwich-ul adus de curier dimineața decât spre sfârșitul după-amiezii.

Dinții săi aliniați și îngrijiți mușcau din sandwich-ul cu pui, în timp ce ochii săi mari și rotunzi continuau să verifice dacă obiectele erau aranjate așa cum își dorea. Se lăsa pe scaunul său preferat de lemn și scotea telefonul mobil pentru a verifica mesajele clienților online. Ziua sa aglomerată părea nesfârșită, dar forfota care venea odată cu banii era mai plăcută decât o viață solitară.

Pun mai petrecu aproape încă o oră fotografiind produsele, încărcându-le în aplicație și răspunzând la întrebările care continuau să vină, până când telefonul său a sunat, atrăgându-i atenția de la ecranul calculatorului.

Jett.

— Ce se petrece?

— Am o treabă pentru tine.

— Nu o să întrebi dacă sunt liber sau nu?

— Nu contează dacă ești liber, trebuie să o faci.

Un zâmbet i-a apărut involuntar pe față la încăpățânarea prietenului său apropiat. Jett era unul dintre puținii oameni importanți din viața lui.

Deși a vorbit imperativ, știa că, dacă nu ar fi fost vorba de o problemă cu adevărat urgentă, Jett nu ar fi apelat în acest mod pentru ajutor.

— Cu ce te pot ajuta?

Linia a rămas tăcută pentru un moment, forțându-l să îndepărteze telefonul de ureche pentru a verifica dacă persoana de la celălalt capăt era încă acolo.

— Alo?

— O pictură din galeria mea a fost ruinată de un puști necunoscut.

— Hmm?

— Este o pictură importantă. Vreau să o iei și să o repari.

— Galeria nu trebuia să fie închisă pentru renovări?

— Exact de aceea îți spun că un puști necunoscut a făcut dezastru.

Pe lângă afacerea de divertisment a lui Jett, acesta mai deținea și o galerie de artă. Pun nu avusese niciodată ocazia să o viziteze, pentru că fusese închisă de ceva vreme, din motive pe care Jett nu le spusese nimănui. Pun bănuia că prietenul său era probabil mai interesat de viața lui de noapte.

—„E urgent?

— Nu, dar vino mai întâi să iei pictura.

— Și acum spui că nu e grabă?

— Poți să ridici pictura după ce închizi magazinul. O să o trimit pe Elise înaintea ta.

— Bine, atunci trimite-mi locația.

Apelul cu Jett s-a terminat fără să-și ia rămas bun. La scurt timp, ecranul telefonului său a primit un mesaj de la el, care avea să-i strice pauza de dinaintea închiderii magazinului. A deschis mesajul lui Jett: o locație la aproape 40 de minute de capitală, ascunsă pe un drum rural folosit ca scurtătură în afara provinciei.

Pun Winnala privi ceasul din colțul ecranului. Mai era mai puțin de o oră până la închiderea magazinului. A decis să închidă computerul din fața lui. A adunat documentele împrăștiate pe birou și le-a pus într-un coș mic.

Bărbatul înalt și slab s-a ridicat, întinzându-și corpul până când oasele scârțâiră ca o pungă de plastic strivită. Închise ochii, inspiră adânc cu mâinile împreunate deasupra capului și expiră încet, coborându-și brațele, eliberându-și mintea și odihnindu-și ochii după ce privise atât de mult ecranul.

Semnul magazinului s-a schimbat în închis . A verificat încuietoarea ușii pentru a se asigura că era încuiată. A aruncat o privire prin geamul mare al magazinului, să se asigure că nu uitase să stingă luminile, înainte de a se îndrepta spre mașina parcată lângă clădire.

Plănuia să pună totul în ordine după ce se întoarce de la galeria lui Jett. Judecând după oră, știa că va ajunge aproape de opus. Dacă ar fi pierdut timp organizând magazinul ca în fiecare zi, ar fi ajuns la galerie după ce soarele apusese deja.

Motorul a pornit scurt. Mâinile lui frumoase au schimbat treapta în marșarier, iar el a părăsit casa-magazin, urmând ruta afișată de GPS pe ecranul telefonului. 40 de minute până acolo, dacă nu se rătăcea. Deși drumul urma să dureze destul de mult, Pun era ușurat că nu era o rută spre centrul orașului. Altfel, ar fi trebuit să stea cu picioarele amorțite în trafic încă o oră.

Drumul în afara orașului era destul de liniștit. A fredonat o melodie în timp ce mașina lua ultimul viraj înainte de a ajunge la destinație.

Wise men say
Only fools rush in
(Only fools rush)
But I can't help (But I can't help it)
Falling in love with you (Falling in love with you)  🩸 Elvis Presley - Can't help falling in love

Degetele lui subțiri băteau ușor pe volan în ritmul melodiei care se auzea. La mai puțin de 200 de metri, cele 40 de minute indicate de GPS se apropiau de final, iar destinația sa era galeria, ascunsă în spatele unei grădini de flori neîngrijite.

Piciorul îi atinse frâna când privirea i se opri asupra unei porți de fier cu modele de viță de vie. Era larg deschisă, dar nu era niciun curator – prietenul apropiat despre care Jett îi spusese că îl va aștepta.

Pun scoase telefonul din suportul de pe bordul mașinii. Degetele lui subțiri căutau în lista apelurilor recente și apoi îl sună pe cel care îi adusese instrucțiunile.

— Salut, Jett.

— Dacă ai ajuns deja, poți să intri.

— Unde e Elise?

— Trebuie să fie pe undeva pe acolo pe undeva.

— Bine.

Apelul s-a încheiat fără alte formalități. Ar trebui să se obișnuiască cu impulsivitatea bunului său prieten. Pun a dat ușor din cap înainte de a opri motorul în fața porții.

Bărbatul înalt și slab a coborât din mașină și a intrat în galeria care fusese neglijată de ani de zile.

În realitate, nu era încă ora apusului, dar se părea că, odată cu apropierea iernii, marea planetă voia să-și încheie munca mai devreme decât de obicei. Acum, cerul strălucea cu o lumină aurie, pregătindu-se să-și ia rămas bun în curând.

Pun simți vârfurile picioarelor sale, încălțate cu adidașii albi preferați, pășind pe aleea de dale de marmură. Peretele din dreapta era sculptat cu motive tipice artei gotice. Misterul și neglijența îl făceau să creadă că această galerie ascundea povești la fiecare pas.

Ochii săi căprui deschiși priveau împrejur cu interes, înainte de a-și îngusta privirea către o sculptură cu formă ciudată în centrul grădinii, care era acum plină de copaci mari, viță de vie și diverse plante ce o acopereau aproape complet. Se opri din mers, privind fix sculptura care semăna cu Isus răstignit, dar cu aripi și înfășurat în sârmă ghimpată.

Caw, caw, caw.

Fu ușor surprins de corbul care ieși dintr-un tufiș apropiat, readucându-l la realitate împreună cu sunetul ceasului care bătea ora 18:00. Picioarele sale se grăbiră să-l ducă la etajul al doilea al clădirii arhitecturale, armonios influențată de arta romană și islamică. Ecoul pașilor săi pe dalele de marmură răsuna în continuare. Nu trecu mult până să ajungă la etajul al doilea al galeriei.

— Unde e?

— Acolo, pe jos.

Neavând ghid și neștiind bine traseul galeriei, Pun se îndreptă în direcția în care credea că va găsi tabloul problematic aruncat pe podea. Și părea că avea noroc: la doar câțiva pași de scară, zări un cadru rococo aruncat pe jos.

Se aplecă să examineze pagubele și descoperi că, pe lângă sticla spartă și cadrul crăpat, și pictura fusese deteriorată. Fragmentele de sticlă lăsaseră urme nedorite pe suprafața acesteia.

„Vampirul din Greenmoore

Numele tabloului era indicat pe descrierea de pe perete. Pun își deschise geanta de mesager, care conținea uneltele pentru reparații, și începu să îndepărteze cu grijă praful, pânzele de păianjen și orice altceva care ascundea frumusețea tabloului în ulei. Praful plutitor se risipi treptat, iar fața lui Pun începu să exprime curiozitate privind aspectul tânărului din pictură.

Sprâncenele subțiri i se încruntară. Nu era pe deplin sigur, dar inima sa mică începu să-i bată cu putere, atât de tare încât trebuia să expire pe gură. Degetele sale subțiri îndepărtau treptat cioburile de sticlă care îi obstrucționau vederea tabloului.

O față palidă ca porțelanul.

Buze subțiri care îi păreau familiare.

Ochi negri care îl absorbeau, făcându-l să se simtă fascinat, ca sub o vrajă. Totuși, trupul ei era legat în lanțuri…

— D-de ce?

— Pentru că?

Pun Winnala înghiți în sec. Nu putea găsi niciun motiv pentru care dăduse peste pictura bărbatului misterios pe care îl visa aproape în fiecare noapte. Deși era neclar, își amintea trăsăturile sculptate ale feței. Mâinile sale frumoase tremurau atât de tare încât nu putea ține periuța de curățare. Căzu peste tablou, readucându-l la realitate, dar nervozitatea îl făcu să atingă cioburile de sticlă spartă.

„Oh!

Ridică degetul să vadă rezultatul stângăciei sale. Din fericire, avea câteva plasturi la el. Lăsă să-i curgă o picătură roșie de sânge de pe deget, folosindu-și cealaltă mână neatinsă pentru a căuta plasturele, fără să realizeze.

Își dădu seama că, în acel moment, o singură picătură de sânge cădea, respectând legea gravitației, și lovea tabloul Vampirul din Greenmoore aflat în fața lui.

Și chiar în acea secundă, Pun simți ca și cum i-ar fi fost smuls sufletul din corp, ca și cum ar fi urmat să moară…

Uf!

Era ca și cum s-ar fi trezit dintr-un vis. Parcă cineva îl trezise din starea de amorțeală.

Ochii săi mari și rotunzi, care fuseseră închiși, se deschiseră încet, doar pentru a descoperi un rând de scaune goale care se întindeau spre o ușă din spate. Era o biserică, gândi el.

Confuzia îl făcu să simtă cum lacrimile amenințau să-i curgă din ochi. Corpul său alb tremura aproape necontrolat. Fața sa blândă se întoarse de la stânga la dreapta, încercând să găsească o cale de ieșire din acest loc, atât de diferit de locul în care fusese cu câteva minute în urmă.

Proprietarul corpului alb, îmbrăcat într-o cămașă largă, încercă să se ridice, fără să-i pese că degetele sale subțiri nu fuseseră încă bandajate. Pun își ciupi brațul cu toată puterea, Pun își ciupi pielea cu putere. Durerea ascuțită îi aminti că nu visa. Mâinile transpirate îi căzură pe lângă corp, iar fața sa anxioasă și confuză se întorcea în toate direcțiile înainte de a se opri...

Era ca un vis. Ca și cum nu s-ar fi trezit încă. Ca și cum durerea de acum câteva momente fusese doar o minciună. Întotdeauna crezuse că lumea asta ascunde multe mistere. Unele nu pot fi demonstrate. Altele rămân enigme. Unele sunt doar povești transmise din generație în generație, asemănătoare basmelor. Dar cine știe care poveste e adevărată? Ca povestea care i se desfășura acum în față...

Pun părea vrăjit, incapabil să se miște. Ochii lui frumoși se deschiseră larg, arătând teamă și teroare, dar și o scânteie de curaj care-l făcea să vrea să rupă lanțurile și să afle dacă ceea ce vedea nu era doar o fantasmă.

Un trup înalt și palid stătea pe o platformă de beton, în mijlocul unei arhitecturi pe care o înțelegea ca fiind un altar într-o biserică. Mâinile îi erau legate cu lanțuri care înconjurau coloane sculptate cu trandafiri.

Fața lui senină privea în jos, cu ochii închiși, buzele având o culoare palidă, ca fără sânge. Părul îi cădea peste chip, aproape să-i ascundă trăsăturile, dar el își amintea că trupul marcat de pe altar era al bărbatului misterios din tabloul deteriorat din galerie, același bărbat misterios din visele lui.

— Ce... ce naiba e asta?

— Au!

În adâncul sufletului, Pun spera că totul fusese doar un vis. I-a luat mult timp să se ridice din nou, rugându-se să nu simtă niciun fel de durere, însă o urmă roșie apăru, dovedind că ceea ce vedea înaintea lui nu era doar o iluzie a visului. Nu știa de ce — poate o scânteie de curaj îl împinse să facă un pas înainte în loc să se întoarcă spre ușă. Dar, înainte să găsească un motiv, chipul lui se ridică spre cealaltă persoană, care părea să nu fi observat sosirea străinului.

Nu auzea niciun sunet de respirație.

Nu venea nicio bătaie din pieptul stâng, niciun semn de viață din trupul legat. Acest lucru îl făcea să se întrebe și mai mult dacă trupul nemișcat era cu adevărat încă viu.

Ochii lui, de un căprui deschis, se mișcară ușor, adunându-și curajul să atingă chipul senin. Însă, înainte ca degetele să-i atingă trăsăturile, reflexul unei bijuterii roșu-sângeriu îi lovi privirea.

Pun își amintea bine — era același colier pe care îl purta bărbatul misterios. Nu știa când frica i se risipise din minte, înlocuită cu o grijă atât de copleșitoare încât cu greu o putea purta. Nici nu observase că rana de la deget încă nu se închisese.

Sângele îi mânjise degetele, dar nu simțea nicio durere. Dimpotrivă, Pun uitase că tocmai se tăiase în ciobul de sticlă. Nu realiza că grija pentru trupul celuilalt era atât de periculoasă, atât de puternică, încât îi ștersese teama și dorința de a fugi din acel loc. Pun își relaxă mâna, își ridică degetele și atinse chipul ce emana un frig tăios.

Roșul aprins al sângelui atinse fața senină.

Atmosfera din jur rămase încremenită, fără mișcare, doar sunetul inimii ei răsunând, tot mai puternic, tot mai rapid… pe măsură ce pleoapele închise se deschideau, iar capul i se îndrepta.

!!!

— Cine ești?

Pun Winnala înțelese, pentru prima dată, ce înseamnă piele de găină .

Însă, înainte să se poată cutremura de privirea neagră a celui ce îl fixa și de vocea răgușită ce se desprindea dintre buzele palide, trupul masiv și înalt, legat cu brațele întinse în lanțuri, fu smuls cu forță, ridicând un vuiet asurzitor în sala imensă.

Își trase repede mâna care atinsese chipul celuilalt și își ridică ambele mâini la urechi, încercând să se apere de huruitul lanțurilor care continuau să se zbată, până când ultimul ecou al fierului gros lovind podeaua de marmură răsună cu putere.

Părea ca și cum celălalt tocmai fusese eliberat din legăturile de fier.

Scena stranie din fața sa îl făcu să închidă ochii, dorind să se izoleze de haos. Dar în clipa în care pleoapele limpezi i se lăsară grele, trupul puternic, care zăcuse liniștit pe platforma de piatră din centrul sălii, se repezi spre el — și totul se cufundă în întuneric, odată cu conștiința lui…

Nu se putea mișca. Trupul său firav părea prins sub o greutate apăsătoare, complet amorțit. Ochii săi se zbăteau neliniștiți sub pleoapele închise. Încet, îi deschise, ridicând mâna ca să se apere de strălucirea rece, orbitoare, care îl forță să și-i închidă din nou pentru a-și recăpăta claritatea privirii.

Își dădu seama de cauza paraliziei chiar în clipa în care privirea i se obișnui cu lumina. Era firesc ca trupul să-i fie amorțit, ca și cum o greutate nevăzută îl apăsa, aproape smulgându-i orice putere. Se afla într-o dimensiune stranie — corpul său slab, întins pe platforma din mijlocul bisericii. Un loc ce părea vis, dar nu era; iar acum, pentru a mia oară, i se dovedea că tot ce trăise în ultimele ore nu era o iluzie, ci realitate.

— Domnule.

— Vă rog, ridicați-vă...

Bărbatul misterios rămase nemișcat deasupra lui, fără nicio urmă de viață. Mâinile lui mici încercară să împingă trupul celuilalt, până când acesta se răsuci și căzu cu fața la podea. Își aruncă privirea împrejur, încercând să vadă dacă se întorsese cumva în galeria lui Jett. Dar aceeași pictură zăcea încă pe podea, lângă el.

— Ce fac acum?

— Domnule...

— Domnule, domnule...

Se tot gândea că, poate, ceea ce-l ținea încă în acel loc și-l făcea să zguduie trupul inconștient, până ce brațele îi amorțiseră, era legătura ciudată pe care o simțea — născută din nenumăratele vise în care acel bărbat îi apăruse, vise ce făceau ca inima să-i strige mai puternic decât rațiunea.

— Sau... ar trebui să-l sun pe Jett?

Ecranul telefonului afișa numele ultimului apelat. Pun nu avea niciun alt motiv. Deși inițial intenționase să sune proprietarul galeriei ca să-i povestească cât de haotică devenise viața lui după ce a pus piciorul în acest loc, fără un motiv aparent, acțiunile lui s-au oprit, iar sentimentele i-au preluat controlul asupra minții. Conștiința părea că i-a fost mistuită, împingându-l să ia o decizie nechibzuită, exact ca cea pe care o lua acum.

Se certa mental cu fiecare pas făcut în timp ce căra trupul celuilalt spre mașina parcată în fața gardului. Soarele încă nu apusese; părea că abia trecuse momentul în care intrase în galerie. Dar luminile de prin jur începeau să pâlpâie în anumite locuri, fără să știe cine le aprindea. Poate fusese Elise, curatoarea bună, care își lăsase prietenul să petreacă prea mult timp cu ceva necunoscut, prins într-un tablou.

Trupul inconștient fu așezat pe bancheta din spate. Cealaltă mână, care ținuse tabloul, îl așeză pe spațiul gol de pe podeaua mașinii. Dacă proprietarul tabloului ar fi știut, probabil l-ar fi certat până i-ar fi ieșit aburii din urechi.

Dar efortul depus încă din zori îl făcu să ofteze adânc. Își puse deoparte toate prioritățile. În acel moment, tot ce putea să-și imagineze era perna moale de pe patul de acasă. Așa că se grăbi să urce pe scaunul șoferului și să plece din fața galeriei. Abia apoi avea să-și dea seama ce să facă cu trupul inconștient și cu tabloul care părea să sfideze granițele dimensiunilor.

Nici el nu știa de ce...

Din sufragerie, reușise să-l poziționeze pe misteriosul necunoscut în felul în care credea că ar fi cel mai confortabil, deși picioarele corpului aproape de 1,90 m atârnau peste marginea canapelei.

Pătura, păstrată pentru rarele vizite ale fratelui său, fu acum trasă peste necunoscut, protejându-l de frigul aerului condiționat folosit atât de rar în sufragerie.

— Ce naiba fac?

Pun rămase în picioare, mâinile sprijinite pe șolduri, privind trupul nemișcat. Să-l lase întins pe stradă, în fața casei, ar fi fost prea crud.

— Nu contează... mă voi gândi la asta mâine.

Cu aceste gânduri, se îndreptă spre camera lui, aflată la capătul canapelei, aproape de picioarele necunoscutului.

Ziua fusese atât de obositoare încât uitase că îi era foame, deși abia mâncase un sandwich. Dar chiar dacă stomacul îi chiora, nu avea energie să se ridice și să meargă să caute ceva de mâncare în bucătărie. Tot ce își dorea în acel moment era un somn adânc, chiar dacă telefonul său sofisticat încă nu-i amintea că trebuie să meargă la culcare.

Oboseala îl cuprinsese toată ziua, iar în momentul în care capul îi atinse perna, adormi, nepăsător față de evenimentele ciudate prin care trecuse în ziua aceea. A adormit rapid, acumulând energie în mijlocul unei zile haotice cât se poate de eficient, ca să se poată trezi și să se descurce cu ceea ce dormea liniștit în sufragerie.

Bum! Se pare că uitase să se roage înainte de culcare pentru a se trezi plin de energie. Așa că dimineața nouă îl trezi cu o emoție care aproape îi provocă un atac de cord. Ceasul deșteptător suna în timp ce un bubuit puternic răsuna din afara camerei lui. Sări din pat, atât de nervos încât aproape că se prăbuși cu fața de podea din pricina neatenției. Mâinile lui frumoase învârteau clanța, dădeau drumul zăvorului și deschideau ușa pentru a descoperi ce se afla în fața lui.

— Cine ești?

— Ce faci aici?

Auzi din nou aceeași întrebare din partea celuilalt. Dar de data aceasta nu răspunse, ci întrebă de ce celălalt aruncase televizorul pe podea, făcând să afișeze un ecran albastru cu un zgomot asurzitor, părând că urmează să se scurtcircuiteze, obligându-l să fugă și să-l scoată din priză.

— Ce i-ai făcut televizorului meu?

— Ce e un televizor?

— Hmm, de ce stă pe jos așa?

Se aplecă să ridice televizorul de pe podea și să examineze paguba, care părea destul de serioasă. Ochii săi mari și rotunzi priveau către deținătorul trupului înalt, îmbrăcat într-o tunică albă de bumbac curată și pantaloni negri. Privirea îi era tulbure, plină de frustrare că fusese trezit nepregătit și apoi că trebuie să vadă ecranul scump al televizorului său crăpat de impactul cu podeaua.

— Unde locuiești? Pot să sun pe cineva să vină să te ia?

— Hm?

— Îți amintești vreun număr? Ai amnezie?

— Domnule?

— Cine ești? îl întrebă și celălalt bărbat. Se ridică în picioare, ajungând cu greu până la vârful nasului celuiălalt, obligându-l să-și ridice privirea și să întâlnească ochii lui negri ca tăciunele. Răspunse la întrebarea străinului în lumea reală.

— Mă numesc Pun. Te-am ajutat să ieși din galerie pentru că erai inconștient. Cum te numești?

— Ramil. Ramil Solay Jonoel.

Pun Winnala și-a amintit doar prima silabă din lunga propoziție rostită de Ramil. Numele, care cu siguranță nu suna thailandez, îi stârni și mai mult curiozitatea.

Însă înainte să apuce să se întrebe mai mult, bărbatul înalt, cel care se ridicase să-i distrugă televizorul, se prăbuși la podea, ținându-se de cap, de parcă ar fi fost grav rănit.

De data aceasta, Pun îl ajută să ajungă în patul său, înainte să-i ofere o pastilă albă, opacă, cu mai multe întrebuințări, cumpărată de la magazinul din colț, urmată de aproape jumătate de pahar cu apă, provocându-i celuilalt să tușească aproape până se îneacă.

Tușit, tușit.

— Ce mi-ai dat să iau?

— Paracetamol. O să merg să facem ceva de mâncare. Mai întâi ar trebui să te odihnești.

Șterse cu vârfurile degetelor picăturile pe care celălalt le scuipase și care îi pătaseră buzele. Ajută trupul înalt și slăbit, care părea brusc lipsit de energie, să se întindă în pat, apoi se îndreptă spre bucătăria care se afla dincolo de sufragerie. Degetele lui subțiri desfăcură rapid un pachet de mâncare instant, care îi atinsese rana de la deget, pe care uitase cu desăvârșire că o avea.

— Nu contează, o să mă gândesc la asta mai târziu.

Ceașca de apă începu să lumineze în verde, semn că apa era gata pentru mâncare. Turnă apa în un bol alb și curat, care conținea mâncare instant cu aromă de pui. Degetele subțiri deschiseră sertarul cu ustensile din bucătărie, luă o lingură și amestecă, așteptând să se umfle și să fie gata de mâncat.

Primul apel al zilei venea de la același număr de pe ultimul apel de ieri. Ecranul telefonului de pe blatul bucătăriei afișa numele prietenului său, proprietarul galeriei.

— Alo.

— Cum merge treaba? Se poate repara?

— Probabil, dar o să dureze ceva timp.

Răspunse la apel în timp ce continua să amestece hrana din bol. În același timp, se gândea la evenimentele care avuseseră loc ieri în galerie. Nu era sigur dacă Jett știa că tabloul său de colecție prinde viață și dormea în patul lui. Și nici dacă ar trebui să-i spună lui Jett despre asta.

— Cât timp durează?

— Tabloul are zgârieturi de la fragmente de sticlă, iar rama e ruptă. O să te anunț când aproape va fi gata.

— Mulțumesc mult.

— Stai puțin, nu închide încă.

— Ce s-a întâmplat, Pun?

— Nimic, nimic.

— Ești sigur?

— Da, te sun când sunt gata.

De data aceasta, el fu primul care se repezi să închidă telefonul înaintea celuilalt, ca de obicei. Pun decise să păstreze secretul de ieri doar pentru el și să lase lucrurile să curgă de la sine până când va găsi un motiv, o cale de ieșire sau orice altceva care să-l ajute să învingă grija stranie care îl lega de celălalt, care stătea sprijinit de spătarul patului.

— Dacă nu vrei să dormi, mănâncă ceva mai întâi. Poți să mănânci. Nu am pus otravă.

Îi demonstră celuilalt luând o linguriță mică din hrana lichidă și ducând-o la gură, apoi îi oferi bolul celui care încă avea o grimasă nemulțumită.

— Mănâncă tot. Dacă nu poți să te ridici, lasă-l lângă pat. Trebuie să cobor să muncesc. O să las televizorul deschis, dar să nu-l mai spargi iar.

— Cutia aia neagră.

— Televizorul? Domnule, oamenii de la televizor nu pot să iasă și să ne facă rău. Pe deasupra, e doar un spectacol, știi tu, o punere în scenă.

Înainte să se întrebe de ce celălalt părea atât de confuz în privința tehnologiei din jur, cum îi putea fi uitat faptul că adusese acea persoană dintr-o altă dimensiune, nu știa din ce epocă, dintr-un tablou care acum zăcea pe biroul de jos?

— Acest buton schimbă canalul, acest buton îl oprește. Dacă apeși iar, îl pornește.

— Asta...?

Înainte să apuce să coboare să deschidă magazinul și să se ocupe de treburile restante, deja era ora 8:00 dimineața. Sunetul notificării telefonului mobil răsună iar, trezind și mai mult pe cel care încă era fascinat de televizor, când îl ridică și puse sunetul pe mut.

— Asta e un telefon. Se folosește pentru a comunica pe distanțe lungi.

— Trebuie să cobor să deschid magazinul. Dacă ai nevoie de ceva, poți să vii să mă cauți.

Decise să-l lase pe bărbatul care părea complet confuz să rămână singur, pentru a-și limpezi gândurile. Între timp, el se grăbi spre baie, pregătindu-se pentru o dimineață haotică — și nu era exagerare: haosul începu chiar din momentul în care deschise ușa magazinului, primind primii clienți veniți să răsfoiască obiectele vintage pe care le urcase online cu o zi înainte.

Picioarele îi răsunau pe podeaua de granit, alergând în funcție de cererile clienților. Își folosea energia pentru a răspunde întrebărilor, a zâmbi și a căuta obiecte ascunse în diferite colțuri.

Era încă o zi în care micul dejun începea după-amiaza. Sandwich-ul său preferat rămânea prima alegere, chiar și într-o zi în care nu voia să se gândească ce să mănânce. Dar astăzi erau mai mult de două pungi, pentru că comandase în plus pentru cineva care probabil se relaxa la etajul al doilea al casei.

Degetele sale subțiri alunecară peste ecran, transferând banii prin aplicație către livrator, care plecă fără să mai arunce o privire la confirmare. Oamenii se încred unii în alții. De fapt, prea mult.

Își scutură capul și se întoarse în magazin, unde acum avea câteva momente pentru a-și trage sufletul.

Se pregătea să ia un alt sandviș pentru persoana care luase micul dejun cu câteva ore în urmă. Însă, înainte să facă primul pas, bărbatul înalt, purtând aceleași haine ca ieri, apăru în capătul scărilor.

— Te simți mai bine?

— Mmm.

— Poftim, prânzul.

— Nu știam ce ți-ar plăcea să mănânci, așa că am luat același lucru.

— Unde suntem?

— La mine acasă, la magazinul meu.

Picioarele goale ale celuilalt explorau magazinul. Înălțimea lui, aproape cât înălțimea rafturilor, îi permitea să-și vadă capul printre culoare. Părea interesat de tot ce-l înconjura, oprindu-se să privească, să ridice și să examineze obiectele iar și iar. Adesea le aducea lui Pun, care stătea și mânca sandvișul său, pentru a-și satisface curiozitatea.

— Acesta e un iPod, se folosește pentru a asculta muzică. E foarte vechi, dar încă funcționează.

— Serios?

— Dar oamenii nu îl mai folosesc prea mult.

Bărbatul înalt dădu din cap și așeză din nou player-ul de muzică la locul său, înainte să continue explorarea. Pun simțea că răspundea la întrebările unui copil curios, dar nu-l deranja deloc. Ba chiar îi plăcea să-i explice lucrurile celuilalt.

Din fericire, după-amiaza clienții veneau și plecau la intervale diferite, așa că nu a fost atât de ocupat și a avut timp să-l observe pe cel care acum urmărea aspiratorul robot.

— Domnule...

— Domnule Ramil.

Posesorul numelui ridică privirea de la robotul care se lovea de picioarele mesei și îl privi. În acel moment, Pun învârtea semnul magazinului pe Închis , pentru că se apropia ora închiderii.

— Te simți bine? Te-ai spălat? Vrei să ieșim să mâncăm ceva?

— Cred că hainele male ți se vor potrivi.

Nu știa dacă celălalt era un om puțin vorbăreț sau dacă pur și simplu nu înțelegea ce îi spunea. În cele din urmă, a trebuit să-l tragă de cămașa albă de bumbac ca să-l facă să-l urmeze înapoi în cameră. L-a condus în baie cu un prosop, amintindu-i cum să aprindă lumina, altfel ar fi trebuit să aștepte mult timp până celălalt termina să exploreze încăperea.

A ales o pereche de pantaloni sport și un tricou larg negru, împreună cu lenjeria de corp nefolosită, și le-a așezat pe spătarul scaunului din fața măsuței de toaletă, înainte să iasă să se așeze pe canapea și să-și verifice telefonul, lăsându-l pe celălalt să-și ia timpul necesar pentru a se pregăti.

— Îți vine bine?

— Mmm.

Drumul până la restaurant nu a durat mult. Era un loc obișnuit, apropiat de casă, unde nu trebuia să meargă prea mult. În timp ce mergeau, ceva a captat atenția corpului palid, îmbrăcat în negru, contrastând cu pielea lui deschisă.

Ramil încruntă ușor din sprâncene și petrecu timpul în mașină explicând fiecare detaliu al vehiculului, aproape ca un vânzător, iar apoi îi luă aproape o oră să parcurgă lista meniului de sushi japonez.

Persoana în cauză abia dacă atingea mâncarea. Se părea că sushi-ul mare nu era pe gustul său, fiind singurul care mânca rulourile aurii cu ou.

— Ești sătul?

— Mmm.

— Vrei să mergem undeva?

— Nu.

— Vrei să ne întoarcem acasă?

El a dat din cap în semn de răspuns, fără nicio ezitare în a-l duce pe celălalt acasă, în loc să-l readucă de unde venise. S-a format o legătură ciudată, amestecată cu un sentiment de familiaritate — deși se întâlniseră doar în vise. Aceasta l-a făcut să aibă încredere și să aibă grijă de cineva care părea complet străin lumii exterioare, până în punctul în care nu îndrăznea să-l lase singur.

Nu a durat mult până ce celălalt a terminat întreaga masă pentru două persoane. Nu a uitat să cumpere lucruri esențiale pentru persoana care îl urma, și împreună s-au întors la casa în care locuia de obicei singur.

Mașina elegantă a intrat în spațiul de lângă casă. Și-a descuiat centura de siguranță, a luat obiectele cumpărate și l-a urmat pe celălalt, care îl aștepta deja la ușă.

Stând în fața magazinului, a murmurat pentru sine: În ultima vreme simt că mi se învârte mai mult capul ca de obicei. Viața mea, care de obicei era atât de simplă, a devenit mai greu de gestionat în ultimele zile. Devine tot mai ușor să uit lucruri — chiar găsirea telefonului pe care îl lăsasem pe bordul mașinii mi-a luat aproape cinci minute.

Cu fiecare pas de la portiera mașinii până la ușa casei, Pun își mormăia gândurile, prins între oboseală și neliniște. Mâinile lui se zbăteau să deschidă zăvorul, privirea fixată încăpățânat pe broască. Tocmai această concentrare îl făcu să nu observe că, în întunericul serii, aproape de ora nouă, se afla acolo o prezență care nu avea ce căuta.

În fața lui, nemișcată ca o statuie, se ridica o siluetă înaltă și suplă, îmbrăcată impecabil într-un costum alb. Din umbra lui se desprindea un al doilea chip palid, aproape translucid, asemenea unei reflexii vii. Atmosfera se îngreună.

— Magazinul este închis, domnule, rosti Pun fără să ridice privirea.

— Bine ați venit, stăpâne, răspunse silueta.

— Lordul meu.

— Jonoel.

Numele pluti în aer, ca o pecete, ca o amintire interzisă.

Câteva ore mai târziu, un hotel vechi și impunător, în inima capitalei, îi primi sub tăcerea sa solemnă. Fațada amintea de castelele medievale occidentale, iar în interior candelabre grele luminau marmura și lemnul vechi, conferind locului o strălucire rece, aproape sacră. Totul părea aranjat cu o minuțiozitate care depășea granița esteticii și intra în teritoriul ritualului.

Pun era doar un străin în acest tablou, târât de firul invizibil al unor întâmplări pe care nu le putea înțelege. Deși obosit, continua să urmeze cei doi: bărbatul misterios și slujitorul care i se supunea cu o devoțiune de neînțeles. Ascultător, păși pe coridorul hotelului până când liftul îl lăsă în fața ușii de la ultimul etaj.

— Unde sunt Ar(Khuear) și Mekhin? întrebă vocea rece.

— Amândoi trăiesc printre străini, stăpâne.

— Voi anunța întoarcerea dumneavoastră.

— Mmm.

Și astfel, ecoul cuvintelor sale pecetlui ceea ce era doar începutul unei reîntoarceri.

— Îmi vreau puterea înapoi.

— Da, stăpâne.

Bărbatul înalt îngenunchea în fața stăpânului său, aplecat cu fruntea aproape de covorul stacojiu. Cel care ceruse puterea își deschise pleoapele, iar în ochii săi scânteiară reflexe roșu-crimson, oglindindu-se în privirea supusului ce purta aceeași culoare interzisă.

Pun crezuse că era suficient de obișnuit cu inexplicabilul, că mintea lui putea suporta ceea ce nu avea formă în lumea reală. Însă dacă le-ar fi povestit altora că intrase într-un tablou și se trezise aducând cu sine un tânăr apărut din vis, ar fi fost privit ca un nebun. Totuși, nu putea să nege ceea ce vedea acum: realitatea însăși sfida înțelegerea lui.

Lumina roșie izbucni din trupul celui îngenuncheat și se repezi cu viteză amețitoare spre cel așezat pe canapeaua de lemn sculptat, acoperită de motive delicate de viță de vie. Era ca și cum energia își regăsea, cu bucurie și furie totodată, adevăratul stăpân. Ochii acestuia rămâneau închiși, dar întreaga încăpere părea suspendată în timp, oprită doar pentru a-i hrăni setea.

Pun simțea cum trupul îi devenea greu, paralizat de o vrajă mută, incapabil să se desprindă de spectacolul terifiant. Ochii lui, de un căprui pal, oglindeau dansul straniu al puterii până când ultima fărâmă de instinct îi șopti să fugă. Întâlnise, pentru o clipă, privirea transformată a celui de pe canapea — ochi care fuseseră negri, dar acum ardeau de un roșu neîndurător. Atunci, fără să mai gândească, își smulse trupul din starea de încremenire și alergă spre ușa uriașă.

Nu așteptă liftul; scările erau singura cale de scăpare. Respirația i se frângea în piept, zgomotul pașilor răsuna pe trepte. Crezuse că se îndepărtase suficient, că reușise să lase etajul de sus și acel ritual în urmă. Dar holurile erau pustii. Niciun chip omenesc, niciun ajutor.

Întors spre lift, destinul îl lovi din nou.

— Ah!

Un braț nevăzut îl opri, strângându-l.

— L-lasă-mă să plec.

— Secretele nu există în lume… răsună vocea.

O tăcere apăsătoare îi sfâșie respirația.

„Dar știi oare ce s-ar întâmpla dacă ai afla cel mai important secret al lumii?” 

A încercat să elibereze mâna bărbatului cu ochi roșii care îi strângea gâtul. Strânsoarea era atât de puternică încât abia mai putea respira. Amândoi își înfipseră degetele în pielea celuilalt, folosindu-și toată forța pentru a scăpa din acea priză.

Durerea nu mai conta. Doar instinctul crud al supraviețuirii îl împingea să fugă, chiar dacă drumul putea fi capătul vieții. Mai puțin dureros, totuși, decât moartea lentă a sufocării. Pun nu voia să moară acolo, nu așa. Așa că alergă, trupul său împins până la limită, însă tocmai atunci, când mai avea nevoie de o ultimă fărâmă de forță, aceasta îl părăsi.

Balconul apăruse în față ca o salvare falsă. Însă, înainte să apuce pragul, trupul i se frânse, proiectat cu brutalitate în balustradă. Un singur pas greșit, și se prăbuși în gol. Aerul îl îmbrățișă ca un abis, și el strânse pleoapele cu rugăciunea unui condamnat: să nu mai simtă nimic.

O clipă atât de lungă încât putea să cuprindă întreaga sa viață. Douăzeci și șase de ani de existență monotonă, doar câteva zile de neliniște strălucitoare — și totul era pe cale să se stingă.

Însă, în altă parte, o altă ființă deschidea ochii spre renaștere.

De secole, trupul și sufletul său fuseseră legate în lanțurile unei vrăji uitate. Puterea îi fusese smulsă, flacăra vieții ascunsă. Dar acum vraja se sfărâma.

Ramil Solay Jonoel își mișcă umerii, alungând amorțeala. Ochii săi crâmii străluciră în penumbră, fixând ușa larg deschisă. O grimasă ce semăna a zâmbet îi sculptă chipul. Simțea cum energia îi inundă din nou trupul, curgând ca un fluviu stăvilit prea mult timp.

Apoi păși înainte, ca și cum lumea întreagă nu era decât un teritoriu ce-i aparținea din nou. Se avântase cu o viteză amețitoare și se opri brusc la cel mai de jos nivel al hotelului pe care chiar el îl întemeiase.

— La n...

— Nu se mai întâmplă nimic acum. Deschide ochii.

Vârfurile degetelor sale lungi și subțiri atinseseră cu delicatețe colțurile ochilor înlăcrimați ai celui din brațele sale. Trupul firav tremura asemenea unui pui de pasăre căzut din cuib. Și totuși, soarta, legată de el prin fire nevăzute, făcuse ca acel trup să fie acum strâns la piept, în brațele puternice ale stăpânului ochilor roșii ca sângele.

Ramil rămase vreme îndelungată cu privirea ațintită în acei ochi căprui deschiși, căutând să pătrundă dincolo de ei, să descifreze sensul ascuns. Văzu cum spaima crudă se preschimba treptat în liniște, cum inima celuilalt, cândva zvâcnind nebunește, își regăsea ritmul firesc. Iar pentru el, cel care nu-și simțise niciodată propria inimă, acum era ca și cum sângele i-ar fi hrănit-o din nou, dându-i un sunet viu, ca și cum s-ar fi întors din moarte la viață…

༻🦇༺༻🩸༺༻🦇༺༻🩸༺༻🦇༺༻🩸༺༻🦇༺🩸༺༻🦇༺

„Acum aproximativ 100 de ani, acest regat era condus de ființe non-umane. Cei de sânge asemănător se măcelăreau între ei pentru a obține tronul. A izbucnit un război atunci când nu a mai fost niciun lider. S-a format un mare grup de vampiri rebeli, care au refuzat să accepte noul lor stăpân. Ei erau atât de înfuriați încât au săvârșit un ritual pentru a invoca pe Lilith, cea care deținea puterea blestemului, prima femeie creată conform scripturilor misterioase.

Oamenii au poreclit-o mama tuturor demonilor, inclusiv a rasei vampirilor. Cântările răsunau în întreaga biserică mare de pe pământul sacru. Lilith a apărut, conform rugăciunii, arzând ca o flacără. Ea a respins cererea multor demoni care o rugau să sigileze bărbatul fără inimă. Astfel, ochii ei de un verde smarald au aruncat o vrajă, revărsând rugăciuni asemănătoare unui blestem, sigilând trupul lui Ramil Solay Jonoel într-un tablou în ulei.

Totuși, ultimele cuvinte înainte ca ritualul să se încheie și Ramil să-și piardă puterea de a trăi ca frații săi rebeli au venit din buzele rozalii ale lui Lilith, cu puțină milă: „Când o picătură din sângele persoanei pe care o iubești va atinge trupul tău, blestemul închisorii va dispărea.”

Pe patul king-size zăcea un trup inconștient din cauza evenimentelor petrecute cu câteva ore înainte. Ramil stătea așezat, privind cu ochii neclintiți obrajii palizi ai celuilalt care se odihnea pe pernă. Nu nega sentimentul care se formase în el, simțind viața pe care nu o mai trăise de sute de ani, dar totuși nu putea răspunde clar de ce persoana din fața lui era motivul pentru care simțea că avea din nou o inimă. Nu voia să-l lase pe Pun singur.

Deși acest loc era mansarda cea mai sigură pentru vampirii cu sânge pur, nimeni nu ar fi îndrăznit să intre și să provoace necazuri sau să-l atace. Însă dorea să se asigure că, atunci când trupul slăbit se va trezi, îl va găsi primul ca să-i audă explicația despre cele întâmplate.
Bum, bum. Crac...

Se auzi o bătaie la ușă înainte ca aceasta să fie deschisă de mâna loialului său slujitor, linia sa de sânge pe care o crease el însuși. Methus a plecat capul, fără să se miște de la ușă, până când Ramil a dat din cap în semn de recunoaștere a loialității celuilalt.
— Stăpâne.
— Mmm.
— Mă simt vinovat că am îndrăznit să mă îndoi, dar...

— El m-a salvat.
— Sângele lui m-a eliberat de blestemul.
— Asta înseamnă că...?

Înainte ca Methus să termine fraza, băiatul despre care vorbeau începu să se miște, pregătindu-se să se trezească din somn. Pleoapele îi fluturau deschise, ajustându-și focalizarea către lumina moale portocalie aprinsă în încăpere. Încet, își descoperi trupul ascuns sub pătură și se aplecă înainte pentru a se așeza sprijinit în capul patului.

Conștiința sa, care încă nu revenise complet, îl făcu să privească în jur, oprindu-se asupra lui Methus, iar ochii i se măriră pe măsură ce creierul, care cu puțin timp înainte dormise, își amintea evenimentele anterioare.

— T-tu...
— Pun.
— ...Da.

Băiatul părea să se chinuie să răspundă. Methus se apropie de noptiere, turnă cu grijă apă într-un pahar transparent și i-o oferi celuilalt, care arăta clar neîncredere.

— Nu am pus nimic înăuntru.

Băiatul luă paharul, ținându-l cu ambele mâini înainte de a aduce încet buza paharului limpede la buzele sale. Bea apă pură încet până când paharul se goli. Deși încă se simțea precaut, probabil era prea însetat ca să-și lase gâtul să se usuce.

— Ai vreo întrebare?
— Și ai ceva să-mi spui?

Nu știa cât de mult puteau oamenii din această eră să perceapă ocultul sau existența raselor diferite de cea proprie. Să-i explice cuiva care nu știa nimic despre ființe non-umane ca el într-o singură încercare probabil ar fi fost imposibil. Și dacă i-ar fi permis să pună toate întrebările care probabil îi frământau mintea, ar fi durat și mai mult.

Nu lăsă pe Methus să explice, pentru că părea că slujitorul său loial încă avea îndoieli în privința celuilalt.

— Sunt vampir.
— E ceva ce trebuie să decizi dacă vrei să crezi sau nu.
— Vampir?
— Lucrurile ciudate care ți s-au întâmplat sunt legate de blestemul pe care l-am primit acum o sută de ani.
— Fie intenționat, fie nu, tu m-ai eliberat.

Pun Winnala probabil că realizase deja că ceea ce trăise în ultimele zile depășea realitatea lumii umane. Totuși, chiar și după ce și-a confirmat acest lucru, ochii săi limpezi nu-și pierdeau confuzia și păreau chiar să devină mai greu de înțeles.

— Tu ești cel norocos, spuse Methus.

Oare aceasta este recompensa unui învingător norocos? Era mult peste așteptările lui, atât de mult încât nu îl putea suporta, prea mult ca să fie noroc. Dacă ar fi putut da timpul înapoi, Pun poate că ar fi refuzat cererea lui Jett și și-ar fi dedicat timpul conducerii magazinului său de antichități.

Pentru că nu dorea să fie norocosul care eliberase blestemul închisorii asupra persoanei care ședea nemișcată lângă pat. Simțea că era forțat să învețe lucruri pe care nimeni nu ar trebui să le știe, cu excepția celor două rase nemuritoare care îl priveau.

I-a luat mult timp să proceseze totul: evenimentele înainte să cadă de pe balcon, dar corpul său fusese bine deoarece brațele proprietarului trupului palid îl prinseseră la timp; sau mărturisirea care confirma că cealaltă persoană nu era om așa cum crezuse, dar nu îndrăznea să întrebe.

Ar fi fost greu să nu creadă, și nu voia să complice lucrurile, așa că a ales să creadă, cu motive dincolo de imaginația sa.

— Știi lucruri pe care nu ar trebui să le știi.
— Ce știu eu? Că sunteți vampiri?
— Că ai eliberat pecetea stăpânului nostru.
— Nu o să spun nimănui.
— Nu putem permite să spui cuiva.
— Secretul nostru trebuie să rămână cu noi.
— Ce vrei să spui?
Nu înțelegeam foarte bine. De fapt, încercam să nu spun nimic. Slujitorul lui Ramil voia să se roage să nu fie prins cu aceste ființe non-umane fără sânge.

— Trebuie să rămâi cu noi aici, Pun.
— Cel puțin până când lucrurile se liniștesc.

Totuși, părea că răspunsul stăpânului nu era ceea ce voia să audă. Mâinile mici care țineau paharul limpede îl strânseră cu putere, incapabile să facă față presiunii tăcerii după ce termină fraza.

— De ce? întrebă el.
— De ce trebuie să rămân?
— Dacă știi secretul, crezi că rasa mea te-ar lăsa să pleci?
— Acest loc este sigur pentru tine.

— Methus și cu mine ne vom ocupa de tine până când totul se va îmbunătăți.
— Și când se va îmbunătăți?

Părea că nu există un răspuns. Cei doi, stăpân și servitor, rămăseseră tăcuți pentru un moment. Nu era sigur dacă tăcerea era pentru că întrebarea nu avea răspuns sau dacă răspunsul l-ar fi cufundat mai adânc în ceea ce nu ar fi trebuit să știe. Totuși, înainte să poată răspunde, vocea lui Methus începu să explice lucruri care îl aruncară și mai adânc într-o situație pe care nu ar fi trebuit să o cunoască.

— Rasa noastră este zdruncinată de un grup care încearcă să ne vâneze.
— Stăpânul Ramil este singura linie de sânge pur rămasă a Jonoel. Dacă va fi descoperit, indiferent de cine, în acest moment, când încă nu este suficient de puternic, totul este periculos.
— Jonoel au așteptat mult revenirea Stăpânului. De data aceasta, după ce toate puterile Stăpânului vor fi restaurate, va fi stabilit conducătorul suprem al vampirilor.
— Atunci totul se va sfârși.

Creierul său lucra din greu. Informațiile care veneau păreau un roman pe care îl citise în copilărie. Dacă ar fi fost doar un roman, ar fi fost o fantezie care l-ar fi amuzat. Dar pentru că era real, frica care îi acoperea mintea îl făcea să viseze la supraviețuire, pentru că nu credea că ar fi ajuns vreodată în această situație.

Totu era mult peste ceea ce Pun își imaginase. Dar dacă se retrăgea acum, ar fi putut deveni un trup fără suflet în mâinile acestor doi, stăpân și servitor.

Zicala înfruntă moartea cu sabia părea să fie cea mai potrivită pentru el în acest moment.

Se auzi un oftat, însoțit de un semn de aprobare din cap. Oricât ar fi înțeles, Pun accepta acum să devină unul dintre tovarășii destinului, fără a îndrăzni să își prezică propriul viitor.

Cântece necunoscute răsunau dinspre vechea clădire, amestecându-se cu țipetele corbilor așezați peste tot în zonă. Am urmărit pe Ramil și pe slujitorul său. Reflexia lunii în noaptea întunecată juca cu lumina slabă a torțelor care aliniau drumul. Deși părea veche, clădirea păstra o eleganță care părea desprinsă dintr-o poveste. Un parfum fin de flori, sau ceva asemănător, plutea în aer, făcând locul, deși nesigur, ciudat de fascinant.

— Khuear a încuiat biroul cât ați fost blesemat, domnule.
— Tipul ăsta folosește puterile sale de transformare pentru a ajuta la investigarea lucrurilor.

Locul numit birou părea să simtă sosirea lui. Ușa, care fusese închisă înainte, se deschise pentru a-i primi, deși nimeni nu o atinguse.

El, care urmărea cele două linii de sânge nemuritoare la aproape zece pași distanță, încercă să-și grăbească pasul. Probabil că era totuși prea încet, deoarece Ramil se opri pentru a-i aștepta să meargă împreună. Bărbatul înalt și subțire scurtă pașii, poate din compasiune pentru omul speriat care se temea să nu fie abandonat pe drum ca înainte.

Pe măsură ce se apropiau de marea ușă, cântatul, strigătele ciorilor și sunetul aripilor care fluturau deveneau tot mai puternice. Mâna care fusese agățată anterior pe lângă el se mișcă automat pentru a prinde tivul cămășii celuilalt. Proprietarul cămășii se opri ușor, dar nu îi retrase mâna.

Ramil se opri în fața ușii. În spatele lor, Methus murmura ceva înainte ca un stol de sute de ciori să se adune și să zboare aproape de ei, gata să se prăbușească peste cei trei în fața ușii de lemn.

Dar, în loc ca grupul de păsări negre să treacă prin ușa mare, ele se prăbușiră pe podeaua de marmură înainte ca o altă figură să apară îngenuncheată pe pământul rece.

— Domnul meu.
— Ridică-te, Khuear.

Conform celor spuse de Methus pe drum, creatorul acestui loc era Khuear Solay, unul dintre vampirii rebeli născuți din sângele lui Ramil. Proprietarul privirii ascuțite din fața lui ridică mâinile înainte ca două ciori negre să zboare și să se așeze pe antebrațele ei, pe care spera să le folosească ca suport pentru haine. Fața ei palidă contrasta cu cercurile întunecate de sub ochi, iar un zâmbet abia vizibil îi trăgea buzele îmbrăcate în negru.

— Pe lângă Stăpân și Methus, am și un oaspete special în seara asta?
— Acest băiat l-a salvat pe Stăpân de blestem.
— Atunci cred că ar trebui să-i mulțumesc.

Chipul tineresc părea că nu ia în serios cuvintele lui. Mulțumirile lui Khuear, care erau mai mult o batjocură, începeau să-l facă să se simtă neliniștit. Părea că linia de sânge a lui Ramil îl testează.

— Unde este Mekhin?
— Tipul ăsta nu prea îi place să călătorească ca vampirii. Bănuiesc că este fascinat de traficul de oameni neînțelepți.

Khuear răspunse lui Methus. Sentimentul de ură față de oameni era transmis atât în cuvintele lui, cât și în ochii săi ostili. Când menționă cealaltă persoană care se bucura să trăiască ca om, nu putu să nu-l batjocorească în ultima frază.

Ramil observă atitudinea rea a servitorului său rebel, așa că îi luă mâna, care încă nu eliberase tivul cămășii, și îl conduse către camera centrală de zi.

— Altarurile erau pline de ofrande.

Nu îndrăznea să atingă niciuna dintre mâncărurile oferite oaspeților. Stătea ghemuit, ascultând cum cei trei, stăpâni și servitori, vorbeau despre lucruri pe care nu le înțelegea. La scurt timp, marea ușă de lemn se deschise pentru a întâmpina cea mai recentă sosire. Bărbatul numit Mekhin părea să fie cel care se adaptase cel mai bine la viața umană dintre toți.

— Bine ai venit, stăpâne.
— Ce mai faci, Mekhin?

༻༺༻༺༻༺༻༺༻༺༻༺༻༺༺༻༺

Bufnițele nopții își mișcau trupurile în ritmul muzicii, sub luminile multicolore ce scăldau totul, eliberând mintea și corpul în noaptea sărbătorii de Halloween.

Stăpânul unui trup înalt și suplu, costumat asemenea Contelui Dracula, se prăbuși pe o canapea luxoasă de la etajul VIP. Degetele lui lungi și subțiri ridicară un pahar cu lichid roșu-închis și îl duseră la buze. Cealaltă mână îi alunecă pe talia goală a unei tinere nefericite.

Privirea lui, ascunsă sub o șiretenie rece, se apropie de chipul ei delicat, înainte ca buzele subțiri să atingă organul aceluiași trup aproape inconștient. Lichidul roșu-închis se scurse din gura lui în cea a micii victime.

Mânuțele ei, slabe și aproape lipsite de putere, se ridicară să-i înconjoare gâtul, în timp ce trupul i se lăsă pe canapea, cedând voinței bărbatului ce o ghida cum dorea. Mâinile lui puternice îi mângâiară corpul, iar vârful nasului i se desprinse de obrazul palid, coborând spre gât. Dulcele parfum al pielii tinerei trezi instinctul speciei sale, hrănită cu sânge, înmulțindu-i dorința de a-și înfige colții.

Stăpânul trupului înalt închise ochii, reprimându-și pornirile. Locul era mult prea public pentru a lua viața tinerei din fața lui.

Își ridică încet capul de la gâtul ei, îi atinse obrazul cu buzele, apoi se înălță în toată statura sa impunătoare. Nu uită să-și strângă victima, trupul suplu, învelit într-o rochie scurtă și mulată, în brațe. Aplauzele și râsetele prietenilor din jur nu contau pentru acest membru al sângelui pur Jonoel. Tot ce își dorea acum era lichidul ce pulsa prin venele fragilei sale prăzi.

Pașii săi, însoțiți de sunetul ritmic al pantofilor de piele lovind podeaua, se îndepărtară de club printr-un culoar întunecat, ca și cum ar fi pășit într-o altă dimensiune. Proprietarul pandantivului în formă de picătură de sânge nu mai era grăbit să-și ducă la capăt intențiile; dimpotrivă, înainta cu răbdare. Intră pe o ușă veche, într-o clădire părăsită, nu departe de locul inițial ascunzătoarea lui obișnuită, unde aducea tinere seduse de frumusețea lui nemuritoare, pentru a se juca cu ele până când își stingea setea și dorința.

— Hmm…

Vocea dulce gemu, ca un protest, când trupul tinerei se izbi de o grămadă de lemne vechi, înalte până la brâu. Privirea lui, fixată asupra micii victime, era un amestec de poftă și cruzime, ca și cum ar fi fost el însuși fermecat de pradă.

Deși regreta că nu putea profita pe deplin de trupul din fața lui, își spuse că mâine ar putea găsi o altă victimă, una care să-i aprindă dorința și mai mult. Atunci, stăpânul colților ascuțiți, care nu mai avea nicio intenție să-i ascundă, zâmbi.
— Hmm…
— Bine.
— N-o să doară decât puțin.

Se aplecă, șoptindu-i la ureche. Ochii negri ca miezul nopții se aprinseră într-un roșu incandescent, chiar înainte ca dinții ascuțiți să pătrundă încet în gâtul ei.

Limba urmă picătura de sânge, încolăcindu-se peste ea, în timp ce mâna lui grea îi acoperi gura ce voia să țipe. Ființa neomenească se lăsă purtată de deliciul lichidului, mintea alunecând în extaz, hrănindu-și setea cu energia sângelui omenesc. Nu știa însă că, în acea încăpere folosită mereu doar pentru doi, de data aceasta, nu erau singuri.

Bufnitură!

— Ack!
Trupul nemuritorului se încordă. Un fir cărunt îi trăda vârsta printre pletele negre, ochii roșii se măriră de șoc, apoi întreaga sa statură se prăbuși pe podeaua murdară. În câteva secunde, dispăru, ca și cum n-ar fi existat niciodată. Doar un pandantiv familiar, bijuteria lui, rămase să strălucească pe podea, singura dovadă că scena de mai devreme fusese reală.

Un singur glonț de argint, tras cu precizie în tâmplă, fusese suficient pentru a șterge din existență un stăpân al nopții ce trăise de secole.

Jett coborî arma, ascunzând-o cu un gest obișnuit în buzunarul costumului său preferat. Cei trei vânători se apropiară pe vârfuri de victima abia conștientă. Singura femeie din grup întinse mâna delicată, degetele ei subțiri tremurând abia perceptibil în timp ce îi simțea respirația slabă.

— Încă trăiește. O putem salva. Du-o repede acasă.

— Mă ocup eu, rosti Jett, ridicând corpul fragil în brațe. Voi verificați împrejurimile. Să vedem ce a lăsat în urmă acel nenorocit inuman.

Elise îl urmă pe Jett, pașii ei grăbiți acompaniind silueta lui dreaptă, ce purta fata ca pe o povară și totodată ca pe o comoară.

Astfel, liderii plecară, lăsându-l singur pe bărbatul înalt și subțire. Adidașii săi vechi scrâșniră pe podeaua presărată cu cenușă și așchii de lemn carbonizate. Scoase telefonul din buzunar, lumina rece scăldând încăperea distrusă. Se aplecă atunci când o licărire străpunse întunericul.

— Un colier… murmură Pun.

Ridică pandantivul în formă de picătură de sânge, recunoscând imediat bijuteria. Lumina se reflecta sinistru în roșul adânc al pietrei, ca și cum ar fi fost vie. Îl strânse în pumn, apoi îl ascunse în buzunarul hanoracului cenușiu, înainte de a se întoarce spre casă.

— Ai găsit ceva?
— Nimic.

Câteva nopți mai târziu, în alt colț al orașului, Orion. Un club celebru din inima capitalei, deschis doar după apus, atunci când orașul ar trebui să doarmă. Totuși, aici, noaptea pulsa de viață, pahare ciocnite, râsete, mirosuri amestecate de alcool și fum.

Pașii fermi ai unor tocuri înalte răsunau pe scările luminate difuz. Elise coborî fără să privească în jur, mâna strângând cureaua genții de pe umăr. Zâmbetul dulce, același cu care întâmpina clienții la suprafață, dispăruse complet, înlocuit de o expresie sobră. Prea grăbită pentru a schimba vreo vorbă sau pentru a gusta whiskey-ul preferat, știa că fusese chemată aici de cel mai bun prieten al ei, comandantul vânătorilor.

Un mesaj scurt, afișat pe ecranul de alertă, anunța: Nouă armă livrată. Destinație: Casă.

Elise se opri în fața scannerului automat. Lumina verde pal îi mângâie chipul acoperit de machiaj, iar pentru o clipă, privirea ei serioasă se reflectă rece pe ecranul lucios. În aceeași secundă, afișajul clipi: Acceptat. Ușa grea din spate se deschise cu un mârâit mecanic.

— Ce mai faci?
— Gemenii au spus să așteptăm afară, răspunse Jett, dar ochii îi erau fixați asupra lui Paul și Caster, geniile inventatoare ale vânătorilor.

Cei doi frați se alăturaseră grupului său din resentiment față de moartea familiei lor, ucisă de creaturile întunericului. În spatele încăperii mari, separată printr-un geam, Paul și Caster erau ocupați să manevreze dispozitive mici, croite pentru camuflaj și pentru o vânătoare mai eficientă. Aproape toate armele folosite de echipă, inclusiv pistolul preferat al lui Jett, fuseseră ideile lor. Tocmai de aceea, atât Jett cât și Elise îi considerau egali în conducerea vânătorilor.

— Un pistol?
— Da, dar mai mic decât înainte și cu o putere a glonțului și mai mare.
— Cum așa?
— De data asta, Caster a adăugat fragmente din țărușii sfinți. Nu îi va tortura, ci mai degrabă
îi va ucide.

Elise dădu din cap la această informație nouă. Își încrucișă brațele, urmărind cum Paul încarcă gloanțe minuscule într-un pistol ce abia încăpea într-o singură mână. Fratele mai mare dintre gemeni, cu abilități de luptă mai bune, nu avu nevoie decât de o clipă pentru a ținti. Glonțul izbucni din țeavă și străpunse fruntea vampirului nefericit capturat de Jett ca subiect de testare. Corpul se dezintegră într-o clipă — nici măcar hainele nu rămăseseră în urmă.

Puterea superioară oricărei alte arme îi smulse lui Jett un gest de apreciere. Cei doi frați își ridicară mâinile și le ciocniră în aer, sărbătorind succesul lor, un pas uriaș înainte.

— Uimitor, Caster, Paul.
— Mulțumim, domnișoară Elise.
— Câte gloanțe avem, Caster?
— Destule să distrugem o întreagă haită, domnule Jett.

Râsetele răsunară în laboratorul din subsol. Liderii vânătorilor erau mulțumiți de progresul echipei și de supraviețuitorii vampiri recrutați voluntar în lupta lor. Se părea că, de data aceasta, victoria era de partea lor, după ce atâția camarazi fuseseră sacrificați în confruntarea de la locuința lui Khuear.

— Apropo, am ceva să-ți spun.

— Îți amintești tabloul deteriorat pe care Pun l-a luat pentru restaurare?
— Vampirul…
— Se pare că tabloul deteriorat pe care Pun l-a luat…
— Proprietarul l-a dus înapoi la Jonoel.
— Methus?

Elise a încuviințat din cap. A ezitat o clipă, neștiind dacă să dezvăluie cine luase tabloul împreună cu Methus. Totuși, datoria de vânător a cântărit mai mult. Așa că a decis să-i spună lui Jett că cineva apropiat lor pășise chiar în inima adăpostului liderului non-uman.

— Și Pun e acolo.
— Blestemul tabloului a fost dezlegat?
— Nu știu.
— Mă voi ocupa eu.
— Așteaptă.

Elise îl opri pe bărbat înainte să plece în grabă. Voia să afle mai întâi secretele ascunse în Jonoel. Singura femeie din rândurile liderilor nu era dispusă să-l lase pe Jett, cu temperamentul lui instabil, să meargă singur.

— Voi merge eu.
— Știu o cale prin care putem descoperi ce ascunde Jonoel.

Primise deja de două ori un apel de la curatorul galeriei în aceeași săptămână. De data asta, Elise hotărâse să meargă personal la Jonoel pentru a discuta despre tablou, fără să știe că el aflase deja de vizita ei, însoțită de restauratorul Pun.

Methus o urmărea din balconul etajului doi în timp ce femeia în rochie scurtă pășea în hotelul familiei. Așteptă până când ea se așeză în salonul de recepție, refuzând s-o primească în biroul său, convins fiind că urmărea altceva. Își privi ceasul de pe încheietură: mai erau aproape zece minute până la ora stabilită. Cu un gest calm își aranjă costumul croit pe comandă, verificându-i perfecțiunea, apoi coborî în holul principal. Angajații se opriră să-l salute; Methus le răspunse cu o plecăciune discretă. Înalt și impunător, se opri în fața mesei pregătite pentru curator. Elise se ridică în picioare, iar cei doi se așezară în același timp, la semnul lui. Privirea lui, ascunzând un mesaj greu de citit, alunecă spre buchetul de trandafiri roșii, învelit în hârtie neagră ca abanosul, pe care ea îl ținea.

— Îți mulțumesc că ai găsit timp să vii, Elise. Sper ca acest buchet de trandafiri să fie o scuză potrivită.
— Mulțumesc.

Servitorii aduseră vinul roșu și friptura de vită. Atmosfera părea cordială, dar liniștea grea dintre ei încărca aerul de tensiune.

— Ați luat masa, domnule Methus? întrebă Elise, căutând să spargă tăcerea.
— Am mâncat deja, mulțumesc. Dacă dorești să servești ceva înainte să trecem la subiect, te rog.
— Pot să aștept.

Methus își încrucișă picioarele, așezându-și mâinile pe genunchi, cu privirea fixată asupra ei. Elise încerca să-și ascundă neliniștea, dar ochii lui pătrunzători îi făceau greu jocul. Cu o ușoară înclinare a capului și un zâmbet ce părea prietenos, dar ascundea o urmă de ironie, ridică paharul cu apă și sorbi.

— Este vorba despre tabloul dumneavoastră, domnule Methus, cel pe care galeria l-a trimis la restaurare.
— Da.
— Nu știu dacă știți că acum tabloul se află la Jonoel.
— Știu.

Un zâmbet îi arcuia buzele. Elise înțelese că politețea nu-și mai avea locul și trebuia să intre direct în subiect, oricât de periculos ar fi fost.
— Și de ce v-ați permis să-l duceți înapoi la Jonoel?
— Poate ai uitat.
— Că tabloul e al meu.

Degetele lungi ale lui Methus mângâiară marginea paharului de vin.
— Poate că ai uitat și tu.
— Că tabloul tău se află sub grija galeriei noastre.

— Vă rog să mă scuzați.

Ridică șervețelul negru, brodat cu auriu, emblema hotelului, și își șterse buzele pictate cu ruj roșu. Se ridică, îl salută cu o mică plecăciune și plecă, lăsându-l cu un răspuns care trebuia ghicit.

Pentru Methus, era suficient. Înțelesese: Elise era aproape sigur membră a Vânătorilor de Vampiri.

După plecarea ei, Methus Solay rămase un timp în salonul hotelului, loc pe care îl stăpânea de mai bine de un secol. Își frământa gândurile cu atenție, ca și cum țesea fire invizibile într-o pânză. Totuși, ceva nu se potrivea: o piesă a planului nu voia să se așeze la locul ei. Spinii ascunși până atunci începeau să iasă la suprafață, vestind pericolul ce se apropia.

Vânătorii, adormiți de zeci de ani, începeau din nou să se strângă.

Iar credinciosul său slujitor avea, fără îndoială, mult de lucru…

La scurt timp după ce termină fraza, ritualul se încheie. Ramil era vizibil slăbit, așa cum spusese Methus. Ochii lui, de culoarea miezului nopții, se aprinseră într-un roșu aprins, dar încă mai avea puterea să-și suprime instinctele și se lăsă să cadă pe pat. La fel de epuizat, Methus fu nevoit să târască pe vampirii Khuear și Mekhin în camerele alăturate, lăsându-l singur cu ultimul moștenitor al lui Jonoel, adormit adânc, inconștient de oboseală.

Îl lăsă pe celălalt să se odihnească și se așeză pe canapeaua unde Ramil desfășurase, cu puțin timp înainte, ritualul de restituire a puterii. Împinse canapeaua astfel încât să poată vedea când Ramil își va recăpăta cunoștința. Între timp, degetele lui lungi deblocară ecranul telefonului, derulând printre aplicații și ignorând notificările acumulate.

Apoi, Pun alese o carte din vasta bibliotecă a lui Ramil. Erau volume în aproape toate limbile, dar, firește, el se opri la cele în thailandeză. Știa că va dura până când Ramil se va trezi, așa că hotărî să-și petreacă așteptarea cu povestea de dragoste a unui bărbat sărac ce îndrăznise să iubească o prințesă, comoara regatului ei. Degetele lui subțiri întorceau paginile încet, sub lumina portocalie, lăsând timpul să curgă alături de roman.

La un moment dat, ecranul telefonului se aprinse cu o notificare. Pun ridică privirea din carte, la pagina 127, și se foi neliniștit pe canapea. Luă dispozitivul problematic , temându-se că zgomotul ar putea să-l trezească pe bărbatul care, de aproape două ore, dormea neclintit. Apăsă pe butonul de silențios și glisă ecranul, citind mesajele insistente de la Jett.

Citi fiecare cuvânt cu atenție, întrebându-se cum să răspundă persoanei ce aștepta de cealaltă parte. Dacă Jett i-ar fi simțit ezitarea, cu siguranță ar fi provocat o scenă ce i-ar fi adus Elisei o durere de cap. Oftă, marcă pagina la care rămăsese și, cu degetele ezitante, se hotărî totuși să răspundă, liniștindu-l că totul decurgea conform planului.

Pun Winnala se afla într-o situație dificilă.
Nu știa când se legase acea conexiune atât de puternică între el și bărbatul cu pielea palidă întins pe pat. Ramil și el păreau uniți printr-un fir invizibil. O legătură care nu avea nevoie de cuvinte; era suficient să-l privească în ochii întunecați și putea simți un înțeles tăcut, ascuns.

Dar datoria era datorie. Fusese trimis să-l omoare pe ultimul moștenitor al lui Jonoel, familia sacră ce conducea vampirii. Și totuși, soarta putea fi crudă: uneori făcea ca inima unui om împovărat de ani de răzbunare să întâlnească în vis un chip misterios, pe cineva asemenea apei, care îl ținea pierdut în somn, fără dorința de a se mai trezi.

Iar acum, acea persoană era chiar cea pe care o ajutase să se elibereze de un blestem.
Aceea în al cărei piept ar fi trebuit să înfigă un pumnal sacru de argint…

Îl purta mereu la el, nu pentru că aștepta momentul potrivit să-l sfârșească pe ultimul Jonoel adormit înaintea lui. Apropierea de Ramil depășea orice plan, orice așteptare. Blestemul acela nici măcar nu fusese luat în calcul de vânători.

Cu mâini nesigure, eliberă siguranța tecii pumnalului și îl scoase. Lumina portocalie a lămpii, suficient de puternică pentru lectură, se reflectă acum pe lama argintie, făurită de Caster, geamănul din grupul vânătorilor.

Ochii lui căprui tremurau, speriați de propria nehotărâre. Palmele îi erau ude, strângând cu teamă mânerul, de parcă arma ar fi putut să-i scape și să-l rănească pe cel care dormea.

Își aminti bine cuvintele geamănului: un singur pumnal de argint putea face un vampir să dispară fără urmă, ca și cum n-ar fi existat vreodată.

Inima îi bătea nebunește, ca și cum ar fi încercat să fugă de sub jugul unei lanțuri numite răzbunare. Și totuși, ultima lui ezitare îl împinse să pună arma la loc. Sentimentele erau prea puternice pentru a le controla atunci. Se ridică, își vârî telefonul în buzunar și, cu pașii acoperiți de papuci, se îndreptă spre bucătărie.

Pleoapele palide îi acoperiră ochii tulburi, ochi în care ar fi vrut să-și arunce frustrarea. Inspiră și expiră adânc, încercând să-și tempereze emoțiile și să-și liniștească ritmul inimii. Căută un punct de sprijin și îl găsi în buchetul de trandafiri roșii, lăsat de Methus.

Nu înțelegea de ce se trezise ocupat să-i aranjeze într-un pahar transformat în vază. Dar, pe măsură ce folosea o foarfecă pentru a tăia spinii de pe tulpini, mintea i se limpezea. Mâinile îi aranjau cu grijă florile stacojii, adunau resturile de frunze și le aruncau în coș, apoi așezară vasul de sticlă plin de trandafiri pe noptiera de lângă pat. Chiar lângă obiectul care, cu puțin timp înainte, îl făcuse pe Pun să-și piardă controlul.

— Of…

Pun hotărî să părăsească penthouse-ul de la ultimul etaj fără să anunțe pe nimeni. Poate că exteriorul Hotelului Jonoel îi va limpezi gândurile.

Își schimbă papucii cu adidașii de încredere – singura pereche adusă de acasă. Voia să-și împacheteze din nou lucrurile și să-și adune gândurile pentru câteva ore, înainte de a se întoarce la Jonoel cu mai multă claritate.

Degetele lui lungi apăsară butonul liftului privat. Afară, soarele apusese deja, dar traficul capitalei era încă sufocant. Cu mâna sa subțire făcu semn unei mașini de transport public cu însemnul verde, îi spuse șoferului destinația și plecă, lăsând în urmă Jonoel-ul și mintea lui încărcată de confuzie.

Ramil Solay de Jonoel se trezi la miezul nopții, după orele petrecute refăcând energia Solay-lor pe care îi crease cu sângele său. Privirea lui întunecată, ca de miez de noapte, revenise la normal. Bărbatul înalt trase aer adânc în piept, simțind cum cele trei energii se întorseseră la stăpânul lor. Se ridică în toată statura lui, cercetând camera tăcută. Singura lumină aprinsă, lângă fotoliul preferat, dezvăluia o pătură subțire – a celui care îl eliberase din blestem –, o carte neterminată și un pahar gol de apă. Celălalt, probabil, plecase de ceva vreme.

Ramil luă cartea pe care celălalt o lăsase neterminată. Era o lectură pe care o răsfoise de nenumărate ori, cunoscând aproape pe de rost fiecare pagină. Dacă Pun ar fi citit puțin mai departe, ar fi descoperit că iubirea dintre tânărul sărac și prințesa din Nava se împlinea exact așa cum își doriseră amândoi.

Bărbatul înalt se întoarse în pat, ținând în mână cartea lui preferată, dar ochii lui ageri zăriră o vază cu trandafiri roșii aprinși pe noptieră. Își aminti că nu fusese acolo înainte, iar Jonoelii care se odihneau în camera de dedesubt cu siguranță nu s-ar fi gândit să aranjeze o vază cât timp el dormea.

Mâna lui puternică prinse un trandafir roșu. Deși petalele păreau ofilite, frumusețea lor îl făcu pe Ramil să zâmbească. Își putea imagina de la cine venise acel buchet…

Între timp, în camera de lângă penthouse-ul stăpânului lor, cei doi Solay își reveneau după ritualul de restaurare a puterii, avându-l pe Methus, fratele cel mare, alături, supraveghindu-i.

Cum nu mai fuseseră doar ei trei împreună de mult, conversațiile curgeau abundent – de la povești despre clienții ciudați ai khuear-ului, până la pățania lui Mekhin, certat de un om pe care îl numea angajat pentru că nu era destul de inteligent, deși făcuse operații ce salvaseră omenirea de aproape o sută de ani.

— Dacă aș fi fost eu, n-aș fi lăsat acel om prost să mai trăiască.

— Și ce-ai fi făcut tu, Khuear?
Ai fi încălcat promisiunea făcută stăpânului nostru?

Mekhin nu era furios. Îl ironiza pe Khuear, care era de o sută de ori mai mânios decât el pentru că permisese unui om lipsit de putere să-i critice tratamentul – deși acesta fusese atent gândit, nu-l mulțumise pe celălalt.

— N-aveam de gând să-l omor.
— Promisiunea nu e să nu ucizi. Ar fi însemnat doar să-i împiedici vindecarea.

Corbul viclean ridică din umeri și duse o sticlă de suc la buze.
— Cine ar putea fi la fel de crud ca maestrul Khuear, Methus?

— Ha-ha.

Cei doi vampiri se amuzau văzându-l pe bărbat cum sorbea sucul dintr-o dată. Khuear scutură sticla goală, apoi o aruncă ordonat în coșul de gunoi din colțul camerei.

— Dar, să știți ceva…
— Eu nu am prea multă încredere în eliberatorul stăpânului nostru.
— Pun?
— Mhm.

Având în vedere firea lui neprietenoasă, nu era de mirare că Khuear nu avea încredere în nou-venit.
Pe deasupra, celălalt era doar un om. Chiar dacă Methus repetase de mai multe ori că Pun fusese cel care îl eliberase pe stăpânul lor din blestem, asta putea însemna că tocmai persoana în care Khuear nu avea încredere era cea menționată în blestem.

— Tipul ăla e restaurator de picturi, ceea ce înseamnă că trebuie să-l cunoască pe proprietarul galeriei.
— Și știm cu toții că proprietarul galeriei este același cu liderul Vânătorilor.
— Băiatul ar putea fi doar o cunoștință.
— Așa poți crede, Doctore, dar coincidențele sunt mult prea dese în ultima vreme. Mă tem că cineva scurge informații către idioții ăia care cred că pot șterge de pe fața pământului rasa nemuritorilor.
— Jonoel ar putea crește un trădător chiar în propria casă.
— Trădătorul de care vorbești… unde este, Khuear?

Pașii tăcuți ai lui Ramil îi făcură pe cei trei să înghețe în mijlocul conversației. În special Khuear, care fusese lovit direct de întrebare. Totuși, corbul rebel nu se temea.

— Sunt doar curios, stăpâne.
— Omul care v-a eliberat de blestem.

Trupul palid, sprijinit de tocul ușii, aștepta explicații suplimentare de la unul dintre vampirii săi. Oricât de direct și impulsiv ar fi fost Khuear, Ramil credea că acesta avea motive serioase să îndrăznească să-și pună la îndoială semenii.

— Nu am încredere în niciun om, cu atât mai puțin într-unul care are legătură cu proprietarul acelei galerii.
— Și încă ceva, stăpâne.
— Nu cred că vreun muritor ar îndrăzni să trăiască în mod obișnuit printre vampiri.
— Decât dacă băiatul are o intenție ascunsă.
— Methus.
— Da, stăpâne.
— Aș vrea încă o sticlă de apă.

Ramil nu întrerupse firul gândurilor lui Khuear. Totuși, alesese să ignore ultima propoziție, deși în mintea lui se ridicau multe obiecții. În schimb, îi adresă lui Methus o întrebare pe care nu i-o mai pusese niciodată.

Bărbatul înalt se desprinse de tocul ușii, lăsând în urmă raționamentele lui Khuear, și porni tăcut pe coridor, ascultând pașii care îl urmau din spate.

— Chiar aveți încredere în persoana care stă lângă dumneavoastră?
— Îmi doresc doar ca stăpânul meu să fie atent.
— Atent la ce anume?
— La cel care v-a eliberat din blestem, Khuear?

Stăpânul lăsă ultima propoziție în seama corbului său tânăr, semn că nici măcar nu lua în calcul avertismentul. Acest lucru nu făcu decât să amplifice mânia lui Khuear, până în punctul în care degetele lui lungi se strânseră cu putere.

Deși trupul îi era încă slăbit după ritual, tânărul vampir porni spre capătul coridorului hotelului și, fără să mai ezite, sări pe fereastra deschisă, de parcă ar fi așteptat acel moment. Corpul său alb, acoperit de haine negre ca abanosul, se desfăcu într-un stol de sute de corbi, ce se ridicară în noaptea adâncă, urmând direcția pe care o trimisese mai devreme corbului său crescut de mână, Munin.

Casa lui Pun Winnala.

Pun Winnala avusese nevoie de mult timp să ajungă acasă. Mintea îi rătăcea încă prin evenimentele de câteva ore în urmă. Chipul palid, obosit de nesomn, se lăsă purtat de pași până când se opri în fața propriei case.

În acel moment, își dorea doar să se odihnească în liniște, singur. Însă se părea că nimeni nu îi asculta rugăciunea, pentru că, tocmai când mâinile lui mici erau pe punctul de a închide ușa, în fața lui apăru prietenul din copilărie, același proprietar al galeriei care găzduise pictura blestemată și, totodată, liderul grupului de vânători, acea organizație creată pentru a-i urmări pe vampirii ce le pricinuiseră atâtea pierderi.

— Jett.
— Ce faci aici?
— De ce mai e încă în viață?

Celălalt se apropie, îi prinse încheietura cu mâna lui puternică și îl trase din spatele ușii.

— Elise mi-a spus că stai la Jonoel de o săptămână.
— Ce faci, Pun?
— Sau ai uitat ce ne-au făcut?
— Trebuie să-ți amintesc ce ne-a luat ultimul dintre Jonoel?
— N-am avut încă ocazia.

— Sau eziți?
— Termină-l.
— Altfel vei regreta… pentru a doua oară.

Trupul palid nu răspunse la întrebarea aruncată în fața lui, iar asta nu făcu decât să sporească frustrarea lui Jett față de prietenul său din copilărie. Nu înțelegea de ce Pun ezita și de ce refuza să răspundă apelurilor sau mesajelor lui și ale lui Elise, în timp ce locuia chiar în vizuina Jonoelilor.

Și, oricât l-ar fi presat în continuare, era limpede că Pun nu avea să rostească ceea ce liderul vânătorilor dorea să audă. Jett nu voia să lase mânia să-i crească și mai mult. Chiar dacă era noapte, nimeni nu ar fi dat atenție disputei pe care doar ei doi o puteau auzi.

Însă, fără ca vreunul să știe…
Deasupra capetelor lor, pe acoperișul casei cu două etaje a lui Pun Winnala, sute de corbi negri se așezaseră, acoperind fiecare colț al clădirii…

A așteptat până în zori, fără să se întoarcă la casa vânătorilor, reședința lui din subsol, pentru că acum Jett avea ceva mai important de făcut.

Pantofii de piele băteau pe gresia spitalului.
Jett trecu de biroul recepției și se opri în fața salonului VIP de la capătul coridorului. Înainte să poată deschide ușa, aceasta fu deschisă de o femeie într-o uniformă familiară.

— Bună dimineața, domnule Jett.
— Bună dimineața. Pacientul este bine?
— Da. Tocmai i-am schimbat hainele domnului.
— Vă mulțumesc foarte mult.

Le mulțumi și păși înăuntru, închizând cu grijă ușa.

Bărbatul înalt și slab stătea în același loc unde obișnuia mereu să privească bătrânul atârnat de fire pe tot corpul.

Tic... Tac

Sunetul monitorului de semne vitale răsuna în liniște. El privi trupul palid și se apropie de pat. Îi prinse mâinile, zbârcite și străpunse aproape peste tot de perfuzii, și șopti pentru sine:

— Nu-ți face griji, tată. Când te vei trezi… Promit că acea rasă murdară nu va mai lăsa nici măcar o umbră.

— Mai ales ultimul dintre Jonoeli.

Pun Winnala, Jett și Elise s-au născut într-o familie care a fost nevoită să-i lase într-un loc numit orfelinat.Ei considerau această biserică ca pe o casă, îl numeau Tată pe preotul care avea grijă de ei și îi respectau pe binefăcători ca pe adevărați dătători de viață. Fiind apropiați de vârstă, nu a trecut mult până când legătura dintre ei s-a transformat într-o prietenie strânsă.

Acest loc nu era doar pentru ei. Biserica de la marginea capitalei era un refugiu pentru mulți alți copii. Totuși, băieții și fetele de atunci trăiau sub o îngrijire constantă, aveau parte de hrană din belșug, erau educați și participau la toate sărbătorile. Părintele nu lăsa niciodată ca acest orfelinat să fie lipsit de viață, nici măcar în Ajunul Crăciunului.

Mica petrecere s-a încheiat cu zâmbete pe chipurile copiilor costumați. Pe lângă mâncarea delicioasă și spectacolele de cântece și dans, ceea ce așteptau cu adevărat copiii erau darurile pe care urmau să le primească de la părinte. Mânuțele lui Pun îmbrățișau o cutie verde, de mărime medie, iar pe chip îi înflorea un zâmbet larg. Alături de Jett și Elise, care erau la fel de fericiți cu darurile lor, băiatul a alergat spre camera lui.

Petrecerile au întotdeauna un sfârșit…

Și clipa de fericire din seara aceea s-a încheiat odată ce ceasul din centrul bisericii a bătut pentru ultima oară.

Pun a fost ultimul care și-a terminat baia. A fugit grăbit pe coridor, trecând pe lângă zeci de paturi, grăbindu-se spre al său, care nu era departe de cel al prietenului său cel mai apropiat, Jett.

În dormitorul mare al orfelinatului domnea acum liniștea. Băiatul putea auzi chiar și foșnetul vântului prin perdelele albe. Așa era în fiecare noapte. Regulile părintelui erau stricte și trebuiau respectate cu strictețe. Totul trebuia să fie în ordine înainte ca rondurile de inspecție să înceapă.

Adesea, Pun adormea doar după ce auzea pașii tatălui său, pași ritmici, asemenea unui cântec de leagăn. Părintele începea rondurile la scurt timp după ce ceasul înceta să mai bată. — Crac…!

— Aaaaaaaaaaaahhhhhh!!!!

— !!!!!

— Poc!

— Aaaaaaaaaaaaaaaaaaaahhhhhh, ajutor…!

Însă, în seara aceea, după ce ceasul bătu ora, pașii pe care îi aștepta nu erau ai Tatălui, așa cum era obișnuit. Pun, copil fiind, deschise larg ochii. Trupul lui mic, acoperit de păturica subțire, se mișcă încercând să caute sursa sunetului, dar lumina palidă a lunii nu era suficientă pentru a vedea clar ce se întâmpla la ușă. Încercă să găsească un loc unde să se ascundă de ceea ce ridica în aer trupul nefericitului băiat. Din fericire, Jett, care dormea în patul de alături, fu mai lucid decât el.

— Jett?

— Trebuie să mergem să o găsim pe Elise.

Mânuțele celor doi copii, încleștate de spaimă, se țineau strâns în timp ce alergau prin haosul izbucnit, convinși că, dacă vor reuși să iasă din dormitor, se vor salva din ghearele monstrului nebun.

Pun încerca să alerge printre lacrimi. Nu îndrăznea să privească înapoi spre imaginea băiatului cu care împărțise viața, acum aruncat la podea cu un zgomot surd, după ce silueta uriașă își înfipsese fața în gâtul lui, bându-i sângele pe săturate. Picioarele lui mici se opriră brusc când văzu cum, chiar în fața lor, o altă creatură neomenească se îndrepta spre camera alăturată.

Când se întoarseră să caute o altă cale de scăpare, Elise, cu părul ciufulit, strângea la piept păpușa pe care tocmai o primise cadou.

În ciuda fricii care îi făcea să plângă, cei trei copii hotărâră să își unească mâinile și să se îndrepte spre un loc unde se simțeau în siguranță. Dincolo de coridorul de la etajul doi, spre scările ce coborau la primul etaj, copiii aleseră să se ascundă sub trepte, odihnindu-și trupurile obosite și liniștindu-se cu sunetul inimilor care băteau nebunește, ca și cum erau gata să le sară din piept.

— Ce… ce este ființa aia?

— Un vampir.

— Un vampir?

— Am citit despre ei.

— Și… atunci…

— Trebuie să ieșim de aici. Poți să alergi, Elise?

Singura fată din grup dădu din cap afirmativ, ștergându-și lacrimile ce-i curgeau pe obraji, iar cei trei ieșiră de sub scări. Țipetele continuau să răsune, amestecându-se cu bubuitul obiectelor aruncate și împrăștiate pe podeaua de piatră de mâinile nenumăratelor ființe neomenești. Pun alerga după Jett și Elise. Își acoperi urechile când o grindă de lemn se prăbuși în spatele lor, iar picioarele îi mișcau atât de repede încât abia atingeau pământul. Călcă pe ceva și, speriat, se prăbuși la pământ. Totuși, zgomotul care răsuna prin întregul orfelinat îi împiedică pe cei doi prieteni ai săi să își dea seama că Pun nu-i mai urma, așa cum credeau.

Trupul lui firav căzu pe podeaua de marmură, alunecând și izbindu-se de perete. Se ghemui cât putu, încercând să se protejeze. Tot corpul îl durea. Ridică mâneca subțire de mătase să-și șteargă lacrimile și încercă să se ridice, dar glezna nu-l asculta, așa că se lăsă din nou jos, sprijinindu-se de zidul bisericii.

Pun nici măcar nu îndrăznea să strige după ajutor. Îi era teamă să nu devină pradă demonilor care încă se distrau cu ceilalți orfani de la etaj. Băiețelul își strânse genunchii la piept, închise ochii și se rugă să supraviețuiască până dimineața.

— Doa… Doamne…

Bum!

Se părea că rugăciunea nu avea să ajungă la destinație. Nici nu apucase să-și sfârșească implorarea, când o grindă de lemn strâmbată, lipsită de sprijin, căzu pe podeaua de piatră. Se fisură încet și curând avea să se prăbușească, lăsând biserica în ruine. În acel moment, Pun nu mai cerea să trăiască până la răsărit; cerea doar să plece fără durere.

Bufnitură!

Pun își strânse pleoapele cu putere, ambele mâini încă încleștate de perete, așteptând durerea cumplită care putea să-i curme viața sub zidurile prăbușite. Țipetele sfâșietoare, distrugerea a tot ce iubea ultimul lui gând fu că Jett și Elise erau, poate, deja în siguranță, afară. Cât despre el, probabil că…

Poc.

…Nu durea.

Nu simțea nici măcar atingerea grelei grinzi de lemn pe trupul său.

Ochii lui căprui-deschis se deschiseră încet, mirați de ceea ce îl salvase de la suferință.

Pun ar fi jurat că niciodată nu văzuse o siluetă atât de înaltă, cu pielea albă ca o coală de hârtie, în acel orfelinat. Se forță să privească mai atent, întrebându-se cine era bărbatul acesta care își pusese spatele ca scut pentru a primi lovitura grelei grinzi.

Dacă biserica ar fi rămas întreagă, lumina slabă a lunii ar fi pătruns prin vitralii, arătându-i chipul necunoscutului. Dar acum, doar o rază firavă se strecura prin dărâmături, luminând un detaliu straniu: un pandantiv în formă de picătură de sânge, atârnat la gâtul străinului.

Pun înghiți în sec. Nu știa cum să reacționeze dacă bărbatul din fața lui venise să-l ajute sau dacă, dimpotrivă, îi dorea sângele, la fel ca celorlalți copii ale căror vieți fuseseră deja curmate.

Înainte ca el să poată lua o decizie, grinda uriașă de lemn fu ridicată de silueta aceea înaltă, deschizându-i drum spre scăpare. Chipul, ascuns pe jumătate de umbră, se întoarse spre singura ieșire a bisericii.

Pun nu mai așteptă. Își încleștă dinții și, sprijinindu-se de zid, înaintă până la ușa larg deschisă. Privirea lui se întoarse pentru o clipă, căutând silueta bărbatului care îi salvase viața, dar în locul acela nu rămăsese decât golul.

Astfel, Pun părăsi locul care nu mai putea fi numit vreodată acasă …

— Phew!

Un vis…

De data asta însă, visul îl purtă înapoi.

În locul unde odinioară trăise.

În locul pe care și-l amintea în cele mai mici detalii, pentru că acolo obișnuia să se joace până când era certat.

În locul unde se născuse ura față de rasa care îi mistuise și distrusese căminul.

Acolo fusese începutul drumului punctul de plecare care îi făcuse pe el și pe cei doi prieteni rămași în viață să-și dedice întreaga existență vânătorii și nimicirii acelor monștri.

Pun se ghemui pe canapeaua lui preferată, trupul firav acoperit cu păturica de care nu se despărțea niciodată. Pe masă, lângă șemineu, zăcea o carte neterminată același colț liniștit unde își petrecea de obicei timpul de când trăia în mansarda ultimului descendent al familiei Jonoel.

Își lăsă privirea să cutreiere prin încăpere și zări că stăpânul camerei se odihnea la rândul lui. Trupul gol al lui Ramil era întins pe canapea, mâinile așezate pe abdomen, ochii de noapte închiși și nemișcați. Aripile mici se desfășurau ușor pe lângă el.

Pun își strânse mai bine pătura în jurul umerilor, căutând protecție de frigul care cobora mereu sub douăzeci de grade. Se ridică și păși încet până se opri în fața bărbatului care încă nu-și revenise pe deplin după ritualul de restaurare a puterii. Ochiul lui căprui nu se putea desprinde de pandantivul rubiniu, în formă de picătură de sânge, care atârna la gâtul lui Ramil.

Întrebarea se ridică din nou, așa cum o făcea de fiecare dată: de ce Ramil, bărbatul misterios din visele lui și cel care îi salvase viața în acea noapte de coșmar, aveau atât de multe în comun? Erau oare una și aceeași persoană?

Se întrebase asta de nenumărate ori, dar răspunsul rămânea blocat de cronologia spusă de Methus: stăpânul său fusese prins într-o pictură mai bine de o sută de ani. Prin urmare, era imposibil ca Ramil să fie același om care îl salvase.

Și totuși… cu cât se apropia mai mult, cu atât simțea confuzia crescând în el. Nu putea nega că, undeva adânc în inimă, își dorea ca ultimul descendent al Jonoel să fie chiar acel bărbat din vis, acela care îl fermecase cu un sărut dulce și care, în acea noapte, îl smulsese din ghearele morții…

Corbul negru cu capul răzvrătit era atât de frustrat de întreaga situație, încât nu mai voia să se întoarcă la Jonoel. Dar, de fapt, nu prea avea de ales. Cum conacul distrus avea să dureze mult până să fie reparat, stăpânul trupului întunecat obișnuia adesea să vină și să stea pe acoperișul unui hotel de lux din centrul orașului, suspinând și căutând metode prin care să-l dea în vileag pe Pun.

Încă din ziua în care îi întâlnise pe proprietarul galeriei și pe cel care îl eliberase pe stăpânul său de blestem, în propria-i casă, Khuear nu încetase să investigheze sursele grupului format pentru a vâna vampiri ca el. Corbul negru se adâncise în cercetări, infiltrându-se fără teamă de moarte în locul pe care vânătorii îl foloseau drept punct de întâlnire. A fost încă un prilej să vadă cu ochii lui cât de important era Pun pentru fondatorii vânătorilor, Jett și Elise.

— Pfiu.

Khuear se prăbuși pe acoperișul rece, închizând ochii și rememorând diferitele întâmplări pe care Methus i le povestise și pe care le trăise el însuși. Mintea lui, mereu dornică să se joace cu ipoteze, începu să lege firele de informații și trase singură concluzia: Pun își făcuse un plan atent pentru a se infiltra, pentru a-și elibera stăpânul din blestemul captivității și pentru a accepta să trăiască la Jonoel doar de formă, căutând de fapt momentul potrivit pentru a-l asasina pe Ramil Solay Jonoel.

— Îți însușești obiceiurile animalului tău de companie?

— Stăpâne?

— Ce are acest loc atât de atrăgător, încât nu vrei să stai înăuntru?

— Pur și simplu mă plictisesc.

— Vrei să te distrezi iar cu oamenii simpli în studio?

— Methus mi-a spus că ai tot transformat și întâlnit oameni toată ziua.

— Heh, am doar câteva treburi de rezolvat, stăpâne.

— Ai nevoie de ajutorul meu, corbule?

Ramil știa totul. Khuear recunoștea că stăpânul său era cea mai inteligentă ființă pe care o întâlnise vreodată.

Prin urmare, venirea lui Ramil să-l caute nu era doar o glumă legată de reticența lui de a rămâne în camera pătrată pe care Methus i-o pregătise.

— Mă descurc singur, stăpâne.

Khuear credea că ar trebui să păstreze acest secret pentru el până când Ramil va deveni suspicios și va începe să se îndoiască de Pun de unul singur. Pentru că acum avea doar dovada ochilor săi și încă simțea resentimente în inimă, pentru că stăpânul său alesese să ignore bunăvoința sa în acea zi.

— Vreau să fiu cel care-l ajută pe stăpânul meu mai mult decât oricine altcineva.

— Atunci, îți mulțumesc mult, Khuear.

Corbul de sânge Solay se aplecă pe acoperiș, plecând ușor capul în semn de respect față de stăpânul său, înainte să-și dizolve trupul și să se transforme într-o pasăre neagră ca abanosul.

…și zbură în întunericul nopții, începându-și misiunea de azi noapte după ce-l văzuse pe Pun părăsind Jonoel.

Între timp, o siluetă înaltă, îmbrăcată într-un costum medical bleumarin, încerca să-și recapete calmul pe care aproape îl pierduse din nou după o intervenție chirurgicală majoră abia încheiată. Sângele roșu aprins îi păta uniforma și sala de operații. Mirosul dulce îi stârnea setea, aproape că-l înnebunea pe Mekhin. După momentul critic, s-a grăbit să se curețe și a venit să se relaxeze la același magazin de proximitate.

Degete lungi și frumoase ridicau bucăți de pepene și le aduceau la gură din nou și din nou. Când a terminat pachetul, s-a întors să mai cumpere unul. Simptomele erau asemănătoare cu cele ale unui pacient cu glicemie scăzută, atât de ciudate încât Pakpong, care aranja marfa pe raft, a trebuit să iasă și să stea cu el.

— Ești stresat din ceva? Pakpong se așeză să-l asculte pe Mekhin.

— Puțin. Mekhin savura gustul dulce pe vârful limbii.

— Scena din sala de operații de acum puțin timp încă îmi stă în minte.

Pakpong zâmbi când Mekhin își indică fruntea. Celălalt făcu o grimă, de parcă nu ar fi vrut să-și amintească imaginea care îl obligase să stea jos și să mănânce al patrulea pachet de pepene în fața magazinului, aproape de miezul nopții.

— Ai spus că ar trebui să mâncăm totul cu moderație, altfel nu ar fi benefic.

— Moderație? Acesta este al patrulea pachet.

— Trebuie să mă răsfăț astăzi.

Chiar dacă celălalt râdea de glumele lui proaste, ochii mari și rotunzi pe care îi urmărea de când mersese să plătească la tejghea păreau triști, ca și cum ar avea ceva pe suflet ce nu-l puteau scoate din minte.

— Apropo,

— Te frământă ceva? Te-am văzut absent de ceva vreme.

Întrebă Mekhin. Fusese să cumpere pepene de patru ori. De fiecare dată, îl vedea pe Pakpong scăpând tot ce atingea, izbindu-se de rafturile pe care tocmai le aranjase și fiind nevoit să ridice totul din nou.

— Da, e ceva.

— Acum sunt liber, dacă vrei să-mi spui.

— Sau pot doar să stau cu tine și să-ți fac companie.

Primește un alt zâmbet de la micul proprietar al corpului care îl privea mâncând pepene peste masă.

Pakpong oftă ușor, făcând o pauză pentru a-și aduna gândurile înainte să vorbească.

— Nu pot să iau legătura cu fratele meu.

— Îl sun iar și iar și nu răspunde. Am mers la casa lui și nu l-am găsit. Nu știu dacă e supărat din cauza ceva sau nu.

— Ai făcut tu ceva greșit?

Băiatul mic dădu din cap negativ, își sprijini bărbia în mână și oftă din nou înainte să continue.

— Locuiesc cu o familie adoptivă. Nu stau cu fratele meu biologic.

— Dar ne vizităm mereu.

— Dacă ar fi ceva care l-ar supăra pe P’Pun, ar fi decizia mea de a nu merge să locuiesc cu noua mea familie din străinătate.

— De ce?

— Pentru că nu vreau să-l las singur.

— Probabil încearcă să se distanțeze ca să-mi fie mai ușor să decid să plec.

— Poate crede că ceea ce face este pentru binele tău.

Pokpong dădu din cap, fiind de acord cu doctorul care își ștergea mâinile murdare de pepene pe halat.

Mekhin își ajustă ochelarii, care alunecaseră până la vârful nasului, și se așeză drept, ca și cum ar fi diagnosticat un pacient cu fața tristă în fața lui.

— Înțeleg cum te simți.

— Dar înțeleg și fratele meu, îi e frică să nu mă țină înapoi și atunci aș suferi eu.

— Nu ați vorbit deloc?

— P’Pun nu răspunde la apelurile mele.

— Ugh.

— Acum mă simt complet în afara locului, atât cu fratele meu, cât și cu noua mea familie.

Nu știu unde îmi este locul.

Mekhin dădu din cap. Îl înțelegea pe Pokpong. Înțelegea sentimentul că acest loc nu îi aparține. Dar totuși rămăsese încăpățânat să stea. Chiar și el, care gândise cu atenție, nu putea scăpa de senzația că nu aparține aceleiași specii ca persoana din fața lui.

— De ce?

— Pentru că nu vreau să-l las singur.

— Probabil încearcă să se distanțeze ca să-mi fie mai ușor să decid să plec.

— Poate crede că ceea ce face este pentru binele tău.

Pokpong dădu din cap, fiind de acord cu doctorul care își ștergea mâinile unsuroase de pepene pe halat.

Mekhin își ajustă ochelarii, care alunecaseră până la vârful nasului, și se așeză drept, ca și cum ar fi diagnosticat un pacient cu fața tristă în fața lui.

— Înțeleg cum te simți.

— Dar înțeleg și fratele meu, îi e frică să nu mă țină înapoi și atunci aș suferi eu.

— Nu ați vorbit deloc?

— P’Pun nu răspunde la apelurile mele.

— Ugh.

— Acum mă simt complet în afara locului, atât cu fratele meu, cât și cu noua mea familie.

Nu știu unde îmi este locul.

Mekhin dădu din cap. Îl înțelegea pe Pokpong. Înțelegea sentimentul că acest loc nu îi aparține. Dar totuși rămăsese încăpățânat să stea. Chiar și el, care gândise cu atenție, nu putea scăpa de senzația că nu aparține aceleiași specii ca persoana din fața lui.

Mekhin dădu din cap. Îl înțelegea pe Pokpong. Înțelegea sentimentul că acest loc nu îi aparține. Dar totuși rămăsese încăpățânat să stea. Chiar și el, care gândise cu atenție, nu putea scăpa de senzația că nu aparține aceleiași specii ca persoana din fața lui.

— Mă sună.

Și-a scos telefonul din buzunarul frontal al halatului de laborator. Pe ecran apăru un număr al departamentului de chirurgie.

— Mult noroc, doctorule.

— Și ție.

— Sper să te împaci curând cu fratele tău.

— Mulțumesc.

— Apropo,lucrăm mâine în același timp?

***

Pun Winnala tocmai se despărțise de prietenul său apropiat, Jett.

Chiar acum aproape că avuseseră un alt conflict atunci când s-au întâlnit să finalizeze planul de a-l elimina pe ultimul descendent al lui Jonoel. Jett își exprimase clar îndoielile cu privire la ezitarea lui Pun, pentru că, pe tot parcursul timpului petrecut cu vampirii, nimic nu mersese conform planului.

— Nu ezita, Pun.

— Nu uita ce ne-au făcut ăia murdari în ziua aceea.

— Nu am… niciodată… nu am…

— Este timpul să încetezi să mai eziți.

— Fă-o, sau… mă voi ocupa eu.

Evenimentele din acea zi erau întipărite în mintea tuturor celor care pierduseră ceva. Pun încă își amintea momentul în care a trebuit să supraviețuiască colapsului clădirii.

Pun nu va ierta pe nimeni care a luat viața copiilor din orfelinat. Ținea răzbunarea în inimă. A eliminat zeci de Jonoel, dar în fața persoanei din fața lui exista doar ezitare, care îl făcea pe Pun să se oprească de fiecare dată când avea ocazia să ucidă ultimul descendent, până când acesta se trezea din somnul său.

Răceala cuțitului de argint ascuns în buzunarul din fața cămășii îi amintea de scop. Și-a reprimat ezitarea, controlându-și sentimentele tulburi adânc în interior. Ochii lui căprui se fixau pe spatele descendentului lui Jonoel, în timp ce mâna subțire, din buzunarul paltonului de iarnă, strângea mânerul armei pe care Caster, unul dintre membrii grupului de vânători, o crease. Lama cu vârful ascuțit de argint, capabilă să distrugă într-o clipită puterea sacră a liniei de sânge.

Pașii lui s-au oprit, nici prea aproape, nici prea departe de proprietarul penthouse-ului, care își petrecea timpul citind cartea din mână. El zări doar profilul celuilalt, ieșind din spatele canapelei.

Trebuie doar să te apropii puțin de cealaltă persoană. Un singur secund e suficient ca să închizi ușa unei răzbunări care a durat decenii. Un singur pas din partea lui Pun Winnala…

Fața lui e palidă, ca hârtia de desen. Sprâncenele subțiri și întunecate îi se potrivesc cu ochii. Părul lui e culoarea nopții. Buzele subțiri zâmbesc adesea atunci când face ceva greșit din neglijență. Părul negru ca tăciunele, neîngrijit, îi acoperă fruntea în timp ce își pleacă capul și se concentrează asupra literelor unui limbaj pe care nu îl cunoaște. Sub cămașa sa neagră ca abanosul, apare strălucirea slabă a unui pandantiv cu picătură de sânge roșu închis. Singurul lucru clar, atât în visele lui, cât și în noaptea în care a supraviețuit.

Nu se așteaptă să afle mai mult de atât, pentru că orice informație suplimentară ar putea doar să erodeze legătura pe care și-a format-o din durerea evenimentelor prin care a trecut și să-l facă să ierte pe cel care…

— Ești treaz?

— Uh…

— E ceva în neregulă?

— Te-am văzut stând acolo de ceva vreme.

Cartea veche din mâinile celuilalt fu închisă și așezată pe masă, în fața șemineului.

Figura înaltă, îmbrăcată casual, se apropie de el, care încă nu se mișca de frica că neglijența lui nu ar putea fi ascunsă de ochii de culoarea nopții de pe frunte.

— Uh… eu…

— Eu…

— Te plictisești?

— Da, adică…

— O să-l întreb pe Khun Ramil dacă am voie să urc pe acoperiș.

— Înțeles.

— Îmbracă-te, e frig afară, vei răci.

Ambele mâini transpirate îi strângeau pantalonii de trening, încercând să domolească tremuratul provocat de acțiunile lui Ramil Solay Jonoel.

Zi de zi se apropie mai mult, dar nu se obișnuiește niciodată. Pun simte că totul s-au oprit, ca și cum cineva ar fi apăsat butonul Stop .

Doar acțiunile persoanei care își ridică gluga pentru a-și acoperi părul continuă, rostind cuvinte de permisiune și grijă într-un ton ferm al vocii lor.

— O să rog să pregătească masa. Când va fi gata, o să-l rog pe Methus să vină să te ia.

Briza blândă părea să-l adoarmă, pe măsură ce ochii îi începeau să se încețoșeze. Ochii săi mari și rotunzi clipeau rapid, încercând să alunge amețeala. Pun își mișcă scaunul înainte de a se așeza, îmbrățișând frigul vântului de iarnă care bătea din toate direcțiile, observând cerul vast din unghiul unde lumina lunii cădea.

Capul îi era încă acoperit cu gluga sa gri de încredere, concepută să-l protejeze pe cel predispus la răceli de frigul nopții. Lăsă gândurile să-i hoinărească asemenea norilor mari care treceau, ascunzând micuța lună și ferindu-o de haos.

Acoperișul Hotelului Jonoel era plin cu o grădină de numeroase soiuri de plante, ocupând întregul acoperiș. Totuși, nimeni nu avea voie să urce acolo după bunul plac. Methus spusese că proprietarul considera acest loc drept propriul său Grădină Edenului.

La fel de mare ca penthouse-ul unde stă în fiecare noapte, Pun făcea excepție de la această regulă. El intra și ieșea din această grădină în mod regulat. Aproape toate vazoanele cu flori din camera lui Ramil proveneau de aici. În zilele în care nu trebuia să se gândească la nimic, adesea cerea permisiunea celuilalt să urce și să-și petreacă majoritatea timpului ocupându-se de noul său hobby: aranjarea florilor.

Deși era înalt deasupra holului, aproape inaccesibil, sunetul muzicii de fundal venit de la cel mai jos etaj al hotelului plutea totuși odată cu briza, amestecându-se cu foșnetul frunzelor. Nu se putea nega că mirosul dulce al florilor de noapte, amestecat cu muzica de fundal abia auzită, făcea atmosfera grădinii de neimaginat de frumoasă.

Pun își mișcă ușor degetul de la picior pe ritmul melodiei pe care o recunoștea după ce o auzise des, în timp ce buzele lui frumoase fredonau încet. Folosea acest timp pentru a se concentra asupra tot ceea ce îl înconjura, permițându-i să uite de așteptările legate de misiunea care îl adusese aici.

Bum, bum.

Se trezi din gânduri și se întoarse către zgomotul venind din spatele lui. Figura înaltă, îmbrăcată elegant, lovi cu nodul degetelor de balustrada de lemn, făcând un zgomot puternic, avertizând pe cineva care fredona singur că acum nu mai era singur.

Proprietarul zâmbetului blând se apropie și se așeză pe scaunul gol de lângă el. Degetul său subțire deschise nasturele de la sacou înainte de a se lăsa într-o postură elegantă. Pun nu-l văzuse niciodată pe Methus prins pe picior greșit. Indiferent cât era ceasul de târziu, celălalt își păstra întotdeauna cumpătul, postura și ordine.

— Te deranjez?

— Nu, Ramil te-a trimis să mă iei?

Methus dădu din cap. Picioarele lui lungi erau încrucișate, iar privirea lui era înainte, fixă. Ca și el, ochii săi ascuțiți reflectau imaginea cerului întunecat înainte de a începe conversația.

— Mhm.

— A trecut ceva timp, dar nu am vrut să te deranjez. Am așteptat până ai terminat de cântat cântecul.

— Methus.

— Sună minunat.

— Methus.

Vocea sa veselă răsună. Părea amuzat că Pun îi spunea numele, ca și cum l-ar fi certat pentru că spiona fără permisiune.

— Nu te supăra pe mine.

— Nu sunt supărat.

— În curând vei fi liber de acest loc.

— Cred că a venit timpul ca Stăpânul să fie încoronat.

Ochii mari și rotunzi se micșorară ușor. Nu înțelegea ce spunea Methus, și părea că celălalt știa că trebuia să-i explice mai clar ceea ce spusese.

— Conform regulilor lui Jonoel, un moștenitor calificat precum Stăpânul Ramil trebuie să devină următorul lider.

— Dar s-a întâmplat ceva înainte. Stăpânul a fost sigilat cu un blestem de la Lilith. Cele patru puteri pe care le avea au trebuit să fie încredințate servitorilor săi, ca mine, Khuear și Mekhin.

— Cele patru puteri?

— Da. Acum Stăpânul le are pe toate.

— După încoronare, vei fi liber de acest loc.

— Pot să întreb ce sunt aceste puteri?

Se întoarse să-l privească pe descendentul Solay. Methus îi dădu un zâmbet abia vizibil. Părea hotărât să nu ascundă nimic din ceea ce știa de la persoana care îi eliberase blestemul stăpânului său.

— Pe lângă viteza lui Methus, puterea de transformare a lui Khuear, puterea de vindecare a lui Mekhin…

Își aminti ce știa inițial, pentru că întotdeauna înțelesese că Ramil era cel care poseda cele trei puteri care îi făceau viața nemuritoare mai puternică decât a oricui altcuiva. Totuși, ultima putere despre care vorbea Methus era ca un enigmat care îl ținea captiv în conversație.

— Puterea care face ca Stăpânul să fie cel mai puternic vampir dintre toți semenii săi.

— Poate pătrunde în adâncul minții.

— Pentru a căuta amintiri ascunse.

— Gânduri care nu pot fi împărtășite.

— O numim puterea percepției mentale.

— Ce vrei să spui?

— Vreau să spun că Stăpânul a devenit la fel de puternic ca…

— Îmi cer scuze, trebuie să plec.

Pun alegă să fie obraznic. Nu așteptă ca interlocutorul său să-și termine fraza. Corpul său slab se ridică în întregime, accelerându-și pașii spre ușă, fără să se mai uite înapoi la celălalt, care rămăsese liniștit, fără să dea vreun semn de surpriză, ca și cum ar fi știut ce se întâmplă.

Viteza pașilor făcu gluga să cadă pe spate, dar nu-i păsa. Se grăbi jos, acolo unde se afla persoana care îl făcea să se simtă ca un copil prins făcând ceva greșit.

Mâinile mici au apucat mânerul ușii grele de lemn și au împins-o cu atâta grabă încât a uitat să ceară voie. Ultimul descendent al lui Jonoel se afla încă în același loc, degetele sale subțiri întorcând paginile albe opace, oprindu-se doar pentru a duce un pahar de vin roșu la buze. Mâncarea pregătită rămânea neatinsă pe masă, așteptând momentul în care intrusul neliniștit avea să izbucnească în cameră pentru a se ocupa de ea.

— Mergi încet.

— Îmi pare rău.

— Mi-a fost teamă să nu cazi.

În timp ce Pun se temea că vocea lui îl deranjase pe cel absorbit de carte, celălalt se îngrijora în schimb că Pun s-ar fi putut răni dacă nu s-ar fi oprit la timp. Silueta elegantă a marcat pagina și a așezat volumul la loc pe raft, înainte să se îndrepte spre masă.

— Sper să-ți placă.

— Ramil.

Celălalt se opri la jumătatea drumului și se întoarse. Pun încă stătea nemișcat în prag. Respirația, greoaie după alergarea de pe acoperiș, se calmase deja, dar inima încă îi bătea nebunește. Închizând ochii, trase adânc aer în piept. Pumni strânși în buzunarele paltonului de iarnă, scoase arma ascunsă acolo.

Clang!

Lama de argint prinse lumina și căzu, izbind pardoseala de marmură. Teaca sculptată cu vițe se desprinse și alunecă în direcția stăpânului camerei.

Oamenii au întotdeauna motive…

Gânduri care le conduc conștiința, justificând ceea ce cred că este drept.

Dar Pun se simțea gol—plutind în neant. Era fără greutate, fără gânduri, fără scuze, fără dorințe. Doar frică.

Frica de a pierde.

Ca atunci când tatăl și mama lui l-au părăsit.

Ca atunci când Pokpong a fost adoptat.

Teama că lumea lui s-ar putea opri din nou din rotire.

Descendentul lui Jonoel se aplecă grațios, ridică pumnalul și teaca lui—arma făurită să-i curme viața. O așeză la locul ei, apoi i-o întinse stăpânului de drept. Dar acesta nu avu puterea nici măcar să-și întindă mâna… nici să șteargă lacrimile care se strângeau la colțul genelor.

Atunci, ultimul dintre Jonoeli își folosi propriile degete subțiri și șterse ușor lacrimile ce se rostogoleau pe obrajii palizi.

Atingerea delicată doar făcea mai greu ca ele să se oprească. Ochii mari, strălucind de durere, nu se desprindeau din întunericul privirii celuilalt.

Pun își dorea ca acei ochi să devină din nou stacojii—ca Ramil să se înfurie, să-l pedepsească—pentru ca vina apăsătoare de a-i fi trădat și pe vânători, și pe stăpânul pandantivului în formă de picătură de sânge din fața lui să fie măcar puțin mai ușor de purtat.

— Știi deja.

— Ce ar trebui să știu?

— E ceva ce ar trebui să aflu?

— Aș vrea să aud chiar de la tine.

Buzele lui subțiri erau pregătite să explice, dar niciun sunet nu ieși. Chipul brăzdat de lacrimi se forța să rămână stăpân pe sine. Ochii mari și căprui nu îndrăzneau să-l privească. Îi închise, ascunzându-și neliniștea sub frică, căutând printre gânduri cuvintele pierdute care ar fi trebuit să-i aducă mărturisirea în fața celui ce se afla la doar o suflare distanță.

— Eu…

— Eu…

— Da…

— Sunt aici pentru că trebuie să te ucid.

— Sunt un vânător.

— Fac parte dintre cei care îi urmăresc pe ai tăi.

Își adunase toată puterea ca să-și recunoască greșelile, să-și mărturisească adevăratul motiv pentru care încercase să se apropie de Ramil Solay Jonoel.

— Sunt eu singura ta misiune?

— Atunci omoară-mă.

— Eu… eu…

Ramil îi întinse același cuțit în față. Ochii căprui ai lui Pun nici nu se gândiră să-l ia înapoi. Își coborî privirea spre vârfurile pantofilor, evitând arma, dar atenția îi fu atrasă din nou de ochii celuilalt când acesta rosti o întrebare pe care și Pun o purta în adâncul său.

— Vrei să știi de ce te-am lăsat să rămâi lângă mine?

— De ce?

— Ești sigur că vrei să afli?

— Răspunde-mi mai întâi dacă ești sigur.

Pun Winnala nu spuse nimic. Doar încuviință din cap.

Celălalt se apropie încet, trupul înalt și suplu aplecându-se până când nasul îi atinse pe al lui Pun, și chipul i se înclină, aducându-i buzele peste ale lui fără să-i dea timp să respingă.

Pleoapele palide se închiseră, ascunzând totul din fața lui. Se lăsă condus, inima însă îi bătea nebunește, iar buzele subțiri se deschiseră pentru a primi limba fierbinte ce îi pătrundea în gură. Celălalt îi sorbi dulceața salivei. Chipul sculptat se înclina perfect pentru a-l stăpâni, limba lui alunecând adânc până când Pun rămase aproape fără aer. Ramil lăsă o clipă de răgaz doar pentru a-l săruta din nou.

Vocea înăbușită a lui Pun se frânse înainte să apuce să respire. Mâinile lui împinseră pieptul puternic, încercând să-și facă loc pentru aer. Ramil îl trase însă mai aproape și îl lipi de canapeaua lungă. Trupul palid se afundă în gâtul lui Pun, limba umedă lingând pielea, mușcând ușor până ce acolo rămase o urmă roșie.

Mâinile reci îi atinseseră pielea de sub stofă, în timp ce paltonul cenușiu—atât de drag lui Pun—era dat încet la o parte, dezvăluindu-i trupul fragil, gol în partea de sus.

— Mai vrei să știi?

Ultimul Jonoel a întrebat, buzele subțiri atingând ușor vârful nasului celuilalt, apropiindu-se spre obraz. Mușca cu tărie buza, fără să îndrăznească să răspundă gândurilor sale. Cel care și-a lipit ochii roșii de acei ochi luminoși a înțeles probabil semnificația ascunsă prin puterea pe care o foloseau în tăcere. Într-o clipă, întunericul adânc a înghițit ochii roșii, readucându-i în noapte, așa cum erau înainte.

Ramil a înțeles dorința ascunsă a celuilalt. Nu-și mai putea permite să piardă timp. Răbdarea lui nu era suficientă pentru ca ultimul Jonoel să fie atât de blând cum și-ar fi dorit el. Nu după mult timp, hainele ambilor erau împrăștiate pe podeaua gri. Buzele pline i-au furat un sărut înainte să apuce să se pregătească. A împărtășit gustul vinului roșu pe care tocmai îl consumase în loc de cină cu celălalt, împingându-și pieptul zvelt de spătarul canapelei, înainte să-și acopere trupul gol cu al lui.

Pun era stimulat de limba care-i mângâiase sfârcurile până i se umeseră, neputând să mai stăpânească sunetul pe care îl suprimase până atunci. Mâna zveltă se ridică între buzele lui, dinții albi mușcând-o, fără să îndrăznească să lase pe nimeni să audă. Ochii săi mari și rotunzi se închiseră strâns, respirația devenind greoaie.

— Pun.

— D-da.

— Deschide ochii.
Cel cu ochii căprui deschisese pleoapele la cererea celui care se juca cu fiecare parte a corpului său. Ochii mari și rotunzi clipiră rapid, încercând să privească în jos, neîndrăznind să îi întâlnească, evitând buzele curbate într-un zâmbet satisfăcut, înainte să-și îndrepte atenția spre pandantivul în formă de picătură de sânge pe care îl purta celălalt.
— Ah… ah…

Nu reușea să-și înăbușe gemetele, oricât și-ar fi mușcat buzele până când gustul metalic, ușor sărat al sângelui i-a invadat gura.Stăpânul trupului înalt își ridică ambele picioare, strângându-le lângă coapse, în timp ce pătrundea încet, dar mai adânc decât înainte. . Zgomotul canapelei grele de lemn, izbindu-se de podeaua de piatră, răsună în tot penthouse-ul. Pun își desprinse mâinile de la buze și și le încolăci, cu greu, în jurul gâtului celui care continua mișcarea neobosită, intrând și ieșind fără să dea semne că ar putea încetini.

— D… domnule….

— Mhm.

Vocea răgușită răspunse, încă la contact apropiat.

Descendentul Jonoelului înconjură capul celuilalt, sprijinindu-l pe umărul său, temându-se că s-ar putea răni dacă i-ar lovi capul de marginea canapelei.

— Mai încet… v-vă rog…

Chipul dulce și transpirat a dat drumul cearșafului, agățându-se de spatele gol. Buzele i se despărțiră, implorându-l să fie blând cu el.

Atingerea trupurilor lor goale era atât de apropiată încât nu mai era loc pentru nimic altceva.

Ramil mușcă umerii rotunzi până lăsă o urmă.

O altă parte se mișcă, umplând ritmul cu forță, până când stăpânul trupului alb de dedesubt vărsă lacrimi limpezi care îi umeziră obrajii moi și pătrunseră pe umărul lat pe care îl sprijinea.

Deși moștenitorul Jonel încerca să se țină puțin în frâu, pentru că nu dorea ca dimineața celuilalt să fie altceva decât luminoasă, atunci când auzi numele său rostit de chipul zâmbitor sau când buzele lor se prinseseră strâns una de cealaltă, nu putu să se abțină și se aruncă asupra lui.

— Uh…

Pun nu putea spune dacă suferea sau se bucura în acel moment. Subconștientul lui plutea, lăsându-și trupul să se prăbușească în brațele celuilalt. Sunetul peilii izbindu-se răsuna în întreg penthouse-ul spațios. Ramil inspira adânc parfumul celuilalt până devenea mulțumit. Cu cât mirosul era mai dulce, cu atât trupul său măreț se mișca mai repede. Amândoi lăsau dorința să-i conducă toată noaptea, până aproape de zori, lăsând gemetele dulci să fie ca o muzică. Fiecare moment în care Ramil îl ținea strâns, eliberând tot ce era scăpat de sub control, era un răspuns mai clar decât orice altceva… 

Cu mult, mult timp în urmă, într-un ținut îndepărtat, ca într-o poveste de basm, dincolo de cei mai înalți munți, Pădurea Greenmoore își ascundea existența de toate privirile. Sub desișul ei, de aproape o mie de ani, era tăinuită o măreață construcție arhitecturală, o rasă născută pentru a răsturna ciclul vieții.

Un castel înconjurat de ziduri înalte, cu contraforți vizibili la exterior, susținând structura bogat ornamentată și transferând greutatea acoperișului boltit către coloanele de sprijin. Ferestrele înalte erau împodobite cu vitralii.

În acel moment, castelul Jonoel era plin de cei care se hrăneau cu sânge, ocupând fiecare încăpere, chiar și vârful turnului. Țipetele și răgetele neînțelese ale ființelor neomenești, invitate sau nepoftite, răsunau pretutindeni. O forță uriașă se adunase pentru a fi martoră la încercarea de evaluare a viitorului conducător al Jonoel, cel care avea să devină regele tuturor vampirilor.

– Ramil!!!
– Hei!!!
– Faratu!!!
– Hei!!!

După ce regele de odinioară, cel care dăduse viață unor moștenitori precum Ramil și Faratu, abdicase de pe tron și își părăsise trupul nemuritor, Jonoel rămăsese fără conducător. Regele-tată intenționase ca moștenitorul cel mare, Ramil, să aibă dreptul legitim de a urca pe tron. Însă Faratu, fratele mai mic, născut din altă mamă, refuzase să accepte cuvintele celui plecat dintre ei.

Judecata celor patru puteri se desfășura într-o noapte în care toate ființele neomenești, hrănitoare de sânge, își opriseră vânătoarea obișnuită. Castelul Jonoel era acum luminat de candelabrele de cristal ce străluceau de-a lungul coridoarelor. Luna își revărsa lumina în curtea încercării puterilor. Strigăte și urale răsunau, încurajându-i pe cei doi frați care urmau să se înfrunte, deși totul ar fi trebuit să se fi sfârșit conform dorinței tatălui Jonoel.

– Puterea vitezei!!!
– Hei!!!

Toți vampirii își etalau puterea după ce proba vitezei fusese anunțată ca prima. Cei doi frați vitregi țâșniră spre linia de sosire. Într-o clipită, amândoi se opriră în fața pavilionului de ceremonii, semn că amândoi stăpâneau puterea vitezei.

– Hei!

– Bine, sunteți gata pentru următoarea probă?

– Hei!

Faratu își ridică mâinile deasupra capului, ațâțând mulțimea ca și cum era gata să se dezlănțuie. Între timp, fratele cel mare, Jonoel, rămânea senin, liniștit ca o apă fără valuri. Silueta lui înaltă și impunătoare stătea dreaptă, fără să arate vreo emoție — exact cum se așteptau toți de la fiul cel mare.

– Puterea transformării!

– Hei!

Cei doi frați și-au părăsit corpurile și chipurile familiare. Ramil Jonoel își dizolvă trupul înalt și viguros, transformându-se într-un corb negru ce brăzda cerul întunecat, acum luminat de culorile flăcărilor. Faratu, fratele mai mic, își dizolvă trupul și se preschimbă într-un stol de creaturi negre, iubitoare de peșteri adânci — lilieci.

– Hei!

Ramil adună corbii care zburau pe cer, chemându-i înapoi în trupul său impozant, chiar în mijlocul curții de încercare — la fel făcu și Faratu. Amândoi trecuseră din nou testul.

– Și acum, următoarea.

– Hei!

Poc!
– Uff!

Doi vampiri ghinioniști fură doborâți de pe zidurile castelului, atinși de săgețile trase de cel care conducea proba. Moștenitorii lui Jonoel înțeleseră imediat: acum erau puși la încercare prin puterea vindecării.

O lumină albastră se revărsă din palmele fratelui mai mare, Jonoel. El își așeză mâinile pe pieptul străpuns de săgeată. Din fericire, săgețile folosite erau doar din lemn, nu de argint, care ar fi curmat viața pentru totdeauna.

Nu trecu mult și vampirul rănit se ridică din aproape moarte prin puterea vindecătoare a lui Ramil. La fel și Faratu, deși îi luă mai mult timp, reuși să readucă la viață celălalt vampir doborât de săgeată.

– Hei!
– Și ultima!

Ramil se îndreptă să ajute vampirul nefericit să se odihnească la marginea curții de încercare. Apoi se întoarse să înfrunte pe cel care se lăuda că va câștiga această probă. Fratele vitreg, dornic să pună mâna pe putere, era gata să provoace un război între ei. Ramil făcu un pas înapoi, pregătit să-și demonstreze cu adevărat puterea și să câștige acceptarea neamului ca rege al tuturor.

– Poate…
– Puterea percepției mentale!

Ochii roșii-aprins se ațintiră asupra fratelui său de sânge. Nu reflectau nimic, dar posedau o forță care opri totul, paralizându-l pe Faratu, care plănuise să se răzvrătească, știind prea bine că nu stăpânea această putere a percepției mentale. Ramil îi ghicise intențiile încă dinainte de începerea probei. Îl lăsase să joace rolul de rival, dar în final întoarse cărțile, schimbând percepția mentală cu puterea controlului minții.

Ramil se apropie de trupul fratelui vampir, care se zbătea sub o putere necunoscută, niciodată hărăzită lui. Faratu căzu în genunchi în mijlocul curții, cu fața ridicată spre cer, prizonier al voinței lui Ramil, care se juca acum cu mintea lui.

Figura înaltă stătea deasupra fratelui său mai mic, fără urmă de teamă.
Acum Ramil avea toată puterea. Fixase fiecare frântură de gând din mintea fratelui său mai mic, schimbând planurile de răzvrătire pe care acesta le întocmise, până nu mai rămase nicio urmă, nicio posibilitate ca Faratu să strângă puterea să se ridice din nou. Îl forța să se supună poruncilor sale, sorbind tot curajul lui Faratu.

Îl prefăcu în teamă, până când chipul tânărului Jonoel fu acoperit de sudoare.

Forța impunătoare cu care Faratu se confrunta se răspândi și asupra celorlalți rebeli. Nimeni nu mai îndrăznea să facă un pas înainte pentru a opri încercarea.

– Pfff!
– Dă-te înapoi…
– Ai pierdut, Faratu.

Puterea de control al minții a lui Ramil schimbase toate gândurile rebele din capul lui. Nu mai rămăsese nimic.

Își închise ochii, adunând înapoi puterea magică ascunsă în trupul său, chiar înainte ca un strigăt puternic, chemându-i numele, să răsune prin Pădurea Greenmoore.

– Domnule Ramil!

Totuși, chiar dacă totul se încheiase prin exilarea lui Faratu și a rebelilor săi din Greenmoore, pierzând orice speranță de a mai revendica tronul Jonoel, resentimentul față de cel care îi zdrobise prin puterea percepției mentale nu dispăru niciodată.

El îl purta în el, acumulându-l și așteptând ziua în care să se întoarcă împotriva fratelui de sânge.
***

Pun Winnala se trezi la lumina soarelui care se filtra printre perdele. Își întinse trupul ca să-și aline durerile, rezemându-se de spătarul patului mare. Își duse mâinile la ochii mari, abia întredeschiși. Nu zări nicăieri silueta înaltă și suplă care îl așezase în pat. Probabil că avusese treburi de rezolvat imediat după noaptea minunată petrecută împreună.

Trupul slab și gol, ascuns sub pătura groasă, se strânse mai mult sub ea, ca să-și apere pielea de răceala aerului condiționat. Evenimente precum focul de aseară îl secătuiau de puteri, încât abia mai avea tăria să gândească. Și totuși, înainte să adoarmă, Pun nu se putu opri din a se frământa la răspunsul pe care numai faptele celuilalt i-l puteau da.

Iar când se trezi, mintea îi era plină de întrebări la care silueta aceea înaltă și suplă, ce îl strânsese în brațe toată noaptea, nu îi putea răspunde. Durerea încă persista, la fel și neliniștea de a nu putea ști ce gândește celălalt. De aceea, ascunse cât mai adânc fericirea de aseară și hotărî să părăsească penthouse-ul. Nu era pregătit să înfrunte asta. Nu voia să mai vadă chipul care îi strângea inima iar și iar, indiferent de motiv.

Trupul slab se aplecă să ridice ghiveciul în care ascunsese cheia. Trecuse aproape o lună de când magazinul de antichități fusese închis. Când deschise ușa, mirosul de praf ce acoperea întreaga încăpere îl făcu să-și acopere nasul. Nu avea timp să se ocupe de nimic acum. Proprietarul magazinului de antichități se îndreptă spre casă, inspectând cu greu ordinea.

Pun se lăsă să cadă în patul care îi lipsise. Mirosul pernei sale moi, preferate, se estompase puțin, dar încă îi plăcea aroma balsamului de rufe. Ochii lui căprui deschis trădau oboseala, închizându-se încet, dornici de somn. Totuși, creierul, care refuza să se oprească, îi întorcea în minte aceeași problemă.

Dar de fiecare dată când închidea ochii… Pun amesteca totul, realitatea și visul, până într-acolo încât nu mai putea să-și despartă propriile sentimente. Își amintea chipul bărbatului cu care avusese o legătură în visuri, deși era încețoșat. Era păcat că reușise să vadă doar acei ochi roșu-închis, ascunși sub umbra nopții, care semăna cu un coșmar. Și totuși, Pun își aduna frânturile de sentimente și gândea cu inima că, poate, bărbatul misterios care îl salvase era Ramil Solay Jonoel, ultimul descendent al nobilei familii de vampiri.

Rrr…

Își deschise ochii, epuizat. Tot nu avusese odihna pe care o sperase. Un mesaj apăru pe ecranul telefonului, trimis de cei doi prieteni apropiați, Jett și Elise. Era ceva important la adăpostul vânătorilor, ceva ce trebuia să știe și el, și ceilalți. Deși nu voia să vadă pe nimeni acum, se forță să se ridice și să se pregătească, pentru că și Pun avea ceva de spus grupului de vânători: decizia lui.

Interiorul localului de distracții, care se deschidea doar după apus, era acum pustiu. Împinse ușa grea și se îndreptă spre destinația din adâncul subsolului. Mersul lui era mai lent ca de obicei, fiindcă tot trupul încă îl durea. Ajunse la adăpostul vânătorilor după câteva suspine repetate. Ușa din fața lui îl făcu să ezite. Nu voia să fie cunoscut ca un trădător, dar nici nu mai putea continua această muncă.

Elise, Jett și gemenii Paul și Caster îl așteptau deja. Ultimul sosit se așeză pe scaunul de lângă Elise, singura femeie din grup. Se părea că, în ziua aceea, gemenii Paul și Caster meșteșugeau un nou tip de armă.

Abia se ridicase să prezinte cu entuziasm, dar fu întrerupt de o întrebare venită din partea celui care îi urmărise fiecare mișcare de când intrase în încăpere: Jett.

– Încă nu te-ai ocupat de asta?
– Se pare că Pun vrea să treacă de partea cealaltă.

Jett își ținea picioarele pe masa de consiliu, iar Elise încercă să-l oprească:
– Jett!

Dar el răspunse ferm:
– Eu spun ce gândesc.

Elise oftă ușor:
– Mmm…

Pun spuse hotărât:
– Astăzi am venit să vă spun că mă retrag.

Lăsă pe masă pumnalul de argint, arma pe care Caster i-o făurise pentru a-l ucide pe vampirul Jonoel. Mâna lui mică o înapoie meșterului. Gemenii făcură fețe ciudate. Văzând cum liderul grupului, Jett, se ridică furios, nu îndrăzniră să accepte arma înapoi.

– Pun?!
– Jett, calmează-te.

Elise îl trase de braț pe cel care încerca să se apropie de trupul subțire, ridicat deja de pe scaun. Pun se gândise îndelung să renunțe la misiunea ce-i fusese dată și să accepte consecințele acțiunilor sale, chiar dacă Jett, Elise, Paul, Caster sau ceilalți vânători aveau să se mânie. Știa că era ceva ce merita.

Pun Winnala voia doar să-și urmeze inima…

– Dacă voi vreți să continuați misiunea, nu o să vă opresc.
– Cum poți să uiți ce ne-au făcut? Ai uitat câți dintre frații noștri au murit de mâna acelor vampiri?
– Dar m-am săturat de răzbunare.
– Sătul?!
– …
– Te înmoi pentru că crezi că acea murdară linie de sânge Solay Jonoel te-a salvat din orfelinat.
– Asta e imposibil.
– Nu de aceea am decis să mă retrag din rândul vânătorilor.
– Atunci de ce?
– Oricare ar fi motivul, e treaba mea.
– Poți să exterminezi orice rasă vrei, dar nu-i obliga și pe alții să facă asta.

Jett scăpă din strânsoarea lui Elise. Mâna lui groasă îi apucă gulerul cămășii celui mai apropiat prieten. Cealaltă mână se ridică, gata să-l lovească drept în față. Totuși, Paul, mai iute, îi prinse brațul chiar la timp, înainte ca totul să degenereze și mai rău.

– Lasă-l!
– Jett, oprește-te!
– Lasă-mă, Paul.

Gemenii nu mai știau pe cine să creadă. Elise, fiind mai iute, îl împinse pe cel mai apropiat prieten al ei și prinse de mână persoana care stătea nemișcată, ca o țintă pentru atacul lui Jett, trăgându-l afară din subsol.

Locul care fusese punctul de pornire pentru întâlnirile vânătorilor.

– Uf, ești sigur de decizia ta?
– Sunt sigur.
– Ar trebui să mergi acasă, Pun.
– Îmi pare rău, Elise.

„De fapt, ar trebui să-și ceară scuze tuturor.” Însă emoția care încă fierbea în subsol făcea ca Pun să-și poată trimite scuzele doar prin Elise. Stăpânul trupului firav încuviință din cap, cerându-i să plece repede, înainte ca Jett să vină din nou să provoace necazuri.

În cele din urmă, Pun reuși să se odihnească cu adevărat. Abia mai avea puterea să-și dea jos pantofii și să-i așeze la loc. Nu mai avea putere nici să urce scările și să se întoarcă în camera lui. Stăpânul trupului firav se prăbuși pe o canapea de stofă secondhand, care încă nu avea proprietar, își strânse genunchii la piept și adormi așa.

Respirația lui venea și pleca într-un ritm constant, sprijinindu-se de spătarul tapițat. Deși se afla într-o poziție incomodă, celălalt dormea atât de adânc încât nici nu observă sosirea fratelui mai mic.

Pokpong venea aici în fiecare zi și în sfârșit îl găsise pe cel care îl îngrijorase aproape o lună din cauza lipsei de contact. Dormea pe canapea, deși semnul din fața magazinului indica „închis”, iar ușa nu era încuiată. Mirosul de praf îi atinse nasul. Se părea că nici fratele său mai mare nu se mai întorsese acasă de mult timp. Pokpong îl privi pe Winnala, fratele mai mare, al cărui chip palid nu arăta niciun semn de trezire.

Fratele mai mic privi în jurul magazinului, care era deosebit de dezordonat. Nu semăna cu fratele său să lase locul în așa stare. Lăsă geanta pe tejghea, își suflecă mânecile până la coate și hotărî să se apuce de treabă.

Curățând magazinul în liniște, Pokpong încerca să nu-l deranjeze pe fratele său mai mare. Măturica urmărea rafturile. După ce totul fu aranjat, Pokpong folosi cu grijă o cârpă curată, umezită cu apă, pentru a șterge diverse obiecte. Îi luă aproape trei ore să curețe de la spatele magazinului până în față, dar Winnala, fratele mai mare, rămânea inconștient, dormind adânc.

Mopul alunecă pe hol după ce podeaua fusese măturată. Pokpong se întoarse la spatele magazinului. Tot ce mai rămânea era să frece podeaua curată și să pună la loc câteva lucruri. Apoi trebuia să-l trezească pe Pun pentru a se ocupa de mâncarea pe care angajatul o adusese recent.

– Clang!
– Pokpong?
– Oh.
– Te-ai trezit, frate Pun?
– Cum ai ajuns aici, Pokpong?
– Am aproape terminat, frate Pun, mai du-te puțin să te odihnești.

Pun se trezi, auzind zgomotele repetate. Își deschise ochii și văzu lucrurile aranjate, rucsacul pe masă și o pată de apă care se întindea spre spatele magazinului. Picioarele lui, încălțate în pantofii preferați din pânză, se plimbau încet pe alee până ce întâlni persoana cu care nu mai avusese contact de luni de zile, propriul său frate mai mic, ocupat să spele podeaua.

– Voi continua.
– Așază-te imediat.
– Dar…
– Nu doar că am cumpărat mâncare, dar am cumpărat și pentru tine. Dacă fratele Pun nu mănâncă, o să mă enervez foarte tare.

Pokpong sprijini mătura de perete înainte să împungă ușor spatele fratelui său, întorcându-l pe drumul de unde venise. Mica sa mână luă cutia cu mâncare din apropiere, deschise capacul și pregăti cu grijă totul înainte să i-o ofere fratelui său, care încă nu era complet treaz.

– E în regulă?
– Da, da.

Pentru că nu mâncase nimic de dimineață, nu se opuse fratelui mai mic. Se așeză la bancul de lucru și mâncă prima masă în tăcere, ascultând sunetul măturei care se apropia. Sarcina lui Pun se încheiase odată cu ultima bucată de mâncare dispărută.

– Cum ai ajuns aici?
– Ar trebui să întreb eu unde a plecat fratele Pun.
– De ce nu răspunzi la apelurile mele?
– Am avut treburi de făcut.
– Ce fel de treburi te împiedică să răspunzi la telefon? Știi cât de mult m-am îngrijorat? Noi suntem doar unul pentru celălalt, frate Pun. Dacă se întâmplă ceva, de ce nu-mi spui?
– De fapt, nu e nimic în neregulă. Doar că am avut mai mult de lucru decât de obicei.

El a ales să păstreze secretul pentru el. Nu voia ca Pokpong să afle nimic care ar fi putut implica persoana pe care o iubea cel mai mult. Pokpong dădu din cap, fără să insiste, deși fratele său cu ochii oblici încă avea multe îndoieli.

– Și, frate Pun, voi veni să locuiesc cu tine.
– Mmm, bine, dar de ce?
– Mi-e teamă că fratele Pun va dispărea din nou.
– Unde aș putea să dispar? Nu mai plec nicăieri.

El ridică mâna și îi mângâie capul fratelui mai mic. Pokpong curățase otul, inclusiv casa de la etaj, până când totul strălucea. Corpul său, încă nepregătit, putea doar să meargă și să atingă lucrurile ici-colo până când Winnala, fratele mai mic, îi ordonă să stea pe loc.

A petrecut întreaga zi cu Pokpong, pregătind o cină simplă. Fusese mult timp de când cei doi frați Winnala petrecuseră timp împreună. De când părinții lor trecuseră în neființă, Pokpong fusese luat să locuiască cu tutorele său. Din această cauză, aveau timp să se vadă doar câteva zile pe săptămână. Fiind despărțit de singurul său frate mai mic, Pun simți că ceva ce-i fusese luat îi fusese astăzi redat.

– Poți să dormi, Pong?
– Foarte confortabil, patul e foarte mare.
– Noapte bună, frate Pun.
– Mmm, noapte bună.

Ceasul lui Pun suna în același timp în fiecare dimineață. Înainte, se trezea găsind trupul înalt și gol dormind lângă el. Însă astăzi, ceea ce îl întâmpina era capul fratelui său mai mic și iubit, cu spatele întors către el. Pun și-a întins corpul și și-a ridicat brațele, întinzându-și plictiseala până când oasele trosneau.

S-a pregătit, s-a îmbrăcat și era gata să deschidă magazinul după aproape o lună. Se întorcea la viața normală pe care trebuia să o aibă și depunea eforturi pentru asta.

Nu se gândea la persoana care îi bântuia visele toată noaptea, dar nu se putea abține când vedea ceva ce făceau împreună, cum ar fi aranjarea vazelor de flori pentru a decora magazinul. Totuși, mintea fratelui mai mare Winnala putea gândi doar că nicio floare nu era la fel de frumoasă ca grădina de pe acoperișul lui Jonoel.

O vază cu formă ciudată și modele din lemn era pusă deoparte, alta pe masa din hol, alta pe birou. Mâna mică împinse ușa magazinului, schimbând semnul la „deschis”.
Se auzea un sunet… apoi un mare oftat și începerea lucrului.

Deși calculatorul arăta un număr mare de mesaje restante, chiar dacă ar fi petrecut toată ziua citindu-le, probabil că nu le-ar fi terminat. Și-a petrecut majoritatea dimineții răspunzând la chat-urile restante.

Din fericire, Pokpong era acolo să-l ajute când clienții intrau în magazin.

Cei doi frați intrau și ieșeau, răspunzând la mesaje și la apelurile telefonice care veneau în fiecare oră. Agitația îi făcea să uite de oboseală, dar tot apăreau zâmbete de fiecare dată când se priveau întâmplător unul pe celălalt.

– Ești obosit?
– Nu prea, și tu, P’Pun?
– Nici eu prea mult, dar îmi e iar foame.
– Mănâncă ceva, ești foarte slab.

Pokpong îi întinse fratelui său mai mare un pahar cu băutură dulce. Aveau timp să se odihnească puțin de agitația dimineții până aproape de prânz. Răspunsese la multe mesaje, așa că urma să folosească restul timpului pentru a împacheta lucrurile și a lăsa restul pentru mâine.

Se așeză înapoi în scaunul de la tejghea. Pokpong se așeză pe aceeași canapea unde se prăbușise ieri. Sorbea din băutura roz, privirea lui fixă. Derulă pe telefon, vizionând videoclipuri fără sfârșit, înainte de a se ridica când văzu un client împingând ușa să intre în magazin.

Clinchet.
– Bună.
– E Pun aici?
– Da?
– Domnule Ramil!

Se putea citi în ochii fratelui că probabil avea ceva de spus, dar, pentru că nu era momentul să întrebe pe loc, Pokpong dădu din cap în semn de înțelegere, lăsând fratele său mai mare să se ocupe de ceea ce trebuia să afle noul coleg de cameră.

Proprietarul casei nu permitea moștenitorului Jonoel să doarmă în aceeași cameră. Celălalt nu înțelegea de ce Pokpong ocupa un spațiu ce ar fi trebuit să fie al lui. Ramil a trebuit să se mulțumească cu canapeaua din fața televizorului, dacă voia să stea acolo.

Fiecare minut care trecea pentru cei doi frați, Winnala și Ramil, era obositor pentru Pun singur. Trebuia să evite un război rece care izbucnea de obicei ori de câte ori Pokpong și Ramil aveau ceva de discutat.

Pun nu înțelegea de ce, dacă nu se plăceau atât de mult, cei doi preferau să stea aproape sau să facă lucruri în aceeași zonă. Ca acum, când Ramil scotea o cutie de lemn ca să o organizeze, deși era suficient spațiu, încerca să o pună exact unde era Pokpong. Sau Pokpong, care o muta într-un alt loc de fiecare dată când moștenitorul Jonoel întindea mâna spre ceva.

– Deranjezi, domnule Ramil?
– Nu te miști.
– O să o pun aici.
– Și eu vreau să o pun aici.
– Luați-o de acolo, amândoi!

Ultimatumul său încheie conflictul. Dar nu trecu mult până ce cei doi găsiră un nou motiv de ceartă. Ar fi putut lăsa lucrurile să se liniștească două-trei ore, dar dacă Ramil continua să-l mai enerveze în fața fratelui său mai mic, devenit brusc posesiv, situația se va accelera.

– Vreau acel pahar.
– Stai în spate.
– Ți-l dau eu.

În timp ce bărbatul înalt din spatele lui îi înfășura brațele în jur, fu întrerupt de Pokpong, care intrase și încercase să se strecoare între ei ca să ajungă la un pahar aflat mai în spate — sau poate era una dintre acele seri la masa de cină, unde mereu apărea un subiect de discuție.

– Poftim, P’Pun.
– Nu-ți plac roșiile, nu-i așa?
– Uh…
– Nu te forța să le mănânci.

La masa de cină, Ramil își petrecuse aproape tot timpul privind cum cei doi mâncau. El doar bea apă. Pokpong nu părea deloc mulțumit că bunăvoința lui nu era pe placul fratelui, așa că se ridică să ia înapoi farfuria, dar Pun, mai iute, băgă repede bucata în gură, ca să nu-l facă pe fratele său mai mic să se simtă prost.

Ramil observă expresiile celor doi frați. De fapt, își dăduse seama de ceva vreme că între cei doi Winnala exista un ritm ciudat, ca și cum ar fi fost un spațiu între ei care trasa o graniță clară. Însă încă nu înțelegea de ce.

– Nu te simți vinovat.
– Dacă nu-ți place, spune-i direct.
– Dacă lași lucrurile așa, vei continua să interpretezi greșit.

O siluetă suplă îi șopti asta, în timp ce nong-ul său ducea vasele în bucătărie. Acest lucru îl făcu pe Ramil să se întrebe și mai mult, iar el decise să exploreze acea linie fină, folosindu-și puterea de a citi mințile fratelui mai mic, Winnala, în timp ce acesta se odihnea pe canapeaua din fața televizorului.

Deși mereu aveau câte ceva de împărțit, Ramil și Pokpong își petreceau adesea serile urmărind împreună serialele lor preferate, înainte să adoarmă.

Sângele Jonoel simți afecțiune și decise să răspundă la acea bunătate schimbându-și ochii din culoarea nopții în roșu-crimson, în timp ce nong-ul său Winnala era la baie. Se adânci în mintea lui, explorând secretele lui Pokpong și Winnala, căutând legătura dintre cei doi frați care părea fragilă și ușor de frânt.

Descoperi că de fiecare dată când apărea o expresie de dezamăgire, o anumită neîncredere, era un amestec care crea un gol. Un gol pe care Ramil îl descoperi ca fiind copilăria lor pierdută.

Pun voia ca Pokpong să aibă o viață mai bună, așa că se despărțise de fratele său mai mic, care plânsese pentru că se simțea abandonat. Rana acelei despărțiri involuntare devenise un zid, pentru că fratele mai mare, Winnala, nu-i spusese niciodată motivul pentru care îl lăsase pe Pokpong să trăiască singur cu o familie adoptivă, deși Pokpong voia să-și petreacă toate momentele grele, dezamăgirile și bucuriile alături de singura familie care îi mai rămăsese.

— Domnule Ramil.
— Hei!
— Ce faci?

Ramil își întoarse ochii roșii, de un crimson intens, care pătrundeau în mintea celuilalt cu puterea lor hipnotică. Când ieși din acea stare, persoana din fața lui căzu brusc, inconștientă, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Pun se repezi spre trupul fratelui său mai mic, verificându-i respirația, apoi își ridică privirea către Ramil, cu o expresie aspră.

— Ce s-ar fi întâmplat dacă nu aș fi ieșit la timp?
— Am încercat doar să vă ajut pe amândoi.
— Te-am întrebat eu?
— Ce i-ai făcut fratelui meu?
— Eu doar…
— Nu te amesteca în treburile fratelui meu mai mic.

Pun Winnala era furios. Nu avea încredere că puterea lui Ramil ar putea vreodată să îmbunătățească legătura dintre el și Pokpong. Orice lucru care ar fi pus în pericol relația lor sau l-ar fi implicat pe fratele său în ceea ce el încercase toată viața să-i ascundă, trebuia oprit.

— Domnule Ramil, vă rog să vă întoarceți.
— Am vrut doar să ajut.
— Aș aprecia ajutorul în alte privințe. Nu e nevoie să te implici în ce ține de fratele meu.
— Îmi pare rău.
— Doar am intrat, nu am schimbat nimic.
— Domnule Ramil, vă rog… plecați.
— Pun…

De fapt, Pun se gândea de ceva vreme că nu mai vrea să aibă legături nici cu vânătorii, nici cu Jonoelii. Voia doar să petreacă timpul rămas cu Pokpong înainte ca fratele lui mai mic să plece la școală. Prezența lui Ramil, acum, îi stârnea o neliniște profundă. Simțea că apropierea acestuia era un semn că un vânător avea să vină în vizită… sau că ceva teribil urma să se întâmple.

— Îmi pare rău.
— Noi doi nu putem fi împreună.
— …
— Nu mă întorc la Jonoel.
— Pun?
— Vreau să trăiesc o viață normală. Ca oamenii obișnuiți.
— Nu înțeleg…

Fața palidă a lui Ramil se încruntă. Încercă să-i atingă mâna, dar Pun și-o trase și o ascunse la spate. Nu voia ca Ramil să-l atingă. Îi era teamă că i-ar ierta greșeala doar din cauza bunătății cu care fusese tratat atâta vreme.

— Știu că s-a întâmplat ceva între noi…
— Dar nu mai pot continua așa.

Pun luase o decizie. Ca această poveste, complicată și parcă ruptă dintr-un roman, să aibă un sfârșit, el trebuia să plece. Să plece de lângă ultimul Jonoel, să se desprindă de propriile sentimente. Să închidă pentru totdeauna această relație, astfel încât să nu o mai poată redeschide vreodată…

— Un om și un vampir nu pot să se iubească.

---

Methus nu putea înțelege de ce stăpânul său se întorsese cu decizia de a fi încoronat într-o noapte pentru care nu era pregătit. Ramil amânase de mai multe ori succesiunea la tron, deși era gata încă din clipa în care își recăpătase întreaga putere de la cei trei servitori ai săi.

Totuși, astăzi, bărbatul înalt și suplu, care lipsise din Jonoel aproape o săptămână, se întorsese cu o flacără arzând în jurul lui ca un foc viu, făcându-l greu de abordat chiar și pentru Khuear, care nu se temuse niciodată să-l întâmpine. Acum însă, nu putea decât să se dizolve în grabă și să se transforme într-un corb negru, pentru a vesti că noaptea încoronării avea să înceapă înainte de ivirea zorilor.

— Methus.
— V-ați întors?
— Stăpânul va săvârși ceremonia de încoronare, domnule?
— Da, în această seară, înainte de zori.

Mekhin era neliniștit cu fiecare bătaie a ceasului din sala de odihnă a doctorilor. Nici măcar nu așteptase să predea tura așa cum trebuia. Bărbatul înalt respira greu, fiindcă se grăbise spre reședința Jonoel după ce primise vestea de la Methus că trebuia să revină cât mai repede pentru pregătirea ceremoniei de încoronare.

— Ești pregătit, Methus?
Doi vampiri din sângele Solay își plecară capetele cu respect în fața creatorului lor. Ramil purta un costum negru ca abanosul, care contrasta cu pielea sa și cu pandantivul în formă de picătură de sânge crimson de la gât. Chipul său senin era de nepătruns, iar nimeni nu îndrăznea să întrebe motivul.

— Da, stăpâne.
— Khuear îi adună pe ceilalți vampiri. Cred că putem începe ceremonia în curând.
— Voi începe ceremonia când va fi timpul.
— Da.
— Cine nu ajunge la timp… la naiba cu el.

Methus nu mai auzise niciodată pe stăpânul său folosind un asemenea limbaj. Proprietarul trupului înalt se încruntă pe ascuns. Din fericire, privea în jos, așa că Ramil nu îi putu observa îndoiala abia ascunsă.

După ce stăpânul său părăsi încăperea, haosul izbucni în holul Hotelului Jonoel de îndată ce oaspeții sosiră. Methus și Mekhin nu mai avură timp să continue discuția. Trebuiau să pună totul în ordine, în timp ce momentul cel mai prielnic al serii se apropia.

Cei doi servitori vampiri pregătiră sala mare a hotelului pentru a primi invitații. Muzica răsuna în lumina difuză a lămpilor portocalii de pe pereți, într-o atmosferă încărcată de suspiciune între vampiri.
Cei mai mulți dintre ei preferau să se ascundă și să se disimuleze.
Unii dintre cei cu sânge neomenesc se furișaseră în cele mai întunecate colțuri ale sălii, unii purtau haine ce le ascundeau chipurile, iar alții nu se temeau să-și dezvăluie identitatea.
Neamul lor se ascunde pretutindeni, ascunzându-și nemurirea și trăind asemenea oamenilor obișnuiți, schimbându-și mereu identitatea ca și cum s-ar fi renăscut, sau, dimpotrivă, păstrându-și numele dintotdeauna, niciodată schimbat, pentru a fi venerați ca ființe sacre.

…precum un corb negru ce tocmai sosise după ce își împlinise misiunea.

Khuear luă un pahar de vin roșu de pe tava unui chelner și se alătură grupului de vampiri din sângele Solay, care stăteau lângă tronul gol unde, în câteva minute, avea să apară conducătorul.

— Totul e pregătit, Khuear?
— Da.
— Și domnul?
— Vine.

Sunetul muzicii înflăcărate trezi dorința puterii ascunse în sutele de vampiri. Aproape toate privirile se întoarseră spre același punct: ușa mare a sălii, ce se deschidea încet. Ne-oamenii ce se fereau de lumină ieșeau acum pentru a se asigura că silueta ce pășea pe covorul negru din centrul încăperii era cu adevărat cel ce se trezise după somnul său de un secol.

Desculț, într-un costum negru ca abanosul, cu un trup înalt și suplu, piele albă ca marmura și ochi de un roșu aprins, Ramil pășea cu hotărâre către tronul ce-i aparținuse tatălui său și care ar fi trebuit să-i fie al lui de drept, de n-ar fi fost rebeliunea ce îl închisese într-un tablou blestemat aproape o sută de ani.

Nu mai avea niciun motiv să-și amâne urcarea pe tron și să se proclame conducător suprem al tuturor vampirilor. Singurul motiv pentru care încercase să trăiască drept om fusese respins împreună cu răspunsul pe care îl căutase.

De-a lungul drumului, vampirii îngenuncheau în semn de respect în fața stăpânului lor. Bărbatul înalt și senin înaintă până se opri la piciorul ultimei trepte.

Nici măcar nu se așezase încă. Ochii lui de un roșu stacojiu se opriră asupra fraților săi de neam, înainte ca el să rostească acele cuvinte ce aveau să devină primul său jurământ.
— A trecut mult timp de când ne-am văzut, prietenii mei.
— Stăpâne!!!
— Îmi pare rău că v-am lăsat să vă ascundeți și să trăiți în frică.
De acum înainte… puterea Jonoelilor vă va proteja. Puterea mea nu vă va lăsa niciodată să mai trăiți în întuneric.

— Stăpâne!!!!

Un strigăt de respect răsună prin marea sală, amestecându-se cu muzica ce-și mări ritmul seducător, făcând ca toți vampirii să-și dezvăluie adevărata natură. Nu doar domnul lor își arăta ochii roșii fără teamă în fața oricui, ci și ceilalți vampiri își lepădară frica.

În sala mare, reflexia ochilor roșii se răspândea pretutindeni, chiar și pe zidurile unde unii stăteau atârnați cu capul în jos.

Methus se apropie de stăpânul său, plecându-și capul. În mâinile lui se afla o tavă cu un pocal de cristal plin cu vin roșu, cu mâner de fier sculptat cu simbolul familiei Jonoel — un pocal folosit pentru încoronare încă de la crearea lui.

Degete subțiri apucară cupa și o ridicară la buze, sorbind lichidul roșu, transformat acum, prin sacralitatea pocalului, într-un jurământ.

Piatra în formă de picătură de sânge, atârnată la gâtul celui ce bea, începu să strălucească roșu, asemenea ochilor săi. Era binecuvântarea Jonoelului pentru ultimul moștenitor al celui mai sacru sânge pur al rasei vampirilor — Ramil Solay Jonoel.

Faptul că pandantivul își dezvăluia puterea era ca și cum acest bărbat ar fi fost împuternicit de spiritele tuturor celor ce ocupaseră vreodată tronul Jonoel. Tălpile goale se ridicară de la pământ, o lumină roșie încolăcindu-se în jurul trupului înalt, care încă savura încet fiecare picătură.

— Stăpâne!!!
— Stăpâne!!!

Ultima picătură din pocalul înalt fu sorbită, iar lumina roșie se revărsă în trupul regelui. Pandantivul în formă de picătură de sânge de la gât se stinse odată cu încheierea ceremoniei.

Trupul înalt strălucea în continuare prin intensitatea ochilor roșii. Încoronarea se sfârșise. Vampirii cu sânge solar se plecară în reverență înaintea creatorului lor, împreună cu ceilalți vampiri, care începură să-și laude conducătorul.

— Stăpâne!!!
— Tu…

BANG!!!!

---

Pun Winnala nu adormise încă, deși trecuse destul de mult timp de când ceasul deșteptător îi amintise de ora de culcare. Tocmai primise un apel de la Elise, informatoarea vânătorilor, care îl înștiințase că în acea noapte urma să aibă loc o încoronare în Jonoel. Jett adunase toți vânătorii disponibili pentru a participa la asasinat.

Elise îl rugase să se gândească de două ori înainte să se implice, iar, desigur, Pun refuzase categoric. Chiar dacă Elise insistase, în cele din urmă tot ce putuse face a fost să-i ceară să o anunțe dacă prietenul ei — unul dintre fondatorii Vânătorilor — se răzgândea.

Nu putea adormi, nu pentru că se gândea să participe la măcel, ci pentru că se temea ca persoana care urma să fie încoronată în acea zi să nu fie în pericol. Degetele-i subțiri băteau ritmic în masa din sufragerie, în timp ce cu cealaltă mână își sprijinea bărbia, închizând ochii și reluând mereu aceleași gânduri, de la momentul în care refuzase să continue relația cu acel om, cu numai patru ore în urmă.

Era furios pe Ramil, pentru că se gândea constant la el. Parcă jumătate din creier nu-i mai aparținea. O parte a minții îi spunea că Ramil, ca rege al tuturor vampirilor, nu putea fi atât de ușor pus în pericol, sau că vânătorilor nu le-ar fi ușor să se infiltreze într-o ceremonie sacră.

Hei…
Își aminti că Caster produsese un spray cu mirosul corporal al unui vampir, folosit ca mijloc de camuflaj, și că acesta funcționase, pentru că el însuși îl utilizase la infiltrarea în misiuni de asasinat. Prin urmare, era posibil ca, în noaptea încoronării, un grup de vânători să se poată apropia cu ușurință de Ramil Solay Jonoel.

— La naiba.

Își apucă cheile de la mașină și coborî în grabă de la etajul al doilea până la automobilul parcat, străduindu-se să nu facă zgomot, de teamă să nu-l trezească pe Pokpong, care dormea. În cele din urmă, Pun, tulburat de propriile emoții, nu reuși să-și înăbușe îngrijorarea pentru celălalt.

Într-un moment de grabă aproape frenetică, timpul părea să încetinească. Era pentru prima dată când invidia puterea de transformare a lui Khuear. Mâinile îi încleștară volanul, picioarele apăsară accelerația, iar mașina țâșni spre destinație în mai puțin de o oră.

Corpul său slab ridică ceasul pentru a privi singurul număr de pe cadran, care îi spunea că ceremonia de încoronare începuse deja de ceva timp. Nu îndrăzni să întrebe angajații care ședeau în lobby, alegând în schimb să se lase condus încet de instinct. Interiorul hotelului era atât de tăcut, de parcă nu s-ar fi petrecut nimic. Gândea că poate Elise îl păcălise, dar…

Înainte să mai poată reflecta, Pun se opri în fața marii săli de la capătul hotelului. Pantofii lui cei mai buni erau albi, deși puțin murdari de la purtare, dar în niciun caz nu trebuiau să fie pătați cu un lichid roșu ca acesta.

Pun își lipi fața de ușa sălii. Niciun sunet nu răzbătea, dar picioarele lui întâlniră un lichid roșu care se prelingea încet, în cantități mari, din interior.

Mintea îi alerga mai repede decât gândurile. Nu-și permisese să ezite; mâinile-i delicate împinseră larg porțile mari ale sălii Jonoel, înainte de a se izbi de ceva ce făcu ochii lui căprui-deschiși să se mărească, reflectând imaginea vânătorilor și a non-oamenilor… măcelărindu-se unii pe alții.

— Ah…
— Altul…
— Pun?!
— Domnule Ramil!
— Aahh!!!

A văzut mulți murind. Mulți vampiri au părăsit această lume din cauza lamei pe care i-o dăduse Caster, arma lui de temut. Pun nu se temuse niciodată de moartea care îl întâmpina de fiecare dată când pornea într-o misiune de asasinat. Dar acum… îi era atât de frică încât picioarele nu-l mai ascultau.

Nu mai avea puterea să se miște din fața ușii mari, care se închidea. Țipetele răsunau la fiecare secundă. Mirosul de sânge și corpurile vânătorilor și vampirilor umpleau coridorul.

— Altul…

— Pun?

— Ramil!

— Aaah!

Pun aproape că își opri respirația când ceva se repezi spre el cu o viteză amețitoare. Dar mișcarea îi fu curmată de o mână cu gheare ascuțite, care i se înfipse în mijlocul capului, forțându-l să se oprească.

— E al meu.

— D-domnule…

Ramil a aruncat trupul celui de-un sânge cu el la o parte. Își înfășură brațele în jurul corpului firav înainte de a-l conduce să se ascundă într-un colț întunecos, aproape de ieșirea de urgență. Se întoarse apoi spre celălalt, oprindu-se sub umbră, privindu-l cu ochii căprui ce înlocuiseră din nou roșul aprins, și întrebă:

— De ce ai venit?

— Eu… voiam să te avertizez, dar…

— Te duc eu…

— Ugh!!

— Methus?

Un mic război între rasa nemuritoare și grupul care se autointitula vânători izbucnise și continua de zeci de minute. Ambele tabere sufereau pierderi, dar nimeni nu avea timp să se gândească la altcineva — nici măcar Khuear.

Corbul negru era înnebunit de furie. Ura, dezgustul și mânia ce-i umpleau inima se revărsau acum în vânătoarea frenetică a vânătorilor aroganți. Costumul său negru ca smoala era îmbibat de sângele murdar al oamenilor. Vârful limbii ascuțite îi trecu peste buze înainte să scuipe în fața celui de-al optulea vânător pe care îl ucisese în mai puțin de zece minute.

Dar de fiecare dată când îl vedea pe Doctorul Mekhin folosindu-și puterile pentru a-i salva pe vânătorii pe care tocmai îi omorâse, frustrarea i se adâncea. Celălalt se temea că sângele Jonoel ar putea încălca promisiunea făcută creatorului său. În acel moment, Khuear ar fi vrut să țipe la fratele său mai mic să-i lase să moară și să uite de jurământ.

— Dacă își revin, te vor ucide, Mekhin.

— Eu doar mă asigur că încă respiră.

— În cazul ăsta, îi voi ucide din nou.

— Destul, Khuear.

Celălalt zâmbi disprețuitor. Deși nu avusese timp să se pregătească pentru un asemenea eveniment, Khuear era mereu gata. Sângele Solay îl făcea să pară chiar amuzat.

— Pfiu!

— Me-khin!

În clipa în care corbul negru văzu cum silueta înaltă a doctorului vampir se prăbușește sub un atac mișelesc al vânătorului a cărui viață tocmai o salvase, Mekhin Solay înțelese prea târziu că subestimase ura josnică a oamenilor. Nu-i păsa vânătorului că celălalt îi dăruise o nouă viață. Vârful lamei ascuțite îi spintecă brațul, forțându-l pe Mekhin să-și elibereze puterea și să-și strângă rana.

Silueta înaltă apăsă spatele vânătorului care ridica lama de argint, gata să o înfigă în organul care ar fi făcut ca sângele Solay, atât de blând, să dispară pentru totdeauna.

— Ugh!!!

— Ce faci?

Totuși, nimic nu era atât de simplu. Khuear, care asistase la întreaga scenă de la început, se apropie și își înfipse ghearele lungi și ascuțite în gâtul celuilalt, înfășurându-le complet în jurul lui. Vârfurile ascuțite ca niște lame pătrunseră adânc, iar ambele picioare ale victimei se ridicară de la pământ, zvârcolindu-se din toate puterile. Picături de sânge roșu-aprins se prelingeau din trupul celui ce suferea din cauza lipsei de aer. Ridică ambele mâini ca să se agațe, scapând cuțitul pe podea.

Khuear nu avea compasiunea fraților săi. Se desfăta în chinul din fața lui, dorind să păstreze acea amintire frumoasă a unei ființe aflate la granița morții, ca pe un vis dulce. Însă nu avu timp să savureze prea mult acea plăcere.

Corbul negru strânse gâtul atât de tare încât se auzi trosnetul osului, înainte ca trupul să se liniștească. Lăsă corpul să cadă pe covorul îmbibat de sânge, apoi se transformă într-un corb și se strecură în zbor, ascunzându-se în spatele vânătorului care profita de haos pentru a ataca.

Dinții ascuțiți se înfipseră în gâtul celuilalt, lăsând lichidul roșu-crimson să curgă, dar fără să îl soarbă.

Faș!

O săgeată de argint trecu pe lângă descendentul Solay de mijloc și străpunse vampirul nefericit. Își întoarse privirea în direcția din care venise săgeata și văzu trupul unei tinere pe care și-o amintea.

Unul dintre responsabilii galeriei, persoana pe care eliberatorul din blestemul stăpânului o vizitase cu o frecvență suspectă, își lăsă să-i scape un chicot:

— Heh. Vino aici, fiară însetată de sânge.

Khuear îl privi pe Mekhin, care aproape că se recuperase, apoi își abătu privirea către cel ce ridica arma, pregătit să-l ucidă. Trupul înalt, acoperit în negru intens, își mișcă gâtul pentru a alunga înțepenirea, după care se dizolvă într-o pasăre neagră ce se avântă direct împotriva săgeții de argint care se îndrepta spre el…

Între timp, Methus făcea tot posibilul să respecte promisiunea făcută creatorului său: să nu mai ucidă niciun om vreodată. Însă, într-o asemenea situație critică, nu-și mai putea reține puterea. Viteza care-l făcea să pară că dispare și reapare îi dădea un avantaj uriaș. Din când în când, ochii săi roșii se întorceau spre descendentul sângelui Solay, în timp ce termina de măcelărit asasinii, tot mai puțini pe măsură ce secundele treceau.

Aproape jumătate dintre vampiri părăsiseră sala, urmându-și instinctul de supraviețuire în fața armelor devastatoare ale gemenilor, liderii vânătorilor. Astfel, doar câțiva dintre cei nemuritori mai rămăseseră în încăpere.

Methus gâfâia; trupul său, obișnuit cu o viață de om obișnuit timp de sute de ani, nu se mai adapta la folosirea repetată a puterilor. Privirea lui roșie scana încăperea. Grăbi pasul către centrul sălii, în fața porților, când văzu un frate de rasă amenințat cu arma vânătorului.

Dar Methus fu prea lent ca să-l salveze.

Trupul etern se destrămă chiar sub ochii lui, cenușă neagră risipindu-se pe podea. Methus privi în ochii celui care îi luase viața.

Privirea neînfricată a lui Jett făcu să izbucnească emoții pe care Methus crezuse că le suprimase cu desăvârșire.

Mințile, fie ele umane sau animale, sunt greu de pătruns. Methus întâlnise deja pe altcineva atunci când adusese tablouri la o expoziție de galerie. Ținuse Vampirul din Greenmoore în Jonoel sute de ani, dedicându-și existența protejării stăpânului său, uitând că cea mai importantă protecție era găsirea eliberatorului blestemului lui Lilith. Astfel, Methus se prezentase vânătorilor nechibzuiți, oferindu-le temporar vechea pânză, în speranța că iubirea eternă a creatorului său își va împlini datoria.

Și, exact așa cum spusese, cel mai periculos loc putea fi, uneori, cel mai sigur. Și în scurt timp, eliberatorul sigiliului blestemat ce-l ținuse pe Ramil captiv timp de sute de ani apăruse.

Dar ceea ce depășea orice așteptare a lui Methus Solay era faptul că Pun Winnala, unul dintre fondatorii grupului de vânători de vampiri, era chiar acel om.

— Bine ai venit în Jonoel, domnule Jett.

— Hmph.

Methus afișă un zâmbet prietenos către cel ce nu-i accepta salutul. Jett apăsă trăgaciul pistolului mic, trimițând un glonț de argint direct spre el. Trupul înalt evită și se repezi asupra celui nepregătit. Liderul vânătorilor se prăbuși la podea. Mâna subțire scăpă pistolul, dar imediat scoase un cuțit de argint pe care îl purta ascuns, hotărât să străpungă nemuritorul care-l ridicase și-l izbi de peretele sălii.

Methus își folosi din nou puterea, ajungând la Jett înainte ca trupul acestuia să lovească podeaua. Îl apucă de guler și-l trânti de peretele opus, făcându-l să se strângă pe covorul îmbibat de sânge.

— Uh!

— Acum e rândul tău.

Trupul înalt renunță la viteză. Păși calm spre adversarul său, se aplecă și privi chipul vânătorului, unde părul scăpat din pieptănătură îi acoperea fața. Degetele subțiri netezeau reciproc părul, dezvăluindu-și ochii roșii, încercând să-l facă pe celălalt să cedeze prin presiune.

Însă Methus ezită prea mult. Nu observă că cealaltă mână a liderului vânătorilor scoase acum un pistol mic ascuns sub cizma sa de piele neagră și apăsă trăgaciul, țintind spre partea stângă a pieptului său. Din cauza trupului său nepregătit, Jett rata zona vitală; glonțul de argint zgâriase doar umărul stâng al nemuritorului.

În același moment, trupul înalt al regelui și al celui care eliberase sigiliul se interpuse între Methus și persoana pregătită să tragă din nou.

— Methus!

— Stăpâne?

— Jett!

— Pun?

Pun Winnala păși între cei doi vampiri, blocându-l pe Jett, care, văzând că era un prieten cu care împărțise totul de la început, simțea acum resentiment că celălalt se alăturaseră rasei care îi ucisese camarazii.

— De ce mi-ai spus că nu mă vei opri?

— Pleacă!

— Ajunge, Jett.

— 4…

— 2…

Proprietarul trupului suplu nu se retrase din confruntare. Își fixă privirea în ochii prietenului său, cu aceeași determinare ca voința sa. Nu avea să cedeze, iar dacă liderul vânătorilor apăsa trăgaciul depindea de ceea ce voia celălalt să facă.

— Ah…!

Însă părea că Ramil nu era de acord. Deținătorul titlului de Rege al Tuturor Vampirilor folosi viteza sa pentru a smulge pistolul din mâna lui Jett. Ghearele ascuțite se afundară în ceafa celui care rănise linia de sânge Solay, iar trupul lui Jett fu aruncat la pământ, pistolul fiind aruncat către Pun, în speranța că-l va pune deoparte și va împiedica trupul prăbușit să-l folosească din nou.

Ramil nu avea intenția să-l ucidă, indiferent cât de mult și-ar fi dorit să facă asta cu persoana din fața sa. Cel de-al doilea Jonoel voia să negocieze, dar partea opusă, orbită de răzbunare, nici măcar nu îl lăsa să vorbească.

Regele Vampir gândi că Jett nu va mai putea să se ridice să atace pe altcineva. Arma îi fusese luată, iar câteva dintre oasele sale trebuiau să fie tratate pentru fracturi. Trupul palid se întoarse pentru a-i acorda atenție lui Methus, care părea să-și revină, nefiind lovit într-un loc vital.

— Ia-l pe Pun să se odihnească. Eu mă ocup de asta.

— Încă pot, domnule.

— Nu mai e mult.

Bang!!!

Totuși, Methus uitase de pistol, iar Ramil nu știa că liderul vânătorilor îl scăpase în timpul primei lupte cu Methus. Din întâmplare, arma încărcată cu gloanțe de argint era chiar la îndemâna lui Jett…

Acesta profită de momentul de neatenție pentru a apăsa trăgaciul și a trage asupra celui care întorsese spatele. Ramil Solay Jonoel căzu la pământ. Glonțul de argint îi străpunse pieptul. Ochii roșii i se deschiseră larg. Regele încercă să-și folosească puterea pentru a se vindeca, dar, văzându-l la pământ, vânătorii își părăsiră adversarii pentru a se năpusti asupra lui.

Methus, Khuear și Mekhin, cei trei descendenți ai sângelui Solay, lăsară tot ce aveau în față pentru a-și proteja creatorul, înconjurând trupul înalt care avea nevoie de timp și de un loc potrivit pentru a se reface.

— Pun! Scoate-l de aici!

— Haide, mergem.

— În camera stăpânului.

Fratele mai mare, Winnala, încuviință, deși nu înțelegea pe deplin, dar știa că trebuia să-l scoată pe Ramil cât mai repede de acolo. Cel puțin avea o șansă mai mare de supraviețuire decât dacă ar fi rămas să se vindece în sala de luptă.

Îi susținea trupul lui Ramil, în timp ce Methus îl proteja, coborând pe scările de incendiu. De îndată ce ieșiră din raza de acțiune a vânătorilor, Pun deschise ușa către coridorul de la etajul al doilea. Degetele lui subțiri apăsau în mod repetat butonul de sus până când ușile liftului se deschiseră, purtându-i pe el și pe Ramil către etajul superior al hotelului.

— Te rog, nu lăsa să ți se întâmple ceva… Ramil.

— Uhm.

Ramil Solay Jonoel răspunse cu o voce tensionată. Știa bine că rana nu-l putea ucide, dar era esențial să se refacă rapid și să coboare din nou pentru a curăța sala mare, pentru că nu putea să-și lase cei trei frați Solay să lupte singuri.

Ochii căprui-deschis ai lui Pun se liniștiră puțin văzând că celălalt încă putea comunica. Îi strânse și mai tare trupul, în timp ce ușile liftului se deschideau în penthouse — reședința ultimului Jonoel.

Nimeni nu intrase vreodată în penthouse-ul de la ultimul etaj fără permisiune. Totuși, dacă avea să fie nepoliticos, nu era nevoie să mai ceară voie nimănui. Sunetul pașilor răsună pe gresia rece, venind dinspre ușa scării de incendiu a penthouse-ului. El și Ramil se opriră și se întoarseră, așteptând să fie Methus, Khuear sau Mekhin, dar mirosul necunoscut, intensificat de sânge, îl făcu pe Ramil să ridice privirea și să întâlnească ochii lui Pun Winnala.

— Nu sunt ei.

— Da, domnule.

Se grăbi să-și conducă stăpânul spre locul indicat de Methus. Pași și înjurături se auziră din spate. Pun recunoscu imediat vocile — erau ale vânătorilor.

Fratele cel mare al familiei Winnala deschise ușa dormitorului, în timp ce Ramil se sprijinea de perete cu o mână, mergând încet până se opri în mijlocul camerei. În acea clipă, vânătorii care scăpaseră din sala mare ajunseră și ei la etajul de sus al hotelului.

Pun știa că nu aveau suficient timp să caute o altă ieșire — și că nu aveau puterea să lupte dacă Ramil era rănit. Chipul delicat înghiți în sec, hotărât să câștige timp și să-l apere, lăsându-l pe Ramil să se refacă. Dar ultimul Jonoel parcă îi ghicise intenția și nu-i dădea drumul mâinii. Ochii roșii încă nu reveniseră la normal.

Creatura nopții îl privi în față:

— Închide ochii.

— Da, domnule.

— Închide ochii.

În acel moment, Pun era gata să creadă orice îi poruncea Ramil. Pleoapele palide i se coborâră, ascunzând curiozitatea care îl rodea. Simți cum un vânt puternic i se izbea de față, ca și cum ar fi fost scufundat sub apă, incapabil să respire, trupul devenind ușor, lipsit de greutate.

Hhh…!

Hop!

— Poți să deschizi ochii acum.

Pictura de pe peretele dormitorului din penthouse-ul lui Ramil strălucea într-o lumină albă, reflectând pandantivul Jonoel de la gâtul proprietarului. Ramil se întoarse spre cel care își închisese ochii la comanda lui, înainte ca acesta să se ridice și să-l cuprindă cu un braț. Cu viteza lui, regele trimise mintea și trupul amândurora în tabloul Vampirul din Greenmoore, dispărând înăuntrul lui și pecetluind intrarea chiar la timp, astfel încât vânătorii să nu-i mai poată găsi.
***

Pun Winnala încă nu-și revenise din șoc și nu putea crede că se întorsese în pictura originală — un loc care nu semăna deloc cu biserica unde ultimul Jonoel fusese întemnițat. Totuși, cel care îl adusese acolo îi confirmase că acesta era Greenmoore, la fel ca biserica.

Ramil era încă slăbit, iar neputința lui era și mai mare pentru că își folosise puterea ca să-i scoată pe amândoi din penthouse. Își deschise ochii și simți mirosul de pământ și de iarbă verde. Nici nu apucase să-și revină din uimire, că trebui să-l grăbească pe Ramil să se odihnească.

Din fericire, nu erau departe. O casă veche, părăsită, mai păstra încă o saltea pe care regele Jonoel putea să-și refacă puterile.

— Am să ies să explorez zona.

După ce celălalt adormi, respirația lui revenind regulată, Pun îndrăzni să rostească acele cuvinte, fără să-i pese dacă Ramil îl auzise ori aștepta vreun răspuns. Trupul său suplu se înălță și porni să cerceteze acest ținut straniu.

Nu știa nimic despre Greenmoore, în afară de nume. Își amintea vag că și pictura în care fusese prins Ramil avea înscris cuvântul Greenmoore. Pun păși pe pământul brun-închis. Arborii înalți blocau lumina orbitoare a soarelui, care reușea totuși să pătrundă prin unele ramuri și frunze, luminând cărarea lungă. Auzea în depărtare sunetul apei, gândindu-se că trebuie să fie o cascadă. Aerul din Greenmoore mirosea ca rufele proaspăt întinse la uscat. Era atât de relaxant, încât aproape uita că se afla într-un loc diferit de lumea lui reală.

A urmat sunetul apei. Trebuia să aștepte ca Ramil să se vindece înainte de a decide ce să facă mai departe, pentru că doar cel care îl adusese putea să îl ducă înapoi. Totuși, vindecarea trupului putea dura câteva zile, iar Pun nu știa cum arăta lumea de dincolo de tablou în acel moment.

Nu știa cât timp trecuse, dar natura din jur îl vindeca, făcându-l să se bucure de Greenmoore fără să simtă oboseală. Văzu în depărtare un pârâu limpede. Picioarele lui subțiri străpunseră crengile și iarba de pe jos, oprindu-se pe o stâncă mare de lângă pârâu.

Primul zâmbet al lui Greenmoore apăru atunci când observă că, nu departe, un munte de mărime mijlocie se ivea ascuns după copacii înalți. Era un canal prin care curgea apa, formând cea mai frumoasă cascadă pe care o văzuse vreodată.

Trupul slab păși de-a lungul pârâului, sperând să se apropie de drumul abrupt al apei. Pe măsură ce imaginea devenea mai clară, sunetul apei lovind stâncile se făcea tot mai puternic. Picături de apă limpede îi stropiră trupul. Își suflecă mânecile și se aplecă să adune apă în palme, frecându-și pielea descoperită, amintindu-și să-și spele și fața, redându-și prospețimea.

Pleoapele închise împiedicau apa să-i pătrundă în ochi. Frumoasele sale mâini subțiri încă îi acopereau fața. Se spălă până fu mulțumit, apoi își deschise ochii și descoperi o mică insectă zburând în fața lui. Aripile îi erau albastru-închis, iar trupul – un alb ciudat, cum nu mai văzuse nicăieri. Și totuși, era atât de frumoasă, încât degetele lui fine se întinseră orizontal în aer, sperând ca insecta să se așeze.

---

—Nu lăsa să te atingă.
—Acea insectă este scăldată în otravă.

Chipul uluit nu știa ce îl surprindea mai tare: vocea venită din scorbura copacului sau insecta primejdioasă, gata să i se așeze pe deget. Dar trupul lui, mai iute decât mintea, își retrase rapid mâna, dând înapoi până când căzu pe spate, în iarbă.

De partea cealaltă, apăru silueta unei tinere în rochie lungă, albă. Sări peste pietrele ce formau o potecă dinspre malul opus, până când mâna ei, acoperită cu o mănușă albă, prinse gândacul albastru și îl strivi, lăsând pe mănușă doar o pată.

— Dacă aș fi ajuns puțin mai târziu, ai fi murit.
— M-mulțumesc.

Tânăra își scoase mănușile și i le întinse pentru a se sprijini și a se ridica.

— Ce cauți aici?
— Uh, păi…
— Ești prea departe de oraș.
— Orașul?
— Greenmoore, desigur.

Stăpâna rochiei albe merse mai departe pe poteca de lângă pârâu. El nu știa de unde să înceapă, așa că o urmă, încercând să pornească o conversație despre îndoielile lui legate de acest loc.

— Greenmoore? Nu ești de aici?
— Nu.
— Atunci e norocul sau nenorocul tău că te-ai rătăcit în acest pământ sacru?
— Sacru?

Trupul suplu își grăbi pașii până o ajunse din urmă. Ochii albaștri ai celei de aceeași înălțime cu el se întoarseră spre chipul lui, apoi zâmbiră. Amândoi continuară să meargă, deși se îndepărtau de pârâu.

— Greenmoore este tărâmul sacru al lui Jonoel.
— Toată lumea știe de Jonoel, nu-i așa?

Pun nu putea să mintă. Răspunse cu o voce stinsă, încărcată de emoție la simpla pomenire a numelui Jonoel:

— Da, îl cunosc.

— Atunci știi că familia care conduce Greenmoore nu e omenească, precum tine?
— Ar trebui să știi, pentru că ai venit cu el.
— Regele din Greenmoore, ultimul Jonoel, este rănit.

Trupul slab se opri. Fața celei dinaintea lui se întoarse către el, care rămase încă uimit și nu îndrăznea să răspundă.

— Doar sângele persoanei iubite a unui vampir poate rupe toate blestemele.
— Știi de ce l-am blestemat pe Ramil?
— Eu… eu…

— Pentru că nu a iubit niciodată pe nimeni. Știa că acest blestem nu va fi niciodată rupt.
— Dar ai apărut tu.
— Eu i-am dat numele Solay.
— Cel care nu este învins de soare.
— Ca să-l binecuvântez pe el și pe vampirii născuți din sângele Solay, pentru ca ei să poată primi aceeași putere ca Ramil Solay Jonoel.

Pun Winnala părea că începe să lege între ele cuvintele celeilalte, dar înainte să poată gândi mai departe, trebuia să continue să meargă în urma persoanei care se tot oprea și pornea, rătăcind pe poteci stranii. Păreau să se îndepărteze tot mai mult de casa veche unde Ramil se odihnea.

— Și de ce eu?
— Întreabă-l pe regele Jonoel.
— Nu înțeleg.
— Persoana iubită de un vampir? Până acum nici măcar nu-l cunoșteam pe Ramil.
— Vrei să încerci?
— Dă sângele persoanei iubite de un vampir poate rupe toate blestemele, iar asta înseamnă că ar putea avea și puterea de a vindeca.

— Dar știi că un vampir slăbit nu se poate controla.
— Ce vrei să spui?
— S-ar putea să fie nevoie să depui un mic efort ca să supraviețuiești instinctului său.

Părea mai degrabă o amenințare, dar și un sfat. El se opri din a mai urma persoana care mergea sărind și fredonând un cântec straniu. Se întrebă dacă era într-adevăr posibil ca sângele lui să-l ajute pe ultimul Jonoel să se vindece de o boală despre care nici nu știa că poate fi atât de gravă pentru un vampir.

— A-așteaptă puțin.
— Hmm?
— Sângele meu chiar îl poate ajuta?
— Încearcă singur.

— Tu ești cel care l-ai eliberat din captivitatea tatălui meu.

— Stai puțin… Era atât de îngrijorat de Ramil încât uitase să ia în seamă faptul că tânăra din fața lui îi spusese de mai multe ori că ea fusese cea care aruncase blestemul ce-l închisese pe Ramil în tabloul de ulei. Prin urmare, era posibil ca acele cuvinte, spuse cu un aer aparent nepăsător, să fie de fapt adevărate.

— Da…
— Eu te-am adus aici.
— Dacă vrei să afli, încearcă singur.

De îndată ce își termină vorbele, silueta albă din fața lui dispăru fără urmă. Ochii lui căprui deschis priviră în jur și abia atunci își dădu seama că poteca, care părea că se îndepărta, îl adusese de fapt înapoi, în spatele casei părăsite unde se odihnea ultimul Jonoel.

Intra din nou în vechea casă, sperând să verifice starea bolnavului înainte de a decide dacă să urmeze sau nu sfatul străinei, dar rogojina era goală, fără trupul rănitului.

— Ramil.
— Unde este?

Privirea lui blândă se plimbă prin încăpere, incapabilă să găsească persoana pe care o căuta. Se rugă ca Ramil să-și fi folosit puterile pentru a se vindeca și să fi ieșit să exploreze împrejurimile, așa cum făcuse și el.

Trupul subțire ieși din partea cea mai adâncă a casei, cu intenția de a păși afară, dar înainte să treacă pragul ușii vechi de lemn, întregul său corp căzu pe rogojina unde fusese întins cel care îl acoperise.

— Ramil.

— Hmm?
— Ramil.

Pun Winnala era speriat. Inima îi bătea neregulat. Mâinile îi erau transpirate, iar chipul palid, incapabil să întâlnească ochii roșii ce păreau acum mai înfricoșători ca niciodată. Chipul sculptat se îngropă în gâtul său, iar sunetul respirației aproape de ureche îl făcu pe cel de dedesubt să tremure.

— Ramil… eu…!!!

Colții ascuțiți ca niște cuțite i se înfipseră în gât. Sângele începu să curgă, lăsând o dâră pe piele. Țipă de durere și frică, amestecate împreună. Mânuțele lui împingeau corpul de piatră, iar picioarele se zvârcoleau, încercând să se elibereze din strânsoarea de oțel care îl ținea prins.

— Eu sunt… .
— Ramil, sunt eu!!!

Durerea din gât dispăru, iar presiunea mâinilor de pe umeri se slăbi. Cel de deasupra se ridică încet. Ochii săi ascuțiți păstrau încă nuanța care arăta că era acum un vampir în toată puterea. Nu era prima oară când îl vedea pe Ramil în forma sa vampirică, dar era prima dată când simțea cu adevărat spiritul unui prădător – ca și cum nu ar mai fi fost Ramil cel pe care îl cunoștea.

Pun crezu că se întâmpla asta fiindcă trupul său era slăbit și nu-și putea controla impulsurile, lăsându-se condus de instinct.

Se ridică într-o poziție șezândă, ținându-se de rană, din care sângele continua să curgă pe gât. Îl privi pe Ramil, care își lovea frenetic pieptul cu ambele mâini după ce îl eliberase.

— Ramil?!

Într-o clipă, purtătorul numelui își întoarse ochii roșii către el, oprindu-și starea de auto-pedepsire, descleștând pumnii care îi loveau pieptul și folosindu-i pentru a-și ridica capul de la pământ.

— Oh!
— Haa!

Pun era la fel de confuz ca și Ramil. Înțelese că cel care îl eliberase după ce l-a auzit strigând încerca de fapt să se controleze.

Ramil își înfrâna spiritul de vânător cu toată puterea.

— Ramil?!
— …Pleacă.
— Ramil, nu face asta!
— Fugi!!!

El a făcut opusul ordinului. Ambele brațe au îmbrățișat trupul înalt din fața lui, încercând să-l țină pe cel rănit să nu-și piardă controlul. Mâinile lui mici mângâiau spatele lat, încercând să-i cheme numele. Pun era atât de speriat de ce se întâmplase, încât nu își mai putea stăpâni lacrimile. Mica lui inimă spera din tot sufletul ca totul să se termine curând, pentru că și el era aproape epuizat de atâta împotrivire.

— L-lasă-mă, ugh!
— Ramil, p-privește-mă.
— Rămâi cu mine.

Trupul firav era aproape vlăguit. El își șterse grăbit lacrimile cu hainele sfâșiate de pe pieptul puternic al celui care încerca din nou și din nou să scape din îmbrățișarea lui.

Cel care îl ținea oftă adânc înainte de a face ceva ce părea nebunesc, dar era mai bine decât să nu încerce deloc. Dinții lui frumoși se înfipseră în propria limbă până când simți gustul metalic al sângelui. Își dădu seama, văzând colții ascuțiți ai celuilalt, că lichidul roșu nu curgea așa cum ar fi trebuit. Pun crezu că celălalt nu-i gustase încă sângele. Ultimul gând al minții lui încețoșate a fost să lase celălalt să înghită sângele roșu adunat în gura lui.

Cele două mâini mici îi dădură drumul trupului celui ce părea să se fi liniștit, apucându-i fața palidă, înainte de a se ridica pe vârfuri ca să-și poată apăsa buzele pe ale celuilalt.

Vârful limbii lui alunecă printre buzele întredeschise ale persoanei din fața lui. Pun nu avea prea multă experiență în săruturi, dar încercă să lase sângele de pe vârful limbii să facă ceva pentru a-l readuce la simțuri pe cel care începea să se liniștească.

Pleoapele lui subțiri se închiseră odată cu lacrimile care îi curgeau pe obraji. Fața îi era pătată peste tot, la fel ca și chipul persoanei din apropiere. Limbile lor se întrețeseră, fără a lăsa loc de răgaz. Cele două mâini mici, care îi țineau fața, coborâră pentru a-i apuca umerii, în timp ce mâinile puternice, care mai devreme îl răniseră, se mutară acum să-i cuprindă talia celui mai firav.

Atingerea nu era prea blândă, dar era plină de atâta dorință încât aproape că îl făcu pe *fratele mai mare Winnala să ofteze. Amândoi își strânseră umerii cu putere în ultimul moment, înainte să-și desprindă buzele unul de celălalt.

Notă: se referă la faptul că dintre cei doi frați Winnala, Pun este cel mai mare

Lăsă lacrimi grele, amestecate cu sânge, să-i curgă pe obraji.
— Uh.

Ochii căprui-deschis se deschiseră din nou. Era încă prins în cercul acelor brațe puternice, incapabil—sau poate nevrând—să se elibereze. Inima îi tremura, prea speriată ca să îndrăznească să întâlnească privirea celuilalt, de teamă să nu descopere că instinctul sălbatic al lui Ramil încă îi stăpânea mintea.

— Ramil…
— Tu.

Un nod i se puse în gât lui Pun, lacrimile amenințând din nou, deși ochii îi erau deja uscați. Pentru prima oară, își dorea ca acei ochi întunecați să rămână mereu așa—să nu se schimbe niciodată.

— Sughit.
— Te doare?
— Puțin… da.
— Îmi pare rău.
— Îmi pare rău.

Chipul lui Ramil se lăsă pe umărul celui pe care îl strângea atât de tare. Prea slăbit ca să-și poată înfrâna instinctele, era copleșit de vină și nu putea înceta să-și ceară iertare în șoaptă de la ființa fragilă lipită de pieptul său. Când privirea i-a căzut asupra rănii de la gâtul lui Pun, dorința de a se pedepsi din nou îl copleși—ar fi făcut orice ca să ispășească pentru durerea pe care o pricinuisese.

Și totuși, în loc de asta, se aplecă și își apăsă buzele, cu blândețe, pe semnul lăsat de colții săi.
— Îmi pare rău.
— Îmi pare rău.
— Acum sunt bine.
— Ești bine?
— Îmi pare rău.

Bărbatul înalt își sprijini fruntea de a celuilalt, transmitând vinovăția care făcuse băiatul să-și răsucească gâtul și să se sperie până la lacrimi.

Își dădu din cap în fața sutelor de scuze ale celuilalt. Ambele mâini strânseră îmbrățișarea, ascunzând fața care se mutase de pe frunte pe gât, sărutând rana. Vârful limbii sale fierbinți șterse sângele care aproape se uscase.

Pun ridică capul, lăsându-l pe celălalt să atingă fiecare parte a corpului său. Mâna puternică mângâie pielea albă de sub cea mai bună geacă de iarnă, înainte de a o da încet jos. Focul aprins în acele momente îl făcu pe cel cu mâna albă să ajute la îndepărtarea țesăturii care îi împiedica pe amândoi.

Își coborî încet trupul gol pe covor, în timp ce buzele sale primeau un sărut dulce din partea celuilalt.

Din nou.

Ochii căprui-deschis se fereau de rușinea care îi făcuse corpul să se înroșească complet. Mânuțele mici se ridicară pentru a înconjura gâtul celuilalt, sperând că va fi un punct de sprijin în timp ce își cobora încet capul pe covor.

— Ah.
Fratele mai mare Winnala nu și-a putut ascunde sunetele în timp ce celălalt se bucura de partea lui inferioară. Nu a avut timp să proceseze nimic când totul s-a umplut cu prezența celuilalt.

— Sughit… R-Ramil.
— Te doare?
— N-nu.
— Ești speriat?

—Ți-e frică de de mine?

 —Nu.

Pe măsură ce a terminat răspunsul, proprietarul feței palide l-a sărutat din nou. De data aceasta, limba lui s-a întrepătruns cu ritmul de intrare și ieșire, făcând persoana de dedesubt să-și bage mâinile în umerii săi, eliberând durere și plăcere în același timp.

Pun a lăsat lacrimile să-i curgă, pătatându-i buzele. Și-a deschis gura să respire când Ramil i-a oferit o scurtă pauză. Celălalt a continuat să se miște, făcându-i corpul să tremure. Dinții lui albi s-au încleștat strâns.

—Nu-ți mușca buza.

—Va durea.

Sughiț.

—Nimeni nu ne va auzi.
Degetele bărbatului de deasupra îi mângâiau buzele, alungând durerea tensiunii. Pun și-a mutat mâinile de pe spatele celuilalt pentru a-i prinde antebrațele, sprijinindu-și fața pe mușchii încordați și scoțând sunetele dulci pe care le reprimase, urmând ritmul mișcărilor.

Se simțea ca și cum ar putea să zboare. Talie lui îngustă se ridica de fiecare dată când celălalt folosea mai multă forță decât de obicei. Sunetele dulci au început să devină răgușite pentru că le scoatea fără să se gândească dacă toți din Pădurea Greenmoore îi puteau auzi. Transpirația îi uda părul și îi îmbiba obrajii în loc de lacrimi. Pleoapele lui dulci se deschideau din când în când când trebuia să ceară milă pentru ca stăpânul ochilor de noapte să încetinească.

—Ah…

—Ah… t-te rog.

—Sărută-mă.
Fața lui dulce și transpirată implora pe cel care era pe punctul de a avea orgasm în același moment. Mulțumit de reacție, Pun nu putea nega că-i plăcea, asemenea gustului bomboanei lui preferate. Sunetele limbilor în gură și ale pielii care se ating se grăbeau, ca și cum ar vrea să se termine repede. El își împingea palmele pe pieptul celuilalt când mâinile puternice îl tinge, lăsând să iasă suspine dulci și lacrimi de emoție, copleșit de intensitate. Mâinile mici se desprindeau de brațele ferme doar pentru a se încolăci din nou în jurul gâtului, trăgându-l mai aproape, înainte de a-și lipi buzele de umărul alb, într-un gest de eliberare și apropiere profundă.

—Sughit.

—Phew.

Trupul înalt a rămas nemișcat, lăsându-l pe Pun, care tocmai ajunsese pe culmile plăcerii, să se odihnească și să-și liniștească inima care încă bătea accelerat.

— Nu te ridica.

— Ramil.

— Încă nu vreau să mă desprind de tine.

Persoana mai mică a început să-și dea seama că trupul înalt de deasupra lui implora pentru ceva. Ochii căprui deschiși s-au închis din nou, dând din cap ca să permită celui care nu era obosit să înceapă să se miște din nou, pentru că nu doar celălalt nu voia să plece nicăieri. Îl dorea și el, până într-acolo încât să nu vrea să se termine totul… Gemetele sale dulci răsunau din casa părăsită din mijlocul pădurii de dinainte de zori și până acum, când luna plină urca să preia stăpânirea. Pun nu știa de unde găsea puterea să-și împlinească nevoile proprii și ale celuilalt. Totuși, de fiecare dată se abandona plăcerii, primind cu ardoare săruturile adânci și strângând cu dor trupul fierbinte al celui din neamul Jonoel.
Totul s-a sfârșit mult mai târziu în acea casă, însă ceea ce s-a născut între el și Regelui Jonoel a fost ceva dincolo de trup și timp. Un fir invizibil s-a țesut între ei, ieșind din marginile tabloului și întărindu-se cu fiecare clipă petrecută împreună pe acea pânză.

Pun Winnala s-a odihnit în brațele Regelui din Greenmoore toată noaptea. Corpul său gol era lipit de silueta înaltă, care purta doar pantaloni lungi. Tânărul încă dormea, iar respirația lui calmă, regulată, îl liniștea pe cel care se trezise de ceva vreme, dar nu voia să plece nicăieri, rămânând acolo, ascultând.

Ramil Solay Jonoel cunoștea prea bine legile timpului din această pictură. Știa că, dacă s-ar fi întors în lumea reală, totul ar fi rămas neschimbat. În acest spațiu unde timpul se oprește, el și copilul din brațele sale puteau fi fericiți atât cât își doreau.

— Te-ai trezit?

— Mhmm… Ești obosit?

— Doar puțin înțepenit.

— Unde anume?

Obrajii albi i se înroșiră imediat, iar cel întrebat își ascunse fața în pieptul bărbatului, refuzând să spună locul. Totuși, Ramil știa prea bine — erau puține locuri de pe trupul lui Pun Winnala pe care le rănise.

— Acum ești bine, spuse el liniștit. Rana de aici… a dispărut.

Vârful degetelor îi mângâie pieptul gol, acolo unde, odinioară, se afla rana de la glonțul de argint; pielea era acum netedă și caldă, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat vreodată.

— Putem să ne întoarcem acum?

— Vrei să te întorci?

— Îmi fac griji pentru ceilalți… nu știu cum sunt.

— Timpul nu se schimbă în această pictură, spuse Ramil.

— Când ne vom întoarce, totul va fi exact la fel.

— Atunci cred că ar trebui să ne întoarcem.
Pun tresări și se ridică brusc. Trupul său alb, gol, aproape că se prăbuși din lipsă de echilibru, dar celălalt îl prinse la timp.

Cel mai mic dintre ei se grăbi să adune hainele împrăștiate pe podea și să le îmbrace, aruncând apoi o privire fugară spre bărbatul care încă stătea nemișcat, urmărindu-l în tăcere.

— Nu e nevoie să te grăbești, spuse Ramil calm, cu vocea joasă.

— Când ne vom întoarce, tu și cu mine vom fi înapoi în penthouse, exact ca înainte.

— Și… vei fi din nou rănit, ca înainte?

— Efectele vindecării mă vor urma.

— Aș vrea… să mă ajuți să oprim războiul nostru.

— D-dacă ești suficient de vindecat ca să lupți.

— Dacă asta îți dorești, o voi face, chiar dacă nu sunt complet vindecat.

În adâncul sufletului, regele Jonoel ar fi vrut să mai petreacă o noapte dulce alături de el. Totuși, dorința lui Pun de a se întoarce în lumea reală îl făcu să renunțe la acel gând. Nu mai putea invoca rănile dispărute ca scuză — războiul dintre ei încă nu se sfârșise…

— Închide ochii.

— Da.

În clipa în care pleoapele palide se închiseră, Ramil îl strânse în brațe, concentrându-și mintea asupra picturii în ulei Vampirul din Greenmoore, agățată pe peretele dormitorului său.

Și astfel, cele două ființe din casa părăsită din mijlocul pădurii dispărură din Greenmoore…

Înainte ca cealaltă persoană să-și poată chema tovarășii în apartamentul de la etaj al stăpânului Jonoel, ochii săi roșu-crimson eliberară o putere de percepție mentală, copleșindu-l pe vânătorul obraznic și făcându-l inconștient.

— Rămâi aici.
— Nu pleca nicăieri.
— Da.

Se întoarse pentru a-i spune persoanei încă confuze că s-a întors în lumea prezentă. Zgomotele din afară indicau sosirea multora, inclusiv un miros pe care Ramil îl recunoscu drept aparținând unuia dintre Solay. Se părea că Methus îi proteja.

Lungi gheare ascuțite târâră vânătorul pe podeaua camerei. Piciorul puternic împinse ușa, izbucnind cu un zgomot puternic în peretele opus, atrăgând atenția înainte de a arunca trupul inconștient al vânătorului în calea sa.

Companiilor li s-a permis să profite de haos, folosindu-și puterea de percepție mentală pentru a controla situația care părea fără sfârșit ușor.

Bărbatul înalt se apropie, ochii lui întâlnind privirea supraviețuitorului care ajunsese la etajul superior al Jonoel, liniștind mințile vânătorilor pregătiți să-l ucidă, eliberându-le furia, dorințele și planurile, conducându-i treptat din lumea reală în cea a viselor.

— Domnule.
— Ce se întâmplă acolo jos?
— Khuear se ocupă de situație, domnule.

Regele Jonoel se pregătea să folosească puterile sale de viteză pentru a controla situația de jos, dar trupurile a doi vampiri pe care îi crease au apărut la ușa penthouse-ului. Khuear ținea singur corpul rănit al tânărului din linia sa de sânge. Methus veni rapid în ajutorul său și îl purtă pe Mek, care părea slăbit, să se odihnească pe canapea.

— Am terminat cu situația de jos, domnule. Frații noștri s-au dispersat.

Loialul Solay spuse, fără să-și poată lua ochii de la omul pe care îl considera fratele său mai tânăr. Ramil nu pierdu timpul și folosi puterea sa de vindecare asupra ultimului dintre linia sa pentru a-i calma rănile grave, însă, în ciuda tuturor eforturilor lui Ramil, Mek părea că nu își va reveni prea curând.

— Continui să îi ajuți.
— Ar fi trebuit să-i ucid pe acești nenorociți.
— Lasă-l pe Mek să se odihnească. Tu ocupă-te de acești vânători.

Solay se plecă în fața stăpânului său înainte de a se ocupa de corpurile inconștiente ale oamenilor care îndrăzniseră să-i înfrunte, ridicându-le de la etajul superior al Jonoel, în timp ce Ramil se aplecă să ridice corpul fratelui său de sânge, purtând omul inconștient în camera unde altcineva îl aștepta.

— Domnule Mek?
— Ce s-a întâmplat, domnule Mek?
— L-am vindecat, se va simți mai bine în curând.
— Acest copil doar a leșinat.

Deoarece Mek fusese mereu bun cu el, Pun se temea că i s-ar putea întâmpla ceva. Mâinile sale frumoase aranjară păturile peste corpul nemișcat înainte de a întreba despre situația stăpânului tuturor vampirilor.

— Cum e totul?
— Totul e bine. Du-te să te odihnești.
— Nu am…
— Încă te doare, nu-i așa?

— Deocamdată, tu și cu mine va trebui să folosim cealaltă cameră.
— Da.
— Lasă-l pe Mek să se odihnească.

Ochii căprui ai lui Pun se fixară asupra trupului frumos conturat de pe pat. Dacă celălalt și-ar recăpăta conștiința, nu ar fi prea târziu să-l vadă din nou. Bărbatul mai mic dădu din cap în semn de aprobare la cuvintele celuilalt, înainte ca amândoi să părăsească camera și să se îndrepte spre zona comună a penthouse-ului, unde Khuear și Methus terminaseră de organizat totul conform poruncilor stăpânului lor.

Pun plecă capul în fața celuilalt, mulțumindu-i și cerându-și iertare pentru haosul provocat în Jonoel împreună de foștii săi camarazi. Dar scuzele lui Pun nu puteau să transmită adevăratul mesaj al corbului rebel, ale cărui ochi negri deveniseră roșii aprinși, forțând creatorul să intervină.

— Cred că ai uitat să scapi de încă un vânător, stăpâne.
— Khuear.
— Atunci mă ocup eu.

Trupul frumos de sub mantaua neagră dispăru, transformându-se într-o duzină de corbi negri. Aceștia se înălțară spre acoperișul penthouse-ului, înainte să se prăbușească asupra persoanei ascunse în spatele stăpânului lor. Methus îl protejă pe Pun din cealaltă parte, dar regele Jonoel era mai rapid decât totul, inclusiv decât propriul său sânge și trup, care își pierdea controlul în furie. Mâna groasă prinse aripa familiară a corbului, forțându-l pe Khuear să revină la forma sa originală.

— Khuear!
— Khuear!

Ramil îi dădu drumul părului creației sale. Ochii lui roșii redeveniră negri, dar furia și tristețea nu puteau fi ascunse — tristețea că stăpânul său alesese să protejeze un grup de vânători care răniseră și uciseseră nemuritori.

— De mai bine de o sută de ani ți-am fost credincios, stăpâne.
— Un slujitor devotat.
— Se pare însă că nu e suficient ca să mă faci vrednic de mai multă încredere decât oamenii care vor să te omoare.

— Nu ți-am acordat niciodată mai puțină încredere decât altora, Khuear, dar Pun nu mai are legătură cu vânătorii.

— Dar acest grup de ucigași s-a format din cauza lui!

— Îți ridici glasul la stăpânul tău, Khuear.

Methus, văzând că lucrurile riscau să degenereze, interveni rapid pentru a opri cuvintele necuviincioase care aduceau rușine onoarei stăpânului lor venite de la cineva care părea complet scăpat de sub control.

Khuear se uită fix, pumnul strâns cu putere.
— Methus, oprește-te.
— Bine.
— Continuă să-l protejezi.
— Atunci, îmi doresc fericirea stăpânului meu și a fraților mei, visând că într-o zi se vor împăca cu acei vânători murdari.

Khuear își dizolvă din nou forma. De data aceasta, ciorile negre nu încercară să atace. Grupul de păsări zbură în formație către ieșire, trecând pe lângă fereastra mare, spre cerul întunecat al unei nopți agitate.

— O să merg după el.
— Las asta pe seama ta, Methus.
— Înțeles.

Methus încuviință, apoi folosi puterea sa pentru a părăsi penthouse-ul, urmând grupul de ciori care zburau prin fereastră către un loc necunoscut.

Sursa conflictului rămase nemișcată, chipul său delicat privind în jos spre propriile picioare.
Simți fiecare cuvânt rostit de Khuear, pentru că, în realitate, nu ar fi trebuit ca Khuear să fie cel care părăsește această încăpere.

— E vina mea.
— Nu te învinovăți.
— Dar…
— Khuear e impulsiv. Dă-i timp să se liniștească.

Cel care dăduse viață ciorii negre îl consolare ca să înceteze să se învinovățească. Dar Pun știa bine că Ar avea dreptate. Grupul de vânători fusese format de el și de cei doi cei mai buni prieteni ai săi. Dacă toți și-ar fi folosit mintea în acea zi, în loc să caute răzbunare, o asemenea situație nu s-ar fi întâmplat.

— Eu…
— Nu mai gândi la asta dacă trecutul tău te face să te învinovățești.
— Dar nu pot uita ce am făcut speciei tale.
— Dar nu o vei mai face.
— Am încredere în tine.
— Atunci vreau să ai încredere și în tine.

Ochii căprui întâlniră privirea trupului mai înalt înainte ca fața să se scufunde în pieptul său puternic. Ambele mâini îl îmbrățișară pe celălalt, în timp ce acesta îl strângea la rândul său. Ramil își așeză buzele pe părul moale, apropiindu-și fața de capul lui Pun, liniștind persoana din brațele sale, pentru a se elibera de stresul care îl făcuse să verse lacrimi.

**
Între timp, un grup de zeci de vânători se afla în subsolul casei de sub locația de distracții, acum închisă pentru că proprietarul era supărat din cauza eșecului. Bărbatul robust aruncă pistolul pe podeaua dormitorului. Liderul grupului de vânători se înfurie până când Paul a trebuit să-l țină pe loc ca să nu distrugă totul.

— Calmează-te.
— Cum vrei să mă calmez? Lasă-mă!

Jett se smulse din strânsoarea gemenului. Trupul bine conturat se lăsă în scaunul său obișnuit. Se înfuria pe tot ce făcuse ca asasinatul să eșueze și planul să nu decurgă cum trebuia.

Elise se dădu înapoi de lângă inventatorul geamăn, îngrijorată de ce se întâmpla. Singura fată din grup își apucă capul, gândindu-se fără oprire atât la plan, cât și la cei doi cei mai buni prieteni ai săi care se certau.

— Elise, îți amintești ce a spus Pun despre puterea percepției mentale?

— Mmm, puterea care poate controla mintea.
— Paul, Caster, trebuie să existe vreo metodă să facem ca această putere să nu funcționeze.
— Trebuie să existe o limită.
— O să încerc să investighez.
— Repede…

Bum, bum!

Conversația se întrerupse când ușa camerei din subsol se deschise.

Din cauza oaspetelui neinvitat, chipul dulce îngheță în fața ușii când descoperi că în încăperea mare erau mai mulți oameni decât credea.

— Hei…
— Am venit să-l caut pe P’Pun.

Întreaga zi fusese petrecută rezolvând problemele părinților adoptivi ai lui .Pokpong. Acesta hotărî să nu-și continue studiile așa cum plănuise familia. În ultima vreme, .Pokpong lucrase cu jumătate de normă în fiecare seară pentru a economisi cât mai mulți bani și a nu fi o povară pentru nimeni. Le-a mulțumit părinților adoptivi pentru că l-au crescut, pentru înțelegere și respect. Aceștia nu l-au forțat să plece în străinătate, i-au acoperit cheltuielile și i-au permis să continue să trăiască acasă ca de obicei.
Chestiunea de acasă fusese rezolvată, însă ceea ce îl preocupa în continuare era fratele său mai mare, Winnala, care îl neliniștise toată ziua. După câteva zile, nu își văzuse nici fratele, nici străinul care se mutase cu el. Așteptase și așteptase, dar persoana de la celălalt capăt al liniei tăcute nu luase legătura cu el.

Deoarece fuseseră despărțiți încă din copilărie, Pun nu știa prea multe despre fratele său. Știa doar ce voia fratele său să știe. Un lucru pe care îl cunoștea însă era că fratele său avea un prieten apropiat care deținea un pub, unde .Pokpong încercase să se angajeze, dar fusese interzis anterior.

Mergând de colo până acolo prin casă fără oprire, .Pokpong ieși afară și se așeză să aștepte pe banca sa preferată, cea care nu era de vânzare, în fața magazinului. Așteptă și așteptă până aproape de apusul soarelui, dar Winnala tot nu se întorsese. Disparuse fără să spună un cuvânt, la fel ca data trecută.

Of…
—Unde ar fi putut să se ducă?

Frica îl cuprinse iar corpul a început să-i tremure de anxietate. Înainte să se oprească, ochii săi căprui deschiși zăriră ușa camerei de depozit de la subsol, unde fratele său mai mare dispărea adesea pentru perioade lungi.

Pokpong ridică o cheie, asemănătoare cu vechile chei atârnate lângă biroul lui Pun.

Curiozitatea l-a făcut să decidă să deschidă camera pe care nu o vizitase niciodată.

A coborât scările care nu aveau nici douăzeci de trepte, dar lipsa luminii îl obliga să fie extrem de precaut. A coborât încet, aprinzând comutatorul de pe perete, iar lumina neonului a dezvăluit secretele din camera de sub scară — un loc în care fratele mai mic nu avea voie să intre, fiindcă fratele mai mare se scuzase spunând că s-ar îmbolnăvi de la praf.

Însă în fața lui se afla un podea de lemn curată, cu obiectele aranjate cu ordine. Rafturi se întindeau de-a lungul întregului perete inferior al casei. La capătul celălalt, lipit de perete, se afla un birou mare, acoperit cu hârtii și cărți. Pokpong se plimba printre obiectele antice spre poza agățată pe perete.

—Hmm?

Sprâncenele i se încruntară. Mana albă ridică un document ciudat. Nu înțelegea literele de pe față, dar îl întoarse să privească spatele, unde se afla un desen realizat cu creionul al unui pandantiv în formă de picătură de sânge. Pokpong l-a întors sub hârtiile de pe masă care blocau imaginea, forțându-l să-și acopere gura pentru a nu vomita la fotografiile cu zeci de cadavre, toate prezentând modele de moarte similare.

Ochii îi rămăseseră fixați, fața palidă ca ceara, iar sângele de pe gât îi pătrunsese până la părțile expuse ale pielii.
Ce sunt?
Vampiri?

Cu cât căuta mai mult, cu atât găsea răspunsuri pe care nimeni nu le-ar fi putut explica. Povestea unei rase nemuritoare pe care Pokpong credea că o întâlnește doar în basmele pentru copii, dar care avea o existență reală în lumea pe care Pun o ascunsese de el. Corpul mic se lăsă încet pe scaun, căutând mesaje, fotografii, dovezi și tot felul de indicii care îi făceau inima să bată mai tare.

Și Pun?
Stai așa.

Pokpong luă o fotografie mică. Văzu fețele a zeci de oameni, cu fratele său mai mare în centru, îmbrățișând doi prieteni pe care abia îi mai ținea minte. Unul dintre ei era proprietarul localului de divertisment. Degetul alb întoarse fotografia, unde apăreau șase litere în engleză:

VÂNĂTORI?

Pokpong Winnala simțea că această cameră nu conținea suficiente răspunsuri pentru el. Nu putea găsi mai mult decât să asambleze fotografii și mesaje disparate. Corpul mic se ridică și părăsi casa.

Destinația lui era Orion, unde credea că va găsi răspunsurile de care avea nevoie.

Un autobuz se opri lângă o alee plină de magazine, care de obicei dormeau ziua și se trezeau noaptea. Se opri în fața unui magazin închis, în timp ce alte magazine începeau să-și pregătească vitrinele pentru clienții care urmau să iasă să se bucure de viața de noapte.
Mâna albă a împins ușa închisă. Trupul mic a pășit în căutarea cuiva care să-i ofere răspunsuri despre cum ar trebui să gestioneze situația fratelui său mai mare acum. Pokpong s-a plimbat prin magazinul unde doar câteva lumini erau aprinse. Nu a găsit pe nimeni și a hotărât să se întoarcă pentru a se reorganiza, dar liniștea i-a făcut auzit un zgomot puternic venind de undeva. Cu siguranță cineva era acolo, s-a gândit… Vârfurile degetelor au atins podeaua în timp ce urma sunetul pe hol, iar cu cât se apropia mai mult, cu atât înțelegea că era mai mult decât un simplu zgomot de obiecte împrăștiate. Scara care ducea în jos, lângă camera VIP, părea să fie drumul ce-l va conduce spre adevărul pe care era hotărât să-l înfrunte, să găsească răspunsuri la întrebări pe care nu știa cum să le pună. Toc, toc. Convorbirea din interior s-a oprit brusc când a bătut cu degetele în ușă. Nu i s-a dat permisiunea, dar Pokpong a deschis-o. Fața dulce s-a micșorat în fața ușii când a descoperit că în încăperea mare erau mai mulți oameni decât crezuse.
Hei…
—Am venit să-l caut pe Pun.
—Pun?
—Da.
Femeia din spate a fost prima care a salutat. Fața ei dulce s-a relaxat, ușurată că măcar era cineva cunoscut în acest loc. A mers din spatele încăperii spre el, aflat în ușă. Mâna ei subțire i-a prins cotul, trăgându-l să o urmeze în camera plină cu zeci de oameni.
Toată lumea, Pokpong.
Este fratele mai mic al lui Pun.
Salutul a fost rostit în timp ce celălalt se prezenta. Pokpong nu a observat privirile nemulțumite de pe fețele multora, mai ales a persoanei așezate în capul mesei, care acum se apropia să salute vizitatorul.
—Numele meu este Jett.
—Da.
—Tu de asemenea?
—Și tu?
—Îl cauți pe Pun, nu-i așa?
—Persoana prezentată a făcut o grimasa, de parcă nu ar fi vrut să explice.
—Adică…
—Și noi îl căutăm pe Pun. Este în pericol.
—Pericol de ce?
—De ceva ce se numește vampiri, nu?
—Știi despre asta?
—Deci sunteți vânători.

Persoana din fața lui tăcu pentru un moment. Expresia aproape imperceptibilă de surpriză dispăru instantaneu, înlocuită de aceeași privire îngrijorată ca înainte.

—Așa este. Pun și eu suntem vânători, parte dintr-un grup de vânători de vampiri.
—Și acum Pun a dispărut împreună cu un vampir.

Pokpong putea să ghicească imediat cine era vampirul. Fratele mai mic observă abilitățile fratelui său mai mare. Ochii negri ai persoanei cu care vorbea reflectau îngrijorare, iar inima lui Pokpong, deja neliniștită, deveni și mai apăsată.

—Cum pot să-l ajut pe Pun?
Încercăm să-l ajutăm pe Pun.
Dar nu vreau să te implici în asta. E prea periculos.

—Vreau să-l ajut pe Pun.
—Îl mai am doar fratele meu.
—Lasă-mă să-l ajut pe Pokpong.

Pokpong imploră cu sinceritate, dorind să-și recupereze singurul frate. Se întoarse de la Elise, pe care o susținea, și prinse brațul lui Jett. Fața lui dulce părea îngrijorată, pentru că dacă i s-ar fi refuzat cererea, nu ar fi știut de unde să înceapă.

—Te rog.
—Ne luptăm împotriva nemuritorilor, cea mai puternică rasă.
—Da, știu.
—Dacă vrei să-l ajuți pe Pun, trebuie ca Pokpong să se alăture echipei de vânători.
Degetele lui subțiri se odihneau pe farfuria goală. A luat paharul cu apă curată și a băut ultima picătură. Șervețelul de pe poala lui i-a șters buzele. Dr. Mek și-a ridicat mâna, mulțumind persoanei care avusese grijă de el zile întregi până s-a însănătoșit, deși încă simțea durere în partea superioară a corpului atunci când trebuia să se miște mult.

Sângele Solay fusese întins în pat aproape o săptămână, cu Pun și Methus ajutându-l să aibă grijă de el. Deși încercase să refuze, temându-se că ar provoca probleme, Pun a dorit să profite de această ocazie pentru a-i cere sincer scuze celuilalt pentru ceea ce făcuseră foștii săi tovarăși.

—Mulțumesc mult, Pun.
—Vrei ceva altceva?
—Nu, sunt bine.

Pun se lăsă în scaun lângă persoana din pat. Ochii săi căprui deschis scanau rănile, care păreau normale la exterior, dar celălalt încă arăta semne de durere când se mișca.

—Îmi pare rău.
—Să-mi ceri scuze mie?
—Pentru că te-am rănit.

Pun nu putea să nu se gândească că acest lucru nu îl privea direct. Rănile, fie că veneau de la Mek sau de la orice alt vampir, fuseseră cauzate de ura care începuse cu el, Elise și Jett. Chiar dacă astăzi pusese capăt acelui conflict și se separase de grupul de prieteni, devenind un trădător în ochii lor, Pun încă purta vinovăția, simțind-o apăsându-i pe umeri.

— Nu trebuie să te simți vinovat deloc.

— Rănile mele… nu tu mi le-ai făcut.
— Dar toți vânătorii erau tovarășii mei.
— Și totuși, nu l-am urât niciodată pe Pun, nici atunci, nici acum.
—Eu…
—Tu ești… o persoană importantă pentru stăpânul nostru. Și, de asemenea, ești important pentru familia Solay.

Mek zâmbea tot timpul, chiar dacă în sufletul lui se amestecau rușinea și regretul pentru ceea ce făcuse în trecut. Cu cât celălalt repeta acele cuvinte, cu atât mai mult își dorea să îndrepte greșeala — rana adâncă din mintea lui — și să o vindece, chiar dacă urma să rămână o cicatrice, o amprentă a faptului că odinioară încercase să ucidă persoana pe care o prețuia mai mult decât pe el însuși.

—Nu… nu vreau să-ți tulbur odihna. Dacă ai nevoie de ceva, mă poți chema oricând. Nu vreau să te miști prea mult încă.
—Da, Pun.

El luă tava cu mâncare și trecu pe lângă Methus, care venise să-l îngrijească mai departe pe cel rănit. Trupul subțire se îndreptă tăcut spre bucătărie, fără să întrerupă timpul liderului Jonoel, care fusese plecat din penthouse mai multe zile pentru a-și reorganiza rasa, împrăștiată în toate direcțiile.

Pun se întorsese în penthouse fără să ia legătura cu nimeni, fiindcă încă nu găsise o explicație clară pentru tot ce se întâmplase — mai ales față de fratele său mai mic. Un alt motiv era dorința ca fratele lui să-și urmeze studiile, așa cum își doreau părinții adoptivi. De aceea, Pun credea că e mai bine să se distanțeze o vreme și să-l lase pe Pokpong să-și urmeze drumul.

Între timp, Methus aștepta ca Pun să termine de vorbit cu sângerosul Solay care încă se recupera. Avea de clarificat câteva lucruri importante cu acel membru al clanului Solay care dispăruse din Jonoel de câteva săptămâni.

—Ai auzit ceva despre Khuear?
—Nu, dar cred că pot ghici unde se ascunde.

Methus dădu din cap și se lăsă în același scaun din care tocmai se ridicase Pun, înainte de a începe o conversație despre situația confuză dintre frați și creatorul lor.

—Nu-ți face griji, voi vorbi eu cu Khuear.
—Mai întâi vindecă-te, înainte să pleci.
—Sunt deja vindecat. În plus, dacă îl lăsăm să continue așa, Khuear va deveni și mai scăpat de sub control.
—Îmi voi lua singur în curând. Nu trebuie să vă faceți griji.—
—Un timp, în sensul lui Methus și Mek probabil nu înseamnă același lucru, deoarece imediat după ce Methus a mers să se consulte cu stăpânul său, patul din dormitorul principal al penthouse-ului era gol, fără trupul persoanei care încă nu arăta bine în ochii nimănui. Mek călătorea cu transportul public. El era foarte obișnuit să trăiască în armonie cu oamenii și să-și forțeze puterea atunci când corpul său nu era încă 100% ar putea înrăutăți starea lui. Picioarele lui lungi mergeau pe un drum familiar către un loc misterios ascuns în inima acestui oraș de mai multe generații.
Uff...
Sprâncenele i s-au încruntat, schimbând ritmul constant într-unul mai rapid, în timp ce asculta țipetele care veneau dinăuntru. El a sărit peste lemnul spart care bloca drumul; ustensilele care fuseseră sparte de la atacul vânătorilor mai devreme încă nu fuseseră curățate. Nu i-a luat mult să găsească răspunsul la întrebarea cui era țipătul care răsuna în acest studio. Chiar dacă nu voia să-și folosească puterea acum, Mek nu putea suporta să privească ce se întâmpla în fața lui. Zeci de vampiri, fie stând pe podea, fie agățați de grinzi în studioul de mai sus, toți se distrau cu trupul nefericit al omului. Sângele nemuritor își folosea puterea pentru a tortura trupul după bunul său plac, cu gheare și colți ascuțiți care umpleau trupul, în timp ce Khuear stătea, râzând cu satisfacție și răceală.
—Opriți-vă chiar acum!
—Oh, doctorul a sosit chiar la timp.
Mek l-a luat în brațe pe cel aproape inconștient. S-a aplecat, forțându-se să-și folosească puterea de vindecare asupra celeilalte persoane, care era aproape inertă, astfel încât să aibă măcar suficientă conștiență pentru a scăpa de aici în siguranță.
—Noi ne distram. Ești un stricător de distracție.
— De ce faci asta, Khuear?
—Ne antrenăm să luptăm împotriva vânătorilor, nu?
—Da, haha.
Răspunsul a părut o glumă. Proprietarul puterii de vindecare a văzut că nu există cale de ieșire, așa că nu s-a gândit să riște un cuvânt care să provoace probleme.
—Ai vreo afacere cu mine, Mek?
—Poate ar trebui să aștepți să-ți recapeți mințile înainte să deschizi gura.
—Ai fost păcălit de un om nebun și aproape ai murit.
—Khuear.
—În curând, el va folosi încrederea ta ca să te ucidă.
—Încetează să vezi totul în lumina negativă.
—Tu ești cel care ar trebui să înceteze să vadă pe toată lumea ca prieteni.
Khuearul din fața lui nu semăna cu khuearul pe care îl cunoștea. O anumită aură de la corbul negru îi spunea că uitase promisiunea făcută stăpânului său.
Mintea care cândva se forța să se abțină de la ucidere era acum pregătită să acționeze.
—Nu contează dacă nu te alături mie. Dar nu mă opri.
Proprietarul corpului sculptural, îmbrăcat în haine complet negre, s-a ridicat de pe scaunul din centrul studioului. Vârfurile degetelor de la picioare i s-au oprit în fața lui, care își odihnea puterea pentru că persoana din brațele lui începuse să respire regulat. Corbul rătăcitor s-a înclinat, stând cu genunchii îndoiți lângă el, înainte de a-și apropia capul de buzele lui, lipindu-și urechea de ele, ca și cum ar fi vrut ca doar două persoane să audă asta.
—Te voi avertiza despre ceva, doctore.
—Acel tip de la magazinul de proximitate…
—Ai grijă.
Methus s-a întâlnit cu cineva într-o cameră privată a unui restaurant unde obișnuia să petreacă timp cu asociați de afaceri care nu erau de la Hotelul Jonoel. La scurt timp după aceea, ușa închisă s-a deschis și persoana care aștepta s-a ridicat în picioare. Methus s-a îndreptat pentru a-i arăta respect tinerei femei pe care o chemase fără avertisment, fiind nepoliticos.
—Mulțumesc pentru timpul acordat, domnișoară Elise.
—Cu plăcere. Am și eu ceva despre care vreau să vorbesc cu tine.
Soția liderului vânătorilor s-a așezat vizavi de el. Deși era mâncare pusă în fața lor, părea că ambii așteptau să înceapă să-și exprime dorințele.
—Voi fi direct. Astăzi, Jonoel dorește să negocieze un armistițiu.
—Nu suntem vampiri răzvrătiți așa cum ne-au etichetat vânătorii. Vrem să luați în considerare dacă există vreo modalitate de a pune capăt acestui război.
— Se pare că gândim la fel. Am venit să te văd
pentru că vreau ca această resentimentare să se încheie.

— Dar asta e doar părerea mea, Jett…

Posesorul părului lung și despletit tăcu brusc după ce îi rosti numele celuilalt. Știa imediat, fără să fie nevoie de vreo presupunere, că Jett probabil purta o ură chiar mai adâncă.

— Înțeleg.

— Putem îndrepta totul de la început?

— Vrei să spui să ne întoarcem și să reparăm ce ne-au făcut vampirii?

Methus nu aflase niciodată adevăratul motiv pentru care fusese creat grupul de vânători. De fapt, Elise era puțin surprinsă, crezuse că Pun îi spusese celuilalt totul. Totuși, judecând după privirea
încărcată de îndoială, pe care nu reușea s-o ascundă,
fostul fondator nu pomenise niciodată cuiva
adevărata rădăcină a urii.

— Ai voștri ne-au ucis prietenii din orfelinat.

— În Ajunul Crăciunului, în timp ce dormeam.

— Ne-au luat toți frații. Au băut sângele copiilor
până nu a mai rămas nimic.

— Am rămas doar eu, Jett, Pun și Părintele Dracula.
—Îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat și îmi cer scuze că sunt nepoliticos întrebându-te asta… Dar cine este? Părintele Dracula?

—Un preot. El a fost fondatorul orfelinatului în care am locuit.

—Acum se recuperează.

—Se tot recuperează din ziua în care am supraviețuit… acelei zile.

Methus a rămas tăcut. O admira pe Elise pentru că povestea acel eveniment sfâșietor atât de limpede. Ochii ei mari încă purtau mânie, dar vocea nu avea nicio urmă de amărăciune.

Methus își ceru din nou scuze după ce află cine era preotul la care se referea Elise. Avea multe îndoieli în inimă — atât despre tragedia care luase atâtea vieți și ar fi trebuit să ajungă la urechile lui, cât și despre povestea lui Dracula, preotul care încă se recupera după acea zi. O parte din mintea sa era suspicioasă, dar nu îndrăznea să decidă dacă era adevărat, pentru că nu avea încă dovezi.

Se gândea la un bărbat care fusese exilat și dispăruse din Greenmoor, trăind o viață nemuritoare în secret, un bărbat capabil să adune vampiri singuratici într-un grup pentru a-i ucide pe alții.

Se gândea la o altă ramură a familiei Jonoel, care fusese tăcută timp de decenii…

---

Văzu spatele cuiva care tocmai își terminase treaba în camera unde Mek se recupera, îndreptându-se spre bucătărie. Ramil petrecuse multe zile vizitând liderii diverselor grupuri de vampiri. Deși erau solitari, își uneau forțele atunci când situația cerea participarea lor. În plus, Elise, cu trupul ei suplu, își petrecuse mult timp ocupându-se de Mek în ultima vreme.
Deși Doctorul de Sânge Solay voia să se ridice și să facă lucrurile singur, de fiecare dată auzea vocea lui Pun urmându-l peste tot.

Ramil a așezat tableta pe masă. Aproape o sută de ani de inactivitate îl făcuseră să rămână în urmă în ceea ce oamenii numeau tehnologie. Apăruseră multe mașini ciudate cu patru roți, precum și obiecte mici cu proprietăți mult mai mari decât lăsa mărimea lor să creadă.

Aparatul acesta era ceva ce Methus îi dăduse să folosească din când în când, dar cel mai des îl folosea pentru a urmări ceea ce se numeau „seriale , printr-un buton ciudat pe care Pun îl numea aplicație. Învăța de pe ecran ca un copil mic.

Trupul înalt, îmbrăcat în pantaloni sport închiși la culoare și cu partea de sus a trupului dezgolită, se întoarse de la treaba lui și intră în bucătărie, unde Pun era ocupat să spele vasele folosite de Mek.

—Ce faci?
—Merg cu tine.
—Am toată ziua liberă pentru tine.

Lumina portocalie trecea prin norii groși, reflectându-se pe clădiri odată cu apusul soarelui. Parcul nu era departe de casa lui Pun și era mai liniștit decât capitala. O potecă de câțiva kilometri înconjura parcul, iar din când în când treceau pe lângă oameni care alergau. El și stăpâna siluetei suple mergeau unul lângă altul, profitând de ultimele ore de lumină pentru a-și liniști mintea.

—Dacă mergem spre centrul parcului, e o fântână. Florile de acolo sunt foarte frumoase.
—Vii des aici?
—Da, când închid magazinul, vin să mă plimb.

Pun purta încă aceleași haine groase. Mânuțele lui mici se ascunseseră în buzunare, ferindu-se de răcoarea aerului de seară.

—De ce ai deschis un magazin de antichități?
—Îmi place să colecționez lucruri. Când am avut prea multe, am început să le vând.
—Păstrez câteva piese care-mi plac. Acum am mai multe puse deoparte decât vândute.

El credea că ce spusese ea despre a avea la fel de multe antichități cât vinde era adevărat, pentru că depozitul de antichități din subsol, încăperea cea mai îndepărtată, avea încă multe obiecte pentru care lui Pun îi lua mult timp să le scoată la vânzare.
„Unele piese sunt mai vechi decât tine.
—E vreuna dintre ele mai veche de 500 de ani?
—Tu ai 500 de ani?
—Nu-mi amintesc.

Pun a râs de răspunsul lui nesigur și de expresia lui gânditoare. Pe chipul lui serios apărea un zâmbet pe care ea nu-l mai văzuse până atunci.

—Râzi de mine?
—E amuzant, nu? Cum să nu-și amintească cineva propria vârstă? Ești ca un moș.
—M-ai făcut bătrân?
El nu a mai răspuns, râzând și mai tare.

Pun a fugit câțiva pași înainte, ferindu-se de privirea lui mustrătoare, spre drum, unde felinarele începeau să se aprindă, luminând slab noaptea. După câțiva pași, el a ajuns din nou lângă ea și și-a trecut brațul peste umerii ei.

—Am ajuns aproape.
—Ești obosit?
—Nu sunt obosit.

Distanța fusese mult mai scurtă decât spusese celălalt. Sunetul stropilor care loveau suprafața apei se împletea cu foșnetul crengilor ce se atingeau unele de altele. Vântul îi ridica părul lui Pun peste ochi, iar Ramil întinse o mână și i-l dădu la o parte, în timp ce Pun se bucura ca un copil la vederea fântânii.

—N-am mai fost aici de mult.
—Mai sunt țestoasele alea din ceramică în apă, nu?

Ochii lui căprui se luminau în timp ce se prindea de balustradă și se ridica pe vârfuri ca să privească în apa adâncă și limpede. Pe fundul bazinului, câteva țestoase din ceramică erau încă împrăștiate ca niște mici comori uitate.

—O să cazi.
—Știu să înot.
—Mi-e doar teamă să nu răcești.

Ramil îi cuprinse talia, apropiindu-l cu grijă, de parcă într-adevăr se temea că s-ar putea răsturna peste balustradă. Apa nu era foarte adâncă, dar suficient cât să îl ude din cap până-n picioare — lucru pe care liderul Jonoel nu-l intenționa deloc.
Îl cuprinse de talie pe cel care încă povestea despre țestoasele din ceramică, temându-se că s-ar putea răsturna în apă, care, deși nu era foarte adâncă, ar fi fost suficientă să-l ude complet.

Mâna lui atrăgătoare se scufundă în bazin. Când o ridică, stropii de apă se împrăștieră pe persoana de lângă el. Trupul înalt se depărtă de stăpâna feței dulci, care zâmbea cu ochii închiși, în formă de semilună. Deși brațul puternic avea doar câțiva stropi de apă, cel care îl scufundase îi șterse repede cu tivul paltonului, râzând. Pun era mai veselă ca niciodată.

—Îți e frică de apă?
—Mă privești ca pe un câine.
—Ha-ha.
—Ești în stare bună pentru că mă tot necăjești.

Își înfășură brațele în jurul lui, lipindu-și buzele de părul lui.
—Sunt în stare bună pentru că am venit aici să mă plimb.

Nu se putea abține să nu-l îmbrățișeze pe cel aflat în stare bună. Dacă cineva l-ar fi văzut pe stăpânul Jonoel în această stare, și-ar fi încruntat sprâncenele.

—Îți împiedic viața să meargă înainte?
—Eu sunt cel care îi face să sufere.
—Nu vreau să gândești așa.
—Și eu obișnuiam…
—Nu te gândi la ce s-a întâmplat deja.
—Mintea ta trebuie să fie plină de griji.

Vârfurile degetelor ei subțiri atinseseră fruntea persoanei pe care o ținea în brațe, care ridică privirea să-i întâlnească ochii. Chipul dulce se încrunta de fiecare dată când menționa povești din trecutul său.

—Putem să o luăm de la început?
—Să uităm lucrurile care te fac să te simți inconfortabil.
—Putem, Pun?

Își coborî fața să atingă aceeași parte a frunții celuilalt. Ochii implorători se reflectau în cei negri ca smoala.

Pun îi evită privirea în timp ce strângea îmbrățișarea, sprijinindu-și bărbia pe părul ei cu flori. Stăpânul trupului subțire și-a aplecat fața pe sânul stâng al ei, ascunzând obrajii palizi, neîndrăznind să privească în sus. Încă nu avea un răspuns la întrebarea pe care ea i-o pusese, și nici nu se grăbea să găsească un răspuns care ar fi putut cere timp să fie gândit.

Ramil se legăna ca și cum ar fi legănat un copil copleșit de gânduri, încercând să-i aline anxietatea. În timp ce creierul său căuta cuvinte de mângâiere pentru a-l ajuta pe celălalt să-și elibereze grijile din inimă, înainte să poată spune ceva, răspunsul, ca apa pentru sufletul lui, fu rostit încet, ca și cum ar fi vrut ca doar cei doi să-l audă. Răspunsul îl făcu pe Ramil să zâmbească în întunericul lunii de deasupra orizontului nopții, la fel ca ochii săi.
—Da.
—Hai să o luăm de la început împreună, bine?

Pun petrecu mult timp în parc alături de stăpânul vieții eterne, de la apusul soarelui până când luna îl înlocui. Trupul lui subțire nu simțea nicio oboseală, chiar dacă mersese kilometri dus-întors. Povestea cu persoana de lângă el tot drumul, schimbând povești despre lucruri obișnuite, dar și despre secretele pe care le păstraseră amândoi.

Ultimul Jonoel nu avea un secret mai mare decât acela că era un vampir cu sânge pur. Cât despre el, ascundea un secret în subsolul casei. Îl păstra adânc, într-un loc pe care doar el îl putea găsi.

Trupul alb se aplecă și folosi mâna pentru a debloca sertarul inferior al biroului din subsol. Ramil mai fusese aici, dar niciodată în această zonă secretă de lucru. Totuși, astăzi acest secret nu avea să fie cunoscut doar de el.

Ambele mâini îi înmânară persoanei care aștepta în spatele lui o cutiuță mică din lemn. Ramil se uită împrejurul camerei fără să se gândească să atingă ceva. Doar aruncă o privire documentelor și fotografiilor de pe birou, înainte ca ochii lui negri ca smoala să se mute de la față către ceva mai important, ținut în mâinile stăpânului camerei.

Nu era nicio explicație din partea celui care dăruia și nicio întrebare din partea celui care primea. Regele tuturor vampirilor privi cele multe pandantive cu picături de sânge roșu din cutia de lemn. Era simbolul neamului Jonoel, familia lui, pe care doar cei născuți din sângele Jonoel îl puteau deține.

—Eu…
—Îmi pare rău.
—Nu plânge. Nu putea opri lacrimile să curgă.
Resentimentul îi tulbura totul, orbit fiind în acel moment, pregătit să ucidă vampiri, nu doar pe Jonoel.

Aceste două mâini înfipseseră cuțite de argint nenumărate ori, călătorind pentru a ucide nemuritorii cu simțul datoriei și responsabilității unui lider, lăsând inimii sale niciun loc, neștiind că într-o zi se va simți atât de vinovat încât aproape că și-ar fi dorit să se pedepsească cu același cuțit de argint, așa cum făcuse altora.

Ea își șterse lacrimile care îi curgeau pe obrajii palizi cu dosul mâinii, pentru că lacrimile îi împiedicau să vadă expresia lui Ramil, dar cuvintele de mângâiere și îmbrățișarea îi erau oferite ca întotdeauna.

—Nu mi-ai promis că vom o lua de la început?
—D-dar eu…
—Când vei ierta și ceea ce a făcut Jonoel.
—Poți să îi eliberezi cu o inimă fără resentimente?
—Da.
—Atunci în seara asta vom săvârși un ritual pentru a-mi elibera frații.
—Îmi pare rău pentru ce am făcut. Îmi pare rău. Eu…
—Eu…
—Te simți deja destul de vinovat, Pun.

Rupându-se din îmbrățișare, Pun îl privi pe Ramil, care așezase pandantivele cu picături de sânge roșii pe masa unde documentele erau ordonat puse. Simbolurile sacre ale familiei erau aranjate în aproape 10 piese. Sufletele celor asupriți rămâneau încă acolo, nefiind niciodată dizolvate atât timp cât pandantivele existau.

Ultimul Jonoel ridică mâna să își ia pandantivele. Cântarea lui Ramil răsturna credința că vampirii se tem de religie. Lumina roșie strălucea printre degetele lui, la fel ca lumina de pe masă, care acum sclipea în aceeași culoare.

—Ești creatorul și răscumpărătorul păcatelor.
—Atât al celor care au credință, cât și al celor care nu au…
—Te rugăm, fie ca sufletele celor decedați să fie iertate pentru toate păcatele lor.
—Și călăuzește sufletul lui Jonoel înapoi unde îi este locul.
La sfârșitul cuvintelor actualului rege al sângelui nemuritor, pandantivul de pe masa de lemn din centrul camerei dispăru fără urmă, ca o amprentă în inimă, întorcându-se în locul unde trebuia să se întoarcă, așa cum spusese deținătorul corpului înalt.

—Sufletele lor se vor întoarce în Greenmoor.
—Se vor întoarce acolo de unde au venit.
Zâmbetul celui mai înalt mângâie ușor lacrimile care îi pătată încă obrajii, apoi îl luă de mână și îl conduse înapoi în magazin. Unele lumini erau aprinse pentru că nu dorea ca magazinul să fie prea luminos. Pun știa că în acel moment celălalt încerca să-l distragă de la ceea ce se întâmplase.

—Ce-ți place cel mai mult?
—Scuză-mă?
—Lucrul acela pe care nu ai fi dispus să-l vinzi.

Și funcționă exact cum sperase celălalt. Pun uită pentru moment ce se întâmplase și începu să se gândească că în acest magazin erau sute de obiecte cărora nu le pusese preț pentru că nu voia să le vândă. Ochii lui căprui deschiși scanau camera și îi era greu să aleagă un singur obiect.
—Cred că…
—Probabil că e această piesă. „Pick-up?
—Știi de pick-up-uri, domnule Ramil?
—Obișnuiam să le folosesc.

Pun se întoarse să caute cutia cu discuri de vinil de lângă el. Conținea discuri pe care nu le-ar fi vândut sub nicio formă. Scoase un obiect rotund și negru din husa lui, purtând imaginea unui cântăreț și cu cuvintele „Elvis Presley tipărite pe el. Îl așeză pe pick-up, iar muzica clasică începu să se audă.

Wise men say
"Only fools rush in"
But I can't help
Falling in love with you

—Când a apărut acest cântec, probabil încă dormeai, domnule Ramil.
—Erai născut?
—Nu, domnule.

Răspunse cu un zâmbet pe față. Își petrecuseră întreaga zi împreună, lămurind lucruri.
Pun simțea că o rană adâncă se vindeca; chiar dacă lăsase o cicatrice mare, durerea nu mai era la fel de intensă.

Ea fredona melodia ei preferată, urmând ritmul muzicii care răsuna. O atmosferă romantică se formase între ei, făcându-i reticenți să se privească direct.

—Dacă ți-aș cere ceva…
—Da?
—Ai fi atât de amabil să dansezi cu mine?
—D-dar eu nu știu să dansez.
—Ia-mi mâna.

Fața lui Pun probabil devenise roșie până la urechi când Jonoel aplecă capul și întinse mâna înaintea lui. Deși era speriat, nu putea să refuze. Își așeză mâna pe aceeași extremitate, iar în acel moment Ramil se ridică și îi înfășură celălalt braț în jurul taliei.

—Urmează-mi pașii.
—Oh, te-am călcat.
—Ha ha. E în regulă.

Take my hand
Take my whole life, too
For I can't help
Falling in love with you
Vârfurile degetelor lui începură încet să se miște în ritmul celuilalt. Brațele lui Ramil îl cuprinseseră, ținându-l aproape, iar corpul lui se mișca stângaci pe măsura bătăilor melodiei. Era pentru prima dată când Pun făcea ceva de genul acesta, dar primea laude constante de la cel care îl ghida, iar asta îl făcea să zâmbească.

Melodia dura doar câteva minute, repetându-se fără sfârșit. Chiar dacă fusese cântată deja de ceva timp, pentru Pun părea că abia începuse. Acum putea să urmeze ritmul fără să mai privească în jos la picioarele sale. Deși încă era jenat, ochii frumoși care priveau cerul nopții în fața lui nu se puteau dezlipi, ca și cum ar fi fost vrăjiți de cântecul iubirii eterne. Luminile neon din magazin și razele lunii filtrate prin fereastră făceau atmosfera acestei nopți mai romantică ca niciodată…

Căci nu pot să nu mă îndrăgostesc de tine…

Noaptea dulce a lui Pun se încheie cu corpul său suplu în brațele ultimului Jonoel, în patul său.
A adormit profund și a început să viseze evenimente din trecut, ca de obicei. Totuși, de data aceasta era ciudat când imaginea bărbatului din umbră care îi salvase viața arăta un chip încețoșat, aproape imposibil de distins, dar Pun îl recunoștea foarte bine și își amintea clar un fragment al acelui chip.

Pentru că era chipul lui Ramil Solay Jonoel…

El visează…
Visează trecutul, în casa mare în care și-a petrecut copilăria.
Visează ziua în care s-a născut resentimentul pe care, din toată inima, intenționase să-l lase în urmă.

De data aceasta însă, totul este limpede, în fiecare detaliu —
lucruri pe care Pun Winnala adult le-a uitat
și pe care Pun Winnala copil le-a trecut cu vederea.

În vis, e ca și cum totul s-ar petrece din nou…

Trupurile mici ale unui grup de prieteni apropiați fug înspăimântate, încercând să se salveze de un monstru înalt care le devora prietenii în dormitorul de la etaj, jucându-se cu ei ca și cum ar fi fost niște simple jucării.

Băiatul se opri sub scara de la parter, ascunzându-se într-un spațiu întunecat, lipsit de lumină.

— Ce… ce este lucrul ăla?
— Un vampir.
— Un vampir?
— Am citit despre ei.
— Și… și acum?
— Trebuie să-l găsesc pe tata, spuse Jett.
— D-dar…
— Tu și Elise rămâneți aici. Mă întorc imediat!

Jett ieși din zona lui de siguranță. Cel mai puternic dintre prieteni fugi înapoi spre clădirea din spatele bisericii — dormitorul care servea drept locuință preotului ce avea grijă de copiii din acest orfelinat.

Pun o strânse la piept pe Elise, care stătea jos și plângea, ținând în brațe păpușa ei cea nouă. Chipul dulce al fetiței era scăldat în lacrimi. Și lui îi era la fel de frică, dar trebuia să fie puternic, ca să nu o sperie și mai tare.

Pun și Elise au rămas așezați în tăcere, ascultând țipetele și zgomotul obiectelor care se prăbușeau, cu inima strânsă de teamă, pentru un timp ce părea nesfârșit.

Nu era niciun semn că Jett s-ar fi întors, așa cum promisese.

— Mă duc să-l caut pe Jett.
— Huh? Lasă-mă să vin cu tine.
— Tu trebuie să rămâi aici, Elise. Mă întorc cu Jett.
— Dacă întârzii prea mult…
— Nu. O să aștept.
— Dacă cântecul „Silent Night” ajunge la a treia strofă… atunci trebuie să pleci de aici. Promite-mi.
— Suspin…
— Te rog, Elise.
— O să plec.
— Mă întorc curând.

Pun ieși în fugă de sub scară. Destinația lui era clară: dormitorul tatălui. Băiatul își șterse lacrimile de frică care îi curgeau pe obraji, fără să se mai uite înapoi la cea care începuse să cânte colindul de Crăciun sub scară.

În doar câteva secunde ajunse unde trebuia. Însă zgomotul puternic din cameră îl făcu pe Pun să se oprească pe loc, fără să îndrăznească să mai împingă ușa, deja întredeschisă.

Ochii lui mari și rotunzi se deschiseră larg când văzu o umbră uriașă ieșind din cameră. Își duse mâinile la gură și se ascunse după perete, rămânând nemișcat până când fu sigur că umbra înfricoșătoare dispăruse. Abia atunci alergă în dormitorul tatălui să-și caute prietenul.

Nu văzu trupul binefăcătorului său, însă îl zări pe Jett ieșind din dulapul din colțul camerei.

— Jett!
— Tata… a dispărut.
— A-asta…?
— Ajută-mă…

Jett își duse degetul la buze, cerându-i tăcere. Pun nu observă umbra imensă care se proiecta peste a lui, din spate. Nici nu apucă să se sperie că trupul îi fu ridicat de la pământ. Din fericire, căzu pe pat.

Umbra neagră se mișcă lent spre Jett, izbindu-i corpul de zidul de cărămidă cu un zgomot asurzitor. Pun încercă să fugă de proprietarul ochilor roșii ațintiți asupra lui, însă înainte să ajungă prea departe, monstrul înalt se izbi de peretele camerei, iar bucăți din grinda instabilă de cărămidă se prăbușiră pe podea.

Deși erau amețiți și complet debusolați de cele întâmplate, instinctul de supraviețuire îi împinse pe cei doi prieteni să fugă din dormitorul tatălui, urmând traseul pe care îl cunoșteau amândoi pe de rost.

Nu știa dacă era noroc sau ghinion faptul că această clădire veche nu putea rezista invaziei. Grinda mare de lemn dintre etaje se prăbuși, trecând la milimetri de el și de Jett. Un nor gros de praf se ridică, acoperindu-le vederea și ascunzând orice îi urmărea.

— Jett! Pun!
— Elise!

Se întoarseră chiar înainte ca ultima strofă din „Silent Night” să se încheie. Se îmbrățișară strâns, privind în jur, întrebându-se dacă aceasta era singura lor șansă de scăpare, apoi se repeziră sub scară.

Pun încercă să se grăbească pentru a-i ajunge din urmă pe prietenii săi, dar sunetul grinzii de lemn izbindu-se de pământ în spatele lui îl făcu să-și acopere instinctiv urechile. Șocul îl dezechilibră și căzu, fără ca cei doi să observe că nu mai venea după ei.

Durerea îi străbătea întreg trupul. Lacrimile, pe care crezuse că nu le va mai vărsa, îi izbucniră din nou. Cu mâinile mici strânse în jurul genunchilor, își lipi spatele de zidul bisericii și începu să se roage, convins că nu va supraviețui. Însă părea că destinul avea chef de jocuri în noaptea aceea, mai mult decât la joaca din pauzele de după școală.

Pun, ghemuit în sine, deschise ochii când realiză că nu simțea durerea grinzii prăbușindu-se peste el.

Ochii lui căprui deschis străbătură norul gros de praf, oprindu-se asupra siluetei care îi bloca vederea spre chipul salvatorului său.

Lumina lunii de afară nu-și putea face pe deplin datoria, fiind obturată din mai multe direcții. Reflexia din ochii lui era încețoșată, însă pandantivul cu o picătură de sânge, roșu aprins, de la gâtul celuilalt se vedea limpede.

Trupul înalt ținea grinda de lemn cu o singură mână, fără să rostească vreun cuvânt. Iar Pun nu avu nici intenția să întrebe ceva în acel moment.

— Ramil...

Pun Winnala nu îl striga pe cel adormit, ci rostea numele bărbatului care îi salvase viața în noaptea aceea.

Visul care până atunci fusese neclar devenea acum tulburător de limpede. Chipul ascuns în umbră se contură odată cu flăcările și dezvălui identitatea bărbatului: Ramil Solay Jonoel.

Își strecură mâna sub pătură și atinse simbolul familiei Chonoel. Era același colier ca al bărbatului misterios care îl ajutase atunci — fără nicio îndoială. De data aceasta, visul care îl bântuise zi de zi îi arăta, în sfârșit, detaliile și fața celui care îl ținuse în viață până în prezent.

Ochii lui căprui nu-și puteau ascunde confuzia. Dorind să scape de tumultul din minte, Pun profită de clipa în care celălalt încă stătea pe loc, se desprinse din îmbrățișare și ieși din dormitor pentru a-și ocupa mintea cu altceva, acolo unde podeaua era acum acoperită de haine împrăștiate.

Silueta suplă scoase din dulap un tricou mult prea mare și îl trase pe el, lăsându-și partea inferioară a corpului descoperită, cu gândul să iasă să bea un pahar cu apă, apoi să facă un duș ca să se învioreze. Totuși, înainte ca ultima înghițitură să-i ajungă pe buze, privirea care cerceta încăperea îi căzu asupra unui telefon aflat pe colțul măsuței de cafea, în fața televizorului.

Nu știa de câte zile era descărcat, pentru că nu-l mai scosese din cameră din noaptea aceea.

Brațul său lung se întinse pe sub masă. Ecranul era complet negru, exact cum se așteptase. Pun se întoarse în dormitor ca să ia încărcătorul, mișcându-se cât mai silențios pentru a nu-l trezi pe celălalt. Cablul fu conectat la telefon și, curând, ecranul stins se aprinse.

Zeci de notificări și aproape o sută de apeluri pierdute îl făcură să tresară. Cele mai multe mesaje erau de la Elise, însă apelurile proveneau aproape toate de la Pokpong.

Pokpong făcea naveta între casa lui și cea a tutorelui său, până când dispăruse din cauza războiului dintre vânători și vampiri. Pun presupuse că aceasta nu avusese timp să-și facă griji pentru el, fiind probabil ocupată cu pregătirile pentru mutarea într-o altă țară.

Ezită dacă să sune — ar fi însemnat să-i întrerupă somnul lui Pokpong, aflat pe un alt continent — așa că decise să lase telefonul așa cum era. Totuși, își aminti că în seara aceea urma să-și contacteze singurul frate, care își începuse o viață nouă într-un ținut îndepărtat, pentru a-și cere scuze că nu apucase să-și ia rămas-bun.

— Te-ai trezit și nu m-ai trezit și pe mine?

— Ești treaz?

— De când mi-ai atins pe ascuns colierul de la gât.

Pun evită ochii negri ca bezna și se îndepărtă de telefonul vechi, pregătindu-se din nou. Altfel, persoana sprijinită de spătarul scaunului avea să-l urmărească neîncetat cu privirea.

Nu îi luă mult să se spele, iar când ieși din baie, cu părul încă umed, se îndreptă spre sufragerie. Podeaua din fața mesei era ocupată de cel care încerca să conecteze cablul televizorului, desprins încă de la prima dată când îl trântise pe jos.

— Reusești, domnule Ramil?
— Nu sunt sigur.

Trupul înalt se ridică, făcu câțiva pași înapoi și luă telecomanda pentru a porni televizorul.

Ecran negru. Imaginea pâlpâi pentru o clipă, apoi o lumină albă apăru înainte ca ecranul să se lumineze complet și să afișeze imaginea normală. Persoana care îl reparase se întoarse spre el, așteptând o laudă, asemenea unui copil.

— Sunteți foarte priceput, domnule Ramil.
— Vino să stai aici. Te ajut eu.

Pun se așeză pe canapea, între picioarele bărbatului înalt. Celălalt îi smulse prosopul din mâini și începu să-i usuce părul ud, cu mișcări blânde.

— Ai mai făcut asta pentru altcineva?
— De ce aș face asta pentru altcineva?

— Și de unde ai învățat?
— Din serialele pe care m-ai pus să le urmăresc.

Pun râse în tăcere la răspunsul celui care obișnuia să se trezească în toiul nopții ca să se uite singur la televizor, în holul impunător al penthouse-ului. Ochii lui limpezi se închiseră, iar trupul i se relaxă, lăsându-se în voia gesturilor grijulii ale celuilalt.

— De ce te-ai trezit atât de devreme?
— Încercam să-l contactez pe fratele meu.

— Dar Pokpong probabil doarme. S-a mutat în Statele Unite ca să studieze.

— Îți este dor de fratele tău?
— Da.
— Dar fratele tău e norocos că a putut pleca.

Atingerea blândă a unei mâini în părul lui îl făcu să ridice privirea spre celălalt. Stăpânul ochilor nocturni își plecă fruntea și îi atinse buzele cu vârful nasului scurt.

— Și tu ești norocos să-i ai pe Mekhin, Khuear și Methus.
— Te am și pe tine.

Chipul delicat se apropie și mai mult, iar buzele li se atinseseră în același gest timid. Vârful limbii calde adună dulceața clipelor dintre ei. Mâinile lui lăsară prosopul și se prinseră de ceafa celuilalt, susținându-l. Inima îi zvâcni, purtată de sărutul dulce. Își acordă timp să savureze acea fericire, alături de ultimul Jonoel, izolându-se de lume, fără să știe că un curent ascuns urma curând să măture țărmul liniștii lor.

Mekhin nu renunțase încă la încercările de a-l opri pe Corbul Negru renegat să-și adune forțele pentru a se răzbuna pe grupul de vânători numit Hunter. Făcea aproape zilnic drumul de la conacul lui Khuear la penthouse. Totuși, în acea zi, atmosfera părea neobișnuit de animată, iar Mekhin se temea că lucrurile ar putea scăpa de sub control.

În sala principală a conacului, Khuear stătea deasupra tuturor vampirilor. Cu chipul încruntat, îi instiga pe nemuritorii adunați acolo.

— Ce ai de gând să faci, Khuear?
— Frații mei, astăzi noi…
— Khuear?
— Dacă nu aveți de gând să ni vă alăturați, plecați imediat.

— Astăzi voi pune capăt existenței acelor oameni murdari.

Ochii roșii nu dădeau niciun semn că s-ar fi liniștit.

Mekhin știa că, în acest punct, nu-l mai putea opri pe Khuear și nici războiul nu mai putea fi evitat. Totuși, nu voia să-l lase să plece singur. Medicul oftă adânc, își feri privirea agresivă și se întoarse spre ceilalți vampiri, ca și cum ar fi luat deja decizia de a se alătura lor.

— Amintiți-vă ochii larg deschiși ai fraților noștri când au fost uciși.
— Amintiți-vă țipetele lor de durere și suferință.
— Răzbunați-i pe deplin și ucideți-i pe toți!

— Da!

Vampirii care i s-au alăturat lui Khuear își foloseră puterile pentru a se teleporta din conac, lăsând locul aproape gol. Proprietarul lui se transformă într-un corb și zbură afară, spre cer. Destinația lor era clubul de noapte, încă închis.

Mekhin profită de acel moment pentru a-l informa rapid pe Methus despre ceea ce făcea fratele mijlociu al liniei de sânge Solay, apoi urcă într-un autobuz pentru a-i urma pe corbii renegati.

Între timp, Elise se separase de grupul de vânători. Se simțea vinovată, știind că Pokpong petrecuse multe zile alături de ei, deși Pun încercase să-l țină departe de acest pericol. Vânătorii erau un secret pe care cea mai bună prietenă a lui îl va ascunde pentru totdeauna de fratele său.

Tânăra ținea telefonul la ureche, trupul ei suplu fiind ascuns într-un loc îndepărtat de zona în care vânătorii se antrenau cu armele-umbră ale lui Caster, ocupat să testeze gadgeturile primite de la Jett.

Elise încercase anterior să-l avertizeze pe Jett în legătură cu comportamentul suspect al preotului Dragul, dar acesta se înfuriase și îi spusese să nu mai aducă subiectul în discuție.

— Alo, Pun.
— Elise.
— Pun, ce faci?

— Eu…
— L-ai văzut pe Pokpong?
Nu reușesc să dau de fratele meu. Tocmai m-a sunat centrul de plasament și mi-au spus că Pokpong n-a mai ajuns la școală…

— De fapt, voiam să te sun tocmai pentru asta.
— Pokpong?
— Da, fratele tău…

Bum!
Zgomot!!

Oaspeți nepoftiți, aproape o duzină, au spart uși și ferestre din toate colțurile localului de divertisment. Vânătorii, luați prin surprindere, au fost trântiți la pământ sau izbiți de pereți. Ființele cu sânge nemuritor nu arătau niciun strop de milă. Nu veniseră să negocieze, așa cum își dorise liderul Jonoel.

Grupul de corbi negri s-a prăvălit din aer, contopindu-se într-un trup înalt, îmbrăcat în negru. Ochii lor stacojii au început să caute scara despre care aflaseră de la un informator — cea care ducea spre subsol, baza vânătorilor. Dar n-a fost nevoie să aștepte mult.

Persoana pe care o așteptau a apărut, însoțită de gemeni și de încă cineva pe care Khuear l-a recunoscut imediat: fratele mai mic al celui care îl eliberase pe lord din sigiliu.

— Surpriză.

— Tu!

Jett n-a avut timp să-și pregătească arma de foc. Avea doar cuțitul personal de argint, dar nu a ezitat nicio clipă și s-a aruncat asupra celui cu o putere net superioară. Khuear a evitat lama de argint și i-a aplicat un șut în ceafa lui Jett, trimițându-l rostogolindu-se pe podea.

Vampirul cu sânge Solay nu i-a lăsat nicio șansă să se ridice. Și-a apăsat piciorul pe capul liderului vânătorilor, chiar în momentul în care acesta a reușit să folosească vârful cuțitului pentru a tăia vârful pantofului de piele. Prins complet pe nepregătite, vânătorul a căzut la pământ, incapabil să mai opună rezistență.

Winnala, fratele mai mic, respira sacadat, folosindu-și ultimele puteri pentru a-l înfrunta pe cel care îi răpise fratele. Însă lipsa lui de experiență l-a împiedicat să reziste impactului forței inumane. A căzut la pământ și și-a închis ochii, pregătindu-se pentru durere.

Dar o umbră neagră s-a interpus între el și vampirul care se apropia.

— Dă-te înapoi, Mekhin.
— Mă ocup eu de asta.

Impulsurile sângelui Solay erau prea puternice pentru a fi stăvilite. Bărbatul înalt și masiv s-a îndepărtat furios, iritat că fusese întrerupt.

— D-domnule doctor?

— Vino cu mine.

Ochii lui stacojii erau diferiți de prima dată când îl întâlnise, în timpul turei la magazinul de tip convenience.
Pokpong era atât de zdruncinat încât nu se putea mișca. Nu putea să creadă că celălalt îi ascunsese întreaga vreme natura nemuritoare sub înfățișarea umană.

Creierul lui, care încerca să proceseze imaginea, nu a mai avut timp să gândească înainte ca trupul său rănit să fie ridicat într-o îmbrățișare. Pokpong nu a opus rezistență, pentru că îi era greu chiar să stea în picioare. Știa că, cel puțin, Mekhin probabil nu-l va ucide într-un mod ciudat.

Jett și-a scanat camarazii; mai bine de jumătate fuseseră pierduți. A evaluat rapid situația și a decis că nu puteau rezista atacului-surpriză. Transpirația îi curgea pe față, grija lui evidentă mulțumindu-l și mai mult pe Khuear.

Dar, exact când corbul negru rătăcit se pregătea să se transforme și să înfrunte din nou liderul vânătorilor, Caster a apărut la timp cu un pistol de argint. Jett a tras fără ezitare; glonțul i-a străpuns brațul corbului negru, trimițându-l la pământ.

Pistolul mic, încărcat cu gloanțe, era îndreptat spre capul ființei cu sânge Solay. Degetul său subțire era gata să trimită nemuritorul înapoi în ciclul vieții, dar…

— Jett!

Bang!
Whoosh!

Singura femeie din grupul liderilor i-a smuls pistolul de argint încărcat din mână, îndepărtându-l de capul lui Khuear. Corbul negru a profitat de ocazie, și-a dispersat forma și a zburat în văzduh, departe de cuibul vânătorilor. Nemuritorii supraviețuitori s-au repezit să folosească puterile lor pentru a părăsi localul, încercând să se refacă după micuțul război.

— Elise!
— Ajunge, Jett!
— Și tu mă vei trăda?

Prietenul înalt al lui Elise s-a năpustit asupra ei, cu intenția de a-i face rău în furia lui nebunească. Mâinile lui groase i-au înconjurat gâtul, dar ochii mari, plini de lacrimi, l-au făcut pe Jett să se retragă cu reticență.

— L-ai trădat pe Pun implicând fratele mai mic al unui prieten, știind cât de mult a încercat Pun să-l țină pe Pokpong departe de asta.
— Fratele tău trebuie să plătească pentru asta!
— Nimeni nu trebuie să plătească pentru nimic.

— De partea cui ești, Elise?
— Hmph.

Elise nu a răspuns, pentru că nu putea să aleagă între prietenia lui Jett și loialitatea față de Pun. Jett s-a întors și a plecat, fără să-i ofere timp să găsească un răspuns. Elise se simțea prinsă într-o dilemă. Micuța știa că, în acel moment, indiferent ce ar spune, prietenul ei nu ar fi ascultat. Tot ce își dorea Elise era să-l facă să reflecteze asupra lucrurilor ciudate cu care se confruntau amândoi.

O voce dulce a strigat după cel care părăsea casa grupului de vânători, îndreptându-se spre ușa de ieșire:

— Jett…
— Chiar dacă nu crezi ce spun, vreau să te gândești la tatăl tău, Dragul.
— Știu că și tu simți la fel.

---

La etajul superior al Hotelului Jonoel, domnea o mică agitație. Mekhin îi aducea stăpânului său trupul alb al lui Winnala tânăr, purtându-l până la locația stabilită. Când Mekhin a sosit, Ramil, Pun și Methus erau deja acolo. Eliberatorul sigiliului stăpânului său plângea ca și cum inima i s-ar fi frânt. Încerca să le spună că starea lui Pokpong se îmbunătățea constant, pentru că folosise în secret puterea sa de vindecare pe tot parcursul călătoriei.

— Fratele tău este în siguranță.
— Hiccup…
— Lasă-l să se odihnească puțin și va fi bine.
— M-mulțumesc foarte mult, domnule Mekhin.

Doctorul a dat din cap în semn de mulțumire și a așezat cu grijă trupul inconștient pe patul moale.
S-a dat deoparte, lăsând fratele mai mare al lui Winnala să petreacă timp singur, îngrijindu-și fratele mai mic.

În exterior, doi vampiri așteptau pentru a discuta detaliile. Mekhin a aflat că Pun primise un apel de la protectorul său nu cu mult timp înainte, pentru că nu reușise să ia legătura cu Pokpong de câteva zile. Pun tocmai descoperise că fratele său mai mic nu plecase în străinătate să studieze, așa cum credea, ci se ascundea împreună cu grupul de vânători pe care fratele său mai mare tocmai îl părăsise.

Doctorul i-a relatat stăpânului său toate evenimentele care au avut loc înainte de incidentul de la localul de divertisment, folosit ca fațadă pentru grupul de vânători.

— Cum mai stă treaba cu corbul?
— Am plecat mai devreme, domnule.
— Khuear a ajuns la sediu, domnule. Voi merge să-l văd personal.

Progenitorul a dat din cap, iar ființa mai în vârstă cu sânge Solay a folosit viteza sa pentru a verifica starea corbului rebel, care acționa fără să gândească.

— Îți mulțumesc mult că l-ai protejat.
— Cu plăcere.

Cu asta, Mekhin și Ramil s-au despărțit. Stăpânul părea că avea alte treburi de rezolvat, iar Methus se va ocupa de Khuear. Mekhin a supravegheat frații Winnala pentru a se asigura că nu s-au întâmplat schimbări, apoi a părăsit penthouse-ul de la ultimul etaj pentru a se odihni și a-și recupera puterile de vindecare.

Etajul de sub penthouse era locul în care se odihneau ființele cu sânge Solay, separate de stăpânul lor. Mekhin și-a lăsat trupul obosit pe canapea și a adormit, pleoapele închise, respirația regulată. Pokpong era în siguranță, Khuear era îngrijit de Methus, iar stăpânul său avea multe treburi după ce dispăruse toată noaptea din Jonoel. Pentru el, acesta era momentul perfect să se odihnească cu adevărat, după ce alergase între spital, sediul lui Khuear și penthouse-ul lui Jo…

Bum, bum.
Bum, bum, bum.

— Domnule Mekhin, domnule…

Pleoapele sale palide s-au deschis larg. Recunoscu vocea care-i întrerupsese somnul: era cea a fratelui ei mai mare, Winnala. Mekhin s-a ridicat, odihnindu-se doar puțin, și s-a îndreptat spre ușă, întâlnind chipul îngrijorat al celuilalt.

— Pokpong?
— Da…

……

Revenind la momentul anterior, cuvintele lui Mekhin păreau să aibă puteri profetice, pentru că la scurt timp, trupul firav al fratelui mai mic s-a mișcat. Ochii săi palizi, sub pleoape, se mișcau neliniștiți înainte ca ochii săi căprui deschiși să privească în jur.

— Pokpong s-a trezit?

…

— Vrei apă? Îți aduc.

— Frate Pun?
— Sunt eu.

Pun Winnala îl ajută pe singurul său frate mai mic să se ridice, sprijinindu-se de tăblia patului. Mâinile sale frumoase i-au prins pe cele ale celuilalt, iar un zâmbet fericit îi lumina chipul, întrebând de ce starea fratelui său nu era atât de îngrijorătoare pe cât se temuse.

— Vrei apă sau ai nevoie de ceva…?
— Ești dispus să rămâi aici cu acești vampiri?
— Pentru că?
— Jett mi-a spus totul.

Sprâncenele lui se încruntară, pe măsură ce confuzia creștea: cum reușise fratele său să afle informațiile de la Jett? Mai mult, Pun se gândea la situația complicată: prietenul său, liderul vânătorilor, îi dezvăluise secrete despre fratele mai mic.

— Unde au fost găsiți?
— De ce ai ascuns secretul despre fratele mai mic?
— Pokpong și Jett?
— Și de ce ai mințit pe Jett și pe ceilalți că ai fost capturat, dacă erai dispus să stai aici?

— Nu am mințit pe nimeni, Pokpong.
— Deci asta înseamnă că ești dispus să îi ții aici?
— Ai înnebunit? Tipul ăla pe care l-ai adus acasă e vampir, nu-i așa?
— Nu-l mai numi așa.

Pun înțelese că Pokpong era furios. Singurul său frate mai mic făcea zarvă, crezând povești false despre cine îl păcălise să întâlnească vânătorii, un grup pe care el nu-l menționase niciodată. Povestea putea fi reconstruită din cuvintele tânărului Winnala despre ceea ce se întâmplase mai devreme și despre faptul că secretul său cu cealaltă persoană fusese dezvăluit de cineva.

— Interpretezi greșit lucrurile.
— Jett te minte.
— Tu ești cel care mă minte.

Mâna care fusese prinsă fu lăsată liberă. Pokpong era suficient de puternic ca să se ridice singur din pat.

— Afară încă e periculos, Pokpong…
— Aici e periculos la fel.
— Te rog, stai singur.
— Și nu te gândi să mă urmezi.

Pun nu l-a lăsat pe singurul său frate mai mic să iasă singur pe stradă, de teamă că ar putea fi rănit de oricine și-ar fi amintit de fața lui Pokpong. Totuși, nu îndrăznea să sfideze privirea serioasă și ușor furioasă a ochilor căprui ai fratelui său, ca și cum o neascultare i-ar fi rupt legătura dintre ei.

Așa că l-a lăsat pe Pokpong să ia liftul în jos. Ochii săi limpezi au scanat camera, dar Ramil nu era nicăieri și nu era potrivit să-l implice în asta. Corpul subțire s-a gândit o clipă, apoi a alergat să ceară ajutorul celei de-a doua persoane care i-a venit în minte, sperând că aceasta încă era jos.

Knock, knock.
Knock, knock, knock.

— Domnule Mekhin, salut.
— Pokpong?
— Da.
— M-ai putea ajuta să-l urmăresc pe Pokpong?

Doctorul vampir nu a avut nevoie de mult timp să ghicească unde s-ar duce Pokpong pentru a scăpa de situația complicată. Bărbatul înalt stătea în fața magazinului din apropierea spitalului, mâncând un hamburger cald și privindu-se împrejur după cineva care probabil nu se va duce în altă parte. Și curând, Pokpong s-a apropiat și s-a așezat pe banca de marmură lângă el.

Înainte de a pleca, Pun i-a povestit pe scurt ce se întâmplase în cămin și motivul pentru care fratele său ajunsese cu grupul de vânători: liderul lor, Jett, îl păcălise.

Îngrijorat de fratele său, Pokpong a acceptat să se alăture pentru a-l ajuta pe Pun, care credea că fusese capturat de grupul de vampiri.

— Ți-e foame?
— …
— Asta?

Pun i-a întins un alt hamburger. Pokpong a luat fast-food-ul, desfăcând ambalajul de hârtie, înainte să pună o întrebare care îl făcu curios:

— Ești și tu vampir?
— Da.
— Ți-e frică de mine?

Pokpong mesteca hamburgerul, înghițindu-l încet. A încrucișat picioarele lungi, și-a sprijinit brațul pe masa de marmură și a întors capul spre micuțul care stătea lângă el, mestecând pâinea cu obrajii rotunzi până s-a înmuiat, înainte de a răspunde.

— Nu, nu mi-e frică de tine.
— Domnul Mekhin nu-mi va face nimic.
— Nimeni nu-ți va face nimic.
— Nu suntem ceea ce crezi.
— Persoana aceea nu ți-a forțat fratele, Pun, nu-i așa?
— Nimeni nu poate forța pe nimeni.
— Toată lumea urmează ceea ce simte în inimă.
— Și fratele tău la fel.

El i-a zâmbit lui Pokpong, un zâmbet liniștitor, care i-a transmis că tot ce s-a întâmplat între fratele său și „creatorul” său ține de inimă. Nimeni nu controlează sau rănește pe altcineva pentru a-l ține captiv, așa cum credea Pokpong.

Micuțul a dat din cap. Ochii săi căprui, la fel de limpezi ca ai fratelui său mai mare, păreau să fi pierdut orice urmă de îngrijorare. Stresul și furia acumulate din cauza înșelăciunii persoanei în care avea cea mai mare încredere, după explicațiile primite, probabil l-au făcut să simtă că totul se va rezolva și că tânărul Winnala va clarifica totul — trebuia doar să aștepte.

Între timp, Methus primise ordin să verifice starea ființei Solay Khuear. În loc să folosească puterea sa pentru a ajunge la sediu, a lăsat ordinul și s-a îndreptat spre localul de distracție, ascunzătoarea grupului de vânători.

Bărbatul înalt se strecura prin umbrele magazinului. Privea pagubele cauzate de nemuritorii și adversarii săi. Și-a ridicat mâna groasă pentru a-și acoperi nasul la mirosul putred, înainte să observe sânge roșu închis întins pe podea. Proprietarul corpului fusese probabil mutat deja din acest loc, la fel ca și vânătorii, pentru că acum clădirea din inima districtului de distracție era pustie.

Methus se grăbea să execute primul ordin. Sediul distrus, irecuperabil, părea acum un dezastru comparativ cu ce fusese cu câteva luni în urmă. A încetinit brusc. Știa că corbul negru rătăcitor își lingea rănile într-un colț al sălii ritualurilor pe care o folosea pentru a-și păcăli discipolii.

— Cum te simți?
— Hmph.

Khuear, ținându-și brațul rănit pe trepte, a privit în altă parte.

Oaspetele neinvitat s-a oprit în fața lui. Methus s-a aplecat și și-a ridicat mâna să atingă rana pe care celălalt părea să vrea să o vindece, dar nu putea concura cu expertiza lui Mekhin.

— Întoarce-te la hotel. Mekhin te va vindeca.
— Nu te amesteca.
— Repede, Khuear.
— Nu veni…

Rr…

Înainte să-și termine fraza, dispozitivul său de comunicare a sunat, întrerupând conversația. Methus intenționase să nu răspundă, dar pe ecran apărea numele Elise, unul dintre fondatorii grupului de vânători de vampiri. Așa că și-a schimbat intenția și a glisat pentru a răspunde.

Telefonul de lux i-a fost adus la ureche, iar proprietara a răspuns încet, pentru a-l anunța că este pe fir:

— Știu unde este preotul Dracula.

Pun a primit un mesaj de la Mekhin: Pokpong era cu el și părea că se simte mai bine după ce au vorbit puțin. Inima lui, încărcată de grija pentru fratele său și de vina pe care și-o purta, a început să se liniștească. A oftat în ceașca cu lapte cald pe care liderul Jonoel îi pregătise, simțind cum grijile îi sunt ușurate, iar aroma blândă îi alina sufletul.

A luat ceașca și a sorbit din laptele cald, simțind:
— Cu Mekhin, nu ai de ce să-ți faci griji, frate.
— Totuși… încă-mi pasă de ce gândește el.
— Mă va mai vedea la fel?
— Totul necesită timp.

— Tu și fratele tău vă iubiți, dar nu vă întrebați niciodată unul pe celălalt cum vă simțiți.

Așa cum spusese Ramil, păstrăm toate grijile în interior. Când celălalt nu este ceea ce ne imaginăm, simțim și mai multă frustrare pentru că nu spunem nimic.

— Totul va fi bine.

Bărbatul înalt și suplu s-a aplecat în fața lui, ridicându-i bărbia cu degetele subțiri. Ochii săi nocturni reflectau neliniștea, ca și cum ar fi vrut să aline grijile lui Pun.

— Dă-mi grijile tale.
— Și tu ești îngrijorat. Dă-mi și ale tale.

Chipul blând s-a apropiat, sprijinindu-și fruntea de a celuilalt și privindu-l în ochii care se uitau înapoi, ca și cum acest gest ar fi putut alina neliniștea. Cuvintele de consolare vindecă doar pentru un moment, dar cele rostite de Ramil erau ca un val care spăla toate sentimentele rele care-l încorsetaseră. De fiecare dată când Ramil făcea o promisiune, Pun ceda…

Ca și acum, a lăsat ceașca cu lapte cald pe podeaua canapelei și l-a îmbrățișat pe cel încă în genunchi. Chipul său delicat s-a sprijinit pe umărul bărbatului înalt, în timp ce brațele celuilalt îl înconjurau, mângâindu-i spatele ușor.

Pun Winnala nu era diferit de Ramil Solay Jonoel. Niciunul dintre ei nu mai experimentase iubirea înainte. A oferi lui Ramil acest statut special era ca și cum ar fi învățat să iubească pentru prima dată. Încercările au fost multe și încă rămân nerezolvate. De aceea, singurul lucru care putea susține această legătură era stabilitatea dintre el și Regele Jonoel. Iubirea era cea care țesea legătura lor, pentru ca mâinile care se țineau să nu se mai desprindă niciodată.

Capitolul 9: Roata norocului

— Da, un membru al familiei pacientului a raportat că a fost nevoie de un transfer de urgență cu câteva ore în urmă.

Elise a sosit puțin mai târziu și, chiar cu viteza și agilitatea ei, era posibil să nu observe nicio urmă. Methus a înclinat capul în semn de mulțumire către asistentă și apoi și-a amintit ceva.

— Pot să verific camera 12?
— Huh?
— Caut ceva important legat de tatăl lui Jett.

— Ah… ați ajuns exact la timp, înainte ca menajera să curețe camera.
— Vă mulțumesc mult.

Methus a mers pe hol în direcția indicată. Ușa camerei de la capătul holului era deschisă, așteptând să fie curățată. Pe măsură ce se apropia, aroma specifică vampirilor devenea tot mai evidentă, ajutându-l să detecteze dacă mai era cineva în interior.

S-a gândit că ar putea fi un vampir sosit mai devreme sau care încă se afla în cameră, dar, ajungând în fața ușii, a găsit camera goală.

— Atunci de unde vine aura asta de vampir?

Methus a inspectat camera VIP, împărțită în secțiuni conforme cu prețul său. Părea neatinsă, deși asistenta spusese că pacientul se mutase recent.

A verificat frigiderul, sertarele și rafturile, sperând să găsească ceva util, dar, în afară de aroma suspectă, nu era nimic.

S-a oprit la capătul patului, și-a sprijinit bărbia în mână și a început să caute indicii pe care le-ar fi putut rata.

Privirea i-a căzut asupra patului king-size. Totul era aranjat cu grijă, pernele păreau neatins, ca și cum nimeni nu ar fi folosit camera. Se întreba dacă cineva folosise cu adevărat camera sau dacă fusese doar o capcană.

Când și-a ridicat mâna și a mutat perna mare de pe pat, a descoperit un secret ascuns în buzunarul feței de pernă.

— Așteaptă puțin…

Era o fotografie veche, atât de estompată încât abia se mai putea vedea ceva. Degetul lui a mângâiat fotografia, concentrându-se pe fețele zecilor de persoane așezate pe scaune și pe cele din spatele lor.

— O biserică…?

Methus a recunoscut forma arhitecturală din fundal. A privit fețele copiilor și tinerilor până s-a oprit asupra centrului imaginii, unde, deși era estompat, se putea distinge ceva important.

— Știu unde se află preotul Dracula.
Elise ridică privirea, cu ochii strălucind în penumbră.
— Unde?
— Spitalul X. Salonul VIP, camera doisprezece.
Ea ezită o fracțiune de secundă, apoi înclină ușor capul.
— Îți mulțumesc mult, Elise.
Nu era vorba că problema Khuear nu conta, însă informația primită în urma acelui apel era la fel de importantă — poate chiar mai periculoasă. Methus își puse mâinile pe șolduri și scutură din cap, privind creatura de sânge Solay Khuear, care refuza cu încăpățânare să se întoarcă într-un loc sigur.
Deși starea lui nu părea critică, dacă îl lăsa așa, fără să-i permită să se refacă rapid, puterea gloanțelor de argint i-ar fi putut pune capăt nemuririi.
— Am ceva important de făcut , spuse Methus, întorcându-se spre ușă.
— Intră , veni o voce din interior.
Methus se opri și adăugă, pe un ton rece:
— Dacă vrei să mori aici, e problema ta.
Se întoarse din nou spre creatura rănită.
— Întoarce-te la Jonoel, Khuear.
— Nu.
Methus oftă adânc.
— Of…
Methus încerca să-și întărească ideea că fiecare își face propriile alegeri, însă îngrijorarea pentru celălalt bărbat îl măcina. Nu voia să plece. Totuși, dacă mai zăbovea, se temea că informația primită avea să devină inutilă, urma să fie descoperit.
— E problema ta , spuse el, cu o răceală forțată.
Chiar și în timp ce rostea aceste cuvinte, Methus trimise în taină un mesaj lui Mekhin, cerându-i să vină de urgență și să se ocupe de corbul rebel, prins în propria mândrie și incapabil să accepte ajutorul cuiva. Apoi părăsi în grabă sediul Khuear și porni spre spitalul aflat la mare distanță.
Trupul său suplu se mișcă într-o clipire, grație vitezei primite ca dar de la creatorul său. Deși mulți vampiri posedau abilități asemănătoare, cei de sânge Solay, sângele Regelui din Jonoel, erau net superiori.
Într-o fracțiune de secundă, Methus se opri în fața spitalului menționat de Elise. Trecu prin ușile automate, pe lângă sutele de oameni absorbiți de propriile sarcini, și se îndreptă spre clădirea VIP, adânc ascunsă în complexul medical.
— Părintele Dragul, camera doisprezece, vă rog.
Asistenta ridică privirea din dosare.
— Pacientul din camera doisprezece tocmai a fost externat.
— Cum adică…? vocea lui Methus se aspri.
— Da. Un membru al familiei a anunțat că era necesar un transfer de urgență, acum câteva ore.
Elise ajunsese cu un pas prea târziu. Probabil întârziase atât de mult încât nu mai avea să găsească nicio urmă, în ciuda puterilor sale supranaturale. Methus își plecă ușor capul în semn de mulțumire, dar chiar înainte de a se întoarce, își aminti ceva.
— Aș putea arunca o privire în camera doisprezece?
— Poftim? asistenta păru surprinsă.
— Domnul Jett mi-a trimis un mesaj. M-a rugat să caut ceva important ce aparținea tatălui său.
— Ah, domnul Jett… atunci ați ajuns chiar la timp, înainte ca femeia de serviciu să curețe salonul.
— Vă mulțumesc foarte mult.
Bărbatul zvelt porni pe coridor, în direcția indicată. Ușa camerei de la capătul holului era deschisă, așteptând să fie curățată de persoana care tocmai plecase. Cu cât se apropia, cu atât mirosul distinct devenea mai clar, aroma unică a speciei, folosită adesea pentru a o deosebi de celelalte.
Methus crezu pentru o clipă că un vampir ajunsese înaintea lui sau poate încă se afla înăuntru. Însă când se opri în prag, descoperi camera goală. Nu era nimeni acolo.
Încruntă sprâncenele.
— Atunci… de unde vine această aură de vampir?
Mekhin nu-l putea lăsa pe Pokpong singur. Avea un scop clar: să-l aducă înapoi, pentru că își dorea ca frații Winnala să aibă șansa de a ajunge la o înțelegere atunci când amândoi erau într-o stare receptivă.
Acoperișul Hotelului Jonoel era un spațiu plin de flori care înfloreau la apus, răspândind un parfum dulce în aer. Mekhin îl aduse pe Pokpong acolo, pentru că Pun și Ramil îi așteptau.
— Pokpong.
— Vă mulțumesc foarte mult, domnule Mekhin.
Înainte ca Pun Winnala, fratele cel mare, să apuce să-i spună ceva fratelui său mai mic, nu uită să-i mulțumească asistentului important care reușise să-l convingă pe Pokpong să se întoarcă. Apoi Pun se desprinse de Ramil și se apropie de fratele său, care încă stătea nemișcat.
Trupul său suplu, nu cu mult mai înalt decât al fratelui mai mic, îl cuprinse într-o îmbrățișare strânsă. Pokpong rămase încremenit pentru o clipă, asemenea unei statui, înainte de a-și ridica brațele și a-i răspunde la îmbrățișare.
Mult timp nu se spuse nimic. Și nimănui nu-i păsă că, în acel moment, pe acoperiș, cei doi vampiri le lăsară fraților un spațiu de intimitate pentru a se regăsi.
— Frate Pun…
— Ce s-a întâmplat? întrebă acesta încet.
Pun îi dădu drumul și îi aranjă părul de pe frunte cu degetele, într-un gest familiar. Apoi îl conduse spre hamacul din grădina de pe acoperiș și se așeză lângă el.
— Frate Pun…
— Pokpong.
— De ce mă tot strigi?
— Pentru că mă strigi mereu și nu spui nimic.
Schimburi mărunte ca acestea le smulseră amândurora un zâmbet. Starea lui Pokpong se liniști treptat, încă de la început și pentru că Mekhin îl convinsese să gândească limpede, strecurând rațiune în fiecare frază a conversației.
— Eu…
— Vreau să-mi cer scuze pentru ce ți-am făcut în după-amiaza asta.
— E în regulă. Aș fi fost furios și eu, dacă aș fi fost în locul tău.
…
— Sunt atât de multe lucruri pe care vreau să ți le spun, dar nu știu de unde să încep.
Când fratele său mai mic rămase tăcut, Pun începu să se îngrijoreze. Încerca să ordoneze toate întâmplările pentru a i le explica, visele, copilăria, picturile în care intrase… totul părea prea incredibil pentru a fi pus în cuvinte.
— Așa că…
— Știai de la început că toți sunt vampiri, nu-i așa? întrebă Pokpong.
— Da. Pun dădu din cap.
— Atunci de ce mai ești cu ei?
— Ramil și cu mine… ezită o clipă.
— Există o legătură între noi. Ceva care ne face să ne pese unul de celălalt.
— Trebuie să rămânem împreună.
— Să avem încredere unul în altul.
— E greu să trăiești printre vampiri? întrebă Pokpong, în cele din urmă.
— Nu , răspunse Pun cu sinceritate.
— Sunt la fel ca noi.
— Da…
— Îl cunosc pe domnul Mekhin de foarte mult timp, fără să-mi dau seama , continuă Pun, zâmbind.
— Chiar și când și-a dezvăluit adevărata natură, tot nu am vrut să cred.
Râse încet — un râs stârnit de expresia surprinsă a lui Pokpong, în timp ce își exprima sentimentele legate de tânărul cu sânge Solay.
Pokpong avea încă multe întrebări. Băiatul curios era interesat de fiecare detaliu al istoriei rasei nemuritoare, de parcă ar fi scris o carte de non-ficțiune. Întrebările la care nu primea răspuns le păstra în minte, hotărât să le adreseze, într-o zi, unui vampir adevărat.
Nu au numărat cât timp trecuse. Subiectele se schimbau în funcție de cine întreba. Nu au uitat nici să lămurească motivul pentru care tânărul Winnala nu plecase la studii în străinătate. Răspunsul, faptul că Pokpong își dorise să rămână alături de el, îi aduse lacrimi în ochii palizi.
Noaptea aceea fu alimentată de înțelegere, legănată de încredere și dusă mai departe prin promisiuni. Relația care aproape se destrămase între Pokpong și Pun Winnala începu, încet, să se repare și să se reconstruiască. Totul se petrecea printre râsete, zâmbete, parfumuri dulci și lumina portocalie care strălucea pe cerul nopții.
Două siluete înalte și puternice se îndepărtară de pe acoperiș, lăsându-i pe cei doi frați Winnala să-și clarifice neînțelegerile în liniște.
— Te-a contactat Methus? întrebă Ramil.
— Încă n-am primit niciun mesaj… hm.
Mekhin se opri brusc. După ce Ramil îl întrebă despre Methus, mâna lui masivă scoase telefonul pe care îl ignorase după ce îi trimisese lui Pun un mesaj legat de Pokpong. Pe ecran se afla un mesaj trimis cu mai bine de trei ore în urmă, o cerere urgentă de a verifica starea corbului rebel care refuzase să se întoarcă la Jonoel, încăpățânat până la capăt.
Ochii i se măriră. Medicul de sânge Solay îi arătă mesajul stăpânului său. Literele se reflectară în ochii nocturni ai Regelui, iar când terminară de citit, se priviră unul pe celălalt. Nu era nevoie de multe cuvinte, amândoi știau deja care era destinația: sediul Khuear.
— Încalcă-ți regulile măcar o dată , spuse Ramil.
— Cred că puștiul e în pericol.
Mekhin refuza, de obicei, să folosească o putere de care nu avea nevoie, însă de data aceasta alese să încalce regulile. Îngrijorarea îi înăbușea orice reținere — se temea că celălalt ar putea dispărea din viața nemuritoare. Chiar dacă Mekhin se deplasa mai lent decât ceilalți, era totuși mai rapid decât a străbate orașul prin trafic. Regele din Jonoel încuviință din cap.
Cei doi vampiri părăsiră penthouse-ul. Într-o clipire, Regele din Jonoel ajunse la sediul Khuear. Ramil se năpusti în hol și găsi creatura cu sânge Solay pe care o crease prăbușită pe podeaua rece.
— Khuear!
Ramil se grăbi să-i susțină trupul și îl strânse în brațe. Ființa sa de sânge nu își pierduse complet cunoștința. Sprâncenele îi erau încruntate, ca și cum ar fi suferit. Trupul îi era rece, dar acoperit de sudoare.
Ramil era pe punctul de a-și folosi puterea de vindecare, când fu oprit de o voce care tocmai sosise.
— Stăpâne… Khuear?
Fără a mai avea nevoie de ordine, medicul se repezi înainte și își folosi puterile de vindecare, specialitatea lui, asupra rănii uriașe care lăsase o gaură în brațul celuilalt. Chipul palid al lui Khuear arăta bolnăvicios; trecuse prea mult timp, iar puterea lui Mekhin nu era suficientă pentru a contracara pe deplin efectul gloanțelor de argint.
Mekhin își apăsă palma peste rană, iar lumina puterii sale începu să o vindece. Trecu mult timp până când starea lui Khuear se îmbunătăți, și chiar și atunci, nu era una bună. Respira greu, epuizat de efort, iar Ramil fu nevoit să-i apuce încheietura pentru a-l opri înainte de a se forța până la epuizare.
Cei doi vampiri își alternară eforturile, tratând rana care aproape îl ucisese pe Khuear Solay. Puterea armei, mult mai mare ca înainte din partea vânătorilor, îl făcu pe Mekhin să bănuiască faptul că, dacă s-ar mai produce un asemenea incident, s-ar putea să nu-și mai poată ajuta companionii la fel ca până acum.
— Ah…
— Khuear! strigă Ramil.
— Khuear, mă auzi?
— Eu… eu…
— Poți să-ți deschizi ochii?
Cel aflat în brațele creatorului său își deschise încet pleoapele obosite. Khuear clipi des, neobișnuit încă cu lumina slabă. Ochii lui negri reflectară îngrijorare înainte să întrebe, cu voce stinsă:
— Ce… ce faceți aici?
— Ce s-a întâmplat…?
— Ai leșinat.
— Dacă te-ai fi întors la Jonoel, nu ai fi ajuns într-o stare atât de gravă.
Stăpânul său îi reproșă încăpățânarea. Corbul negru nici măcar nu-și dăduse seama când adormise. Știa doar că încercase să se refacă, însă rana fusese mult mai gravă decât putea îndura. Trupul îi era atât de slăbit, încât abia mai avea energie să se transforme.
— Indiferent cât de mult m-ai urî, trebuie să-ți pui viața pe primul loc, Khuear.
— N-nu… nu vă urăsc , murmură el.
— Vă iubesc.
— Știu.
— Îmi pare rău.
Khuear nu putea să creadă că propriul său creator își ceruse scuze. Deodată, vina pe care o închisese adânc în sine, orbit de furie și resentimente, ieși din nou la suprafață.
Corbul negru înțelese, în sfârșit, ce înseamnă ignoranța, cum totul scăpase de sub control din cauza lui, iar altcineva fusese nevoit să-și asume responsabilitatea pentru viața pe care el aproape o risipise din pricina unei mândrii de neatins.
— Știu că ai făcut-o pentru că îți pasă de noi , continuă Ramil.
— Dar ești impulsiv, Khuear. Nu asculți de rațiune. Dacă ai fi murit, nu mi-aș fi iertat niciodată asta.
Regele din Jonoel își iubea și își proteja rudele de sânge mai presus de orice. Faptul că le dăduse viață nu venea cu nicio cerere în schimb — doar ca ei să-și trăiască existența nemuritoare așa cum doreau, fără a tulbura pe nimeni.
Corbul negru acționa adesea fără control, dar nu trecea niciodată o limită reală. De data aceasta, Ramil nu îl învinovățea, pentru că știa că adevărata cauză a situației fusese propria lui neglijență față de sentimentele lui Khuear.
— Îmi pare rău, stăpâne.
— Dacă ești conștient, întoarce-te la Jonoel.
— Am pe cineva cu care vreau să te împac.
— D-dar…
— Sau vrei să mai zaci pe podea încă o zi, Khuear?
De data aceasta, medicul fu cel care întrerupse orice tentativă de argument, motivul nefiind suficient de bun pentru corbul înaripat. Mekhin îl ajută pe Ramil să-l ridice pe Khuear. Deși nu era complet refăcut, era suficient pentru a se transforma și a se întoarce la penthouse-ul de la ultimul etaj.
Ramil își folosi viteza și porni înainte, după ce Khuear încuviință că putea să se transforme și că aveau să se întâlnească la destinația stabilită.
— Și tu cum ai de gând să ajungi acolo? întrebă Khuear.
— Mă întorc cu un taxi , răspunse Mekhin.
— Of…
— Dacă ajungi primul, intră. Nu trebuie să mă aștepți.
— De ce aș aștepta?
Un stol de corbi negri se ridică de pe acoperiș și zbură afară prin ușa larg deschisă. Mekhin zâmbi, sediul era gol. Nu era nicio grabă. Se întoarse la a folosi, ca de obicei, mijloacele de transport umane.
— Dar cum putem fi siguri că tatăl este Faratu?
— Faratu a dispărut de pe radarul nostru încă de când acest orfelinat a fost deschis.
— S-ar putea să nu fie el.
— Am o modalitate de a dovedi , spuse Methus.
— Ar fi posibil ca Stăpânul să-și folosească puterea de percepție mentală asupra lui Pun?
— Este prea periculos, Methus.
— Pot să o fac.
— Nu vreau să-ți asumi niciun risc.
Discuția începu să se ciocnească între opinii diferite. Pun își exprimă acordul cu propunerea lui Methus, fără să fie conștient că impactul folosirii repetate a percepției mentale, mai ales atunci când pătrunzi în locuri unde nu ar trebui să poată schimba pentru totdeauna linia percepției lui Pun Winnala.
— Îți va afecta amintirile.
— Vreau și eu să știu cum sunt cu adevărat amintirile mele…
— Frate Pun…
Pokpong voia să-și exprime opoziția față de intenția fratelui său, însă ochii lui căprui deschis erau plini de o hotărâre stranie. O forță care părea să spună că povestea, cea despre care se credea că are deja un final, trebuia lămurită odată pentru totdeaunam că amintirile lor instabile și fragmentate aveau nevoie de adevăr.
— Pot face asta, domnule Ramil.
— Dacă asta va răspunde tuturor întrebărilor… chiar vreau să o fac.
Regele din Jonoel nu putea refuza. Această metodă era, într-adevăr, cea mai rapidă cale de a scoate la lumină îndoielile trecutului care otrăveau prezentul cu resentimente.
— Bine, Pokpong. Mă întorc imediat.
— Domnule.
— Mhm.
— Atunci să începem ceremonia.
În dormitorul principal al penthouse-ului Hotelului Jonoel rămăseseră doar Ramil Solay Jonoel și Pun Winnala. Amândoi se așezară pe covorul moale, față în față. Cel cu trupul mai mic își înăbuși teama atunci când veni momentul. Mâinile îi tremurau înainte ca celălalt să i le cuprindă, mângâindu-le ușor pentru a-i liniști neliniștea.
— Dacă nu ești pregătit, putem opri ceremonia.
— Sunt pregătit.
— Vreau să știu și eu.
— Arăți îngrijorat.
Degete subțiri îi îndepărtară o șuviță de păr de pe față și i-o prinseră după ureche. Ramil se aplecă mai aproape și își apăsă buzele pe fruntea lui Pun, un gest blând, lipsit de orice invazivitate.
— Dacă apare vreun pericol, mă opresc imediat.
— Da.
— Ai încredere în mine.
— Am încredere în dumneavoastră, domnule Ramil.
Pun Winnala își sprijini fața în palmele care îi cuprindeau obrajii. Își închise ochii, trase adânc aer în piept, apoi încuviință din cap, semnalul ca celălalt să înceapă ceremonia ce urma să dezvăluie toate poveștile rămase ascunse în inimile tuturor.

Degete se așezară pe fruntea celui care intra în transă.
Un trup umezit de sudoare plana deasupra percepției mentale a lui Pun, păzind poarta uriașă ce împiedica pe oricine să pătrundă. Ușa se deschidea doar pentru cei care primeau permisiunea să intre.
Memorie
Până unde putem separa visele de amintiri? Ce se întâmplă dacă un vis extrem de realist este adevărul pe care l-am uitat sau dacă ceea ce am crezut mereu că este realitate a fost doar o minciună strecurată de un vis, acceptată de inimă fără nicio îndoială?
Deținătorul puterii de percepție mentală deschise poarta memoriei. Ramil folosea această putere doar la suprafață, pentru că o atingere ușoară putea rupe linia fragilă care proteja amintirile. Modificarea acestei linii putea avea efecte imprevizibile, bune sau rele, și nimeni nu putea ști care ar fi rezultatul.
Trupul translucid al băiețeilor plutea prin încăpere. Privește în jur. Aceasta era o biserică. Un orfelinat. Locul în care Pun trăise cândva.
Ajunul Crăciunului era încărcat de bucurie, speranță și dorințele pe care copiii le purtau în tăcere. Protagonistul serii era Jett, un băiat de doisprezece ani care participase în acea dimineață la ceremonia Primei Împărtășanii. Mai înalt decât ceilalți copii, stătea în centrul mesei festive, iar lângă el se afla un băiețel pe care Ramil îl cunoștea foarte bine.
— Eu am văzut un înger, șopti copilul în rugăciune.
Pun Winnala se întoarse, ca și cum ar fi văzut propriul trup translucid stând într-un colț al încăperii, martor tăcut al sărbătorii. Se sprijini cu umărul de peretele rece și palid. Vremea din ultima lună a anului făcuse ca toți copiii să poarte haine groase de lână, asemenea unor miei adunați laolaltă.
— Copii, desertul a sosit!
— Daaa!
Ramil, aflat la nivelul ușii, nu observă imediat o altă persoană apropiindu-se de masă cu un tort mare în mâini. Singurul adult prezent, îngrijitorul orfelinatului, trecu pe lângă el.
Un trup la fel de înalt, trăsături ascuțite, fără urmă de barbă, păr lung prins la spate. Deși încercase să-și schimbe înfățișarea, lui Ramil îi fu de ajuns o privire pentru a-l recunoaște imediat. Era Faratu.
— Mulțumim, părinte!
— Vă mulțumim.
— Bine, copii. Ce trebuie să facem înainte să mâncăm?
Zâmbetul fals de pe fața lui Faratu putea păcăli doar copiii nevinovați. El împărți prăjitura tuturor, apoi se așeză pe scaunul din centrul mesei lungi. Mâinile celor prezenți se ridicară, pleoapele se închiseră și rugăciunea se înălță.
— Doamne, binecuvântează-ne pe toți…
Deși nu-și luase ochii nici pentru o clipă de la scenă, Ramil observă clar că omul în haine preoțești nici măcar nu ridicase mâinile pentru rugăciune, așa cum făceau ceilalți. Desertul nu era servit des după mese. Pentru copii, o felie de tort într-o zi specială încheia o zi memorabilă, înainte ca anul să înceapă din nou.
O adiere blândă pătrundea prin ferestrele înalte, lăsate deschise pentru a primi frigul sezonului. Lumina tuturor becurilor din biserică, aflată departe de sat, făcea locul să strălucească ca o lună uriașă.
Faratu părea că râde la șotiiile copiilor. Bărbatul înalt se ridică și își salută următorii, apoi se opri să șoptească ceva băiatului Jett, care stătea în mijlocul prietenilor, savurând tortul. Neobservând că preotul vorbea cu Jett, Ramil se mișcă din colțul unde stătuse. Se apropie de băiat, trupul său adult se aplecă până la nivelul copilului, mâna sprijinindu-se pe spătarul scaunului, urechea apropiindu-se pentru a auzi șoapta lui Faratu.
— După ce adormi, vino să mă vezi în camera mea.
— Da, părinte.
Sprâncenele lui Ramil se încruntară. Abia aștepta ca masa să se încheie, dar nu voia să grăbească lucrurile, de frică să nu piardă detalii. A lăsat timpul să treacă până când copiii se dispersară pentru treburile lor. Îl urmărea pe Pun și prietenii săi până în marele dormitor, aliniat cu zeci de paturi. Privea cum copiii se pregăteau să se spele și să meargă la culcare la ora stabilită, scrisă cu litere mari pe semnul de pe ușă.
Curând, luna mare dispăru, lăsând doar câteva puncte de lumină. Pași mici alergară pe lângă trupul ei către cel mai îndepărtat pat. Ramil privi cum celălalt se băga sub pătură. La scurt timp, Jett îl urmă și se opri la un pat apropiat.
Pe măsură ce se apropia ora stabilită, Ramil simți o energie ciudată și o aură familiară intensificându-se. Inima îi bătea cu putere, asemenea copiilor care se prefăceau că dorm, de teamă să nu fie prinși dacă nu dormeau cu adevărat.
Crăcănit…
Ochii roșii ca sângele fixară ușa deschisă, întâlnind aceeași privire în întuneric, lăsând doar o umbră neagră vizibilă. Înainte ca tragedia să se întâmple, Ramil nu putu interveni.
Tovarășii lui Faratu, expulzați pentru loialitatea lor față de rebelul Greenmoore, se bucurau de masă fără frică. Aruncară un trup lipsit de viață pe podeaua rece și palidă înainte de a prinde un altul care încerca să fugă.
Bărbatul înalt, așezat cu picioarele încrucișate pe covorul dormitorului, era acoperit de sudoare. Sprâncenele îi erau încruntate, buzele crăpate ca și cum încerca să spună ceva. Între timp, trupul translucid din tărâmul memoriei alergă după băiat către refugiul de sub scară.
— Trebuie să merg să-l văd pe tată.
— Bubut…
— Tu și Elise așteptați aici. Revin imediat!
Înainte ca cei doi prieteni să-l oprească, băiatul care nu putea să rateze întâlnirea promisă alergă spre locul unde își făcuse promisiunea. Nu voia să-i lase pe copii sub scară, dar nu putea să-și ia ochii de la Jett.
Ramil hotărî să-l urmeze până în camera din spatele bisericii. Nu se mișca nimic, dar ușa se deschidea parcă așteptând sosirea băiatului. Jett nu ezită să intre, în timp ce Ramil se opri în prag, lovit de imaginea din fața lui.
Ochii roșii ai preotului Dracula îl fixau pe copii. Părul lung, dezordonat, mâinile groase strângând un gât, făceau dificilă recunoașterea lui drept același părinte blând. Copilul din ghearele demonului nu ar fi putut să-l recunoască nici el, vocea răgușită a celui prins încercând să cheme ajutor.
Jett încercă să se opună, dar Faratu, în forma cunoscută, se pregătea să lase o urmă pe gâtul alb al băiatului, fiind întrerupt doar de sunetul pașilor care se apropiau. Facând un gest de miros, bărbatul se desprinse de pradă, lăsând copilul speriat să se târască în întuneric, încercând să se ascundă cât de bine putea.
Bărbatul înalt părăsi camera. Îl păcăli pe băiatul ascuns în spatele peretelui să creadă că locul era sigur, iar Pun crezu la rândul ei. Băiatul alergă prin întuneric către camera preotului Dracula. Ochii săi căprui se măriți când văzu prietenul ieșind din ascunzătoare.
— Jett!
— Tatăl a plecat.
— Ce…?
— Shhh…
Prins, micuțul…
Faratu reveni din nou. Aura lui de setea de sânge era la fel de puternică ca mirosul unui animal mort. Ochii roșii ca sângele străluceau ca ai unui prădător, colții ieșind ascuțiți.
Buzele i se deschiseră. De data aceasta apucă corpul lui Pun și îl trânti pe pat înainte de a-l ataca pe celălalt băiat.
Îl lăsă pe Jett, care se zbătea pe podea, și se apropie de cel care încerca să fugă de pe pat. Ființa de sânge Jonoel putea simți oribilul moment, dar nu putea să-l lase să se desfășoare…
Forțarea liniei memoriei nu este diferită de a păși intenționat într-o prăpastie adâncă, unde nu poți ști ce se ascunde în întuneric.
Stăpânul puterii percepției mentale era gata să devină sclav al grijii. Nu putea permite ca situația să se desfășoare conform legilor adevărului. Ramil era pregătit să dispară dacă asta ar salva viața lui Pun.
Bărbatul înalt închise pleoapele pentru a negocia cu puterea din corpul său, apoi folosi viteza pentru a se izbi de Faratu, trimițându-l zburând și lovindu-se cu zgomot de peretele dormitorului.
Trupul său translucid deveni treptat mai clar în întuneric. Se poziționă în fața lui Faratu, permițând băiatului, care nu observase nimic, să iasă din cameră.
Ramil nu-i dădu adversarului timp să se refacă sau să-și evalueze forma. Profită de momentul în care Faratu încă resimțea rănile pentru a se îndrepta spre grinda înaltă din culoarul bisericii.
O umbră neagră uriașă se proiectă prin ușă. Faratu, care începea să-și revină, se înfuriase și mai mult, incapabil să găsească un răspuns la frustrarea sa. Ramil observă că adversarul părea mai slab decât ar fi trebuit, fiind rănit de un impact minor al unei puteri care încă nu atinsese potențialul maxim. Faratu era slăbit în acel moment. Probabil că nu avea suficient sânge pentru a-și menține viața eternă, așa că acum avea nevoie de un corp pentru a prelungi existența.
Ramil grăbi pasul după copil, care oricum nu avea cum să scape.
Ființa de sânge Jonoel își concentra puterea la vârfurile degetelor de la picioare, făcând grinda să se cutremure, permițând lui Jett și lui Pun să treacă prin zona periculoasă a structurii ruinată. Apoi își eliberă toată puterea în picioare, trântind grinda veche de lemn înapoi pe trupul slăbit de sânge al fratelui mai mic al lui Faratu.
Un nor dens de praf se risipi, dar nu putea ascunde ochii roșii ai bărbatului căzut la pământ. Vampirul, care nu renunțase niciodată la sângele oamenilor, chiar și pentru o zi, era cuprins de delir. Se părea că Faratu folosea sângele mielușeilor pentru a supraviețui, dar nu avea cum să-i consume pe toți, de frică să nu-și sperie turma. Până când trupul său începu să slăbească, se avântă din întuneric pentru a-și lua cina de Crăciun.
Ridică capul și privi vârful degetelor celui care îi lăsase prada mică să scape, dar puterea îl părăsi. Corpul său, care nu-i mai asculta comenzile, îl trăda, fiind consumat de o stare de inconștiență prelungită.
Trosnet.
Înainte să-și ia rămas bun de la fratele său mai mic, un zgomot mișcător de deasupra capului lui Ramil îi atrase atenția. Ochii roșii ai celui care tensiona linia memoriei se deschiseră larg când văzu, în depărtare, trupul unui copil șezând cu genunchii strânși sub grinda de lemn care sfida legile gravitației.
Fără să stea mult pe gânduri, Ramil folosi puterea pentru a bloca pericolul ce se apropia de Pun. Brațele sale puternice se întinseră împotriva grinzii, sprijinindu-se cu umărul, simțind durere în tot corpul. Se aplecă.
Ochii căprui se deschiseră în întuneric. Tânărul Pun privea prin umbra neagră a grinzii peste fața lui Ramil. Nu putea vorbi, nu putea merge mai departe. Chiar dacă făcuse tot posibilul, Ramil rămase ferm, așteptând ca celălalt să-și revină greu, să se agațe de perete și să urce spre ușă.
Trosnet.
Lumânările de pe altar aprinseră lemnul vechi, alimentând un foc care trosni încet până deveni flacără mare, reflectând o lumină roșie aprinsă pe fiecare colț al arhitecturii antice.
Un singur secundă…
Dar pentru ființa de sânge Jonoel părea o eternitate. Deși totul era haotic și nu exista timp să planifice ce să facă dacă puterea percepției mentale ar juca cu linia temporală dincolo de controlul său, tot ce putea gândi Ramil Solay Jonoel era să-și adauge propria prezență în amintirile lui Pun, să umple golurile și să refacă treptat puzzle-ul memoriilor de Crăciun când avea 12 ani.
Ramil a profitat de momentul în care celălalt îi putea vedea clar fața pentru a lăsa o parte din puterea sa de percepție mentală în cea mai adâncă parte a amintirilor lui Pun, permițându-i să lucreze încet cu linia temporală din trecut, târându-se spre vis, o altă ușă care s-a deschis ca urmare a forțării regulilor puterii de percepție mentală a lui Ramil Solay Jonoel.
Bang!
Vis
Mintea umană este mai vastă decât marea, mai adâncă decât albastrul infinit. Este complet întunecată, dar plină de sedimente care, la cea mai mică mișcare, afectează diverse dimensiuni: corpul, mintea și creierul.
Pun visase întotdeauna un tânăr frumos, aproape de statuie. Fața bine conturată, ochii negri ca noaptea, pielea albă ca laptele, completată de un păr des, închis la culoare, de obicei aranjat astfel încât să-i dezvăluie fruntea largă, făcându-l și mai fermecător.
Își amintea vag că primul vis avusese loc în ziua sa de douăzeci de ani, când adormise devreme după o zi întreagă petrecută la organizarea magazinului. Obosit până la epuizare, corpul său tânjea după odihnă, crezând că nu va mai avea timp să viseze. Totuși, acea noapte a fost prima întâlnire cu stăpânul zâmbetului care îl privea de la masa din apropiere.
După aceea, Pun visa adesea același bărbat misterios pe care nu-l cunoștea, al cărui chip nu-l văzuse niciodată în realitate, și al cărui nume nu-l putea reține. Rămânea doar imaginea și senzația stranie ce apărea înainte de somn: o legătură, o bucurie, speranța că, în acea noapte, atunci când închidea ochii, îl va întâlni din nou în vis.
Relația a evoluat de la simple priviri la conversații. Chiar dacă nu-și amintea dialogurile la trezire, fericirea copleșitoare îi dădea puterea să înfrunte diminețile agitate. Zilele s-au transformat în luni, lunile în ani, anii în mulți ani. Uneori îl visa mereu, alteori dispărea complet din visele sale. Nu era că nu încerca să-l caute, dar nu știa de unde să înceapă. Schițele vagi ale feței lui, pe bucăți de hârtie, chiar dacă le făcuse sute, nu semănau niciodată cu chipul din mintea sa.
Pe măsură ce treceau zilele și nopțile, inimile lor pure se apropiau, țesând povești prin cunoștință reciprocă și atingeri care depășeau ceea ce cunoșteau, lăsând în urmă gustul unui sărut înghețat în memorie. Chiar și treaz, nu putea uita, ca și cum nu ar fi fost un vis. Evoluția a dus până în punctul în care Pun putea să numească totul iubire. Nu voia să se trezească și se temea că într-o zi celălalt va dispărea din visele sale fără urmă.
Până într-o zi, ziua pe care Pun o temuse atât de mult, a sosit. Dimineața, după un vis pasional, un telefon l-a chemat să restaureze o pictură deteriorată într-un accident neașteptat. Deși foarte ocupat, deoarece era un prieten apropiat, Pun a acceptat lucrarea fără termen limită.
Nicio urmă nu i-a spus că acea zi obișnuită îi va schimba viața pentru totdeauna. Din primul moment în care și-a văzut chipul în pictură, inima i-a bătut ca un toboșar invizibil, o energie care l-a atras într-o dimensiune pe care nu o mai văzuse.
Pun Winnala nu putea fi sigur cine i-a creat visele sau dacă era doar o coincidență.
O coincidență care l-a făcut să devină eliberatorul unei sigilii de blestem, trezind pe cineva adormit de sute de ani.
O coincidență ca persoana ieșită din pictură să fie același bărbat pe care îl aștepta încă de la douăzeci de ani.
O coincidență ca acea ființă de sânge să fie a nemuritorilor pe care o căuta.
O coincidență ca el să fie cel care i-a împiedicat continuarea viselor despre misteriosul bărbat cunoscut de atâția ani…
Ugh!!!
Cadoul persoanei care a acceptat să plătească pentru a forța linia memoriei este imprevizibilitatea trucurilor pe care linia memoriei le va juca asupra ta. Nimeni nu știe ce se întâmplă la ușa aceea de unde Ramil nu a ieșit. Dar proprietarul mâinii care a atins fruntea lui Pun a tușit sânge până când corpul său a început să tremure.
Ramil căzu pe podeaua dormitorului. Methus, cel mai sensibil la senzații, simți imediat că ceva rău se întâmplase. Deschise ușa dormitorului împreună cu ceilalți și ridică trupul care nu reușise să iasă din tărâmul memoriei.
— Mekhin.
— Da.
Blood Doctor Solay știa ce avea de făcut. Mâna sa rece se așeză pe centrul corpului înainte ca puterea sa de vindecare să intre în acțiune. Deși nu știa cu ce se lupta pe cealaltă parte a memoriei, Pokpong își folosi micile mâini pentru a scutura trupul fratelui său, prins în tărâmul visului.
— Frate Pun? Frate Pun, mă auzi?
— Frate Pun!
— Tuse, tuse…
Ar fi fost de ajutor dacă Khuear ar fi fost aici, dar corbul negru era ocupat să caute trupul preotului dispărut. În acest timp, Methus, care nu era priceput la puterea de vindecare, se retrase de lângă Ramil, lăsând tânărul să fie tratat de Blood Doctor Solay, în timp ce el se îngrijea de Winnala, care se trezise cu sânge curgând din buze.
— Fratele meu Pun are vreo problemă?
— Nu mai are nimic.
Astfel răspunse Methus, folosindu-și puterea de vindecare pentru un scurt moment. Pun, care părăsise ritualul mai devreme, își deschise ochii în brațele lui Methus. Ochii săi căprui se măriră ca și cum și-ar fi amintit ceva, înainte să-și miște trupul dureros, cauzându-i un junghi ascuțit din urma atacului puterii de percepție mentală.
— Domnule Ramil?
— Stăpânul încă nu a ieșit din transă.
Pun refuza să cedeze în fața stării sale. Grija pentru celălalt îl făcea să uite de durere și se smulse din brațele lui Methus, chiar dacă acesta încerca să prelungească tratamentul pentru a-l face să se simtă mai bine.
— Domnule Ramil.
— Mă auzi, domnule Ramil?
Pun sprijini corpul lui Ramil de pieptul său, pentru ca Mekhin să poată interveni mai ușor, în timp ce buzele lui continuau să-l cheme necontenit. Încruntarea persoanei aflate în brațele sale era un semn bun că Ramil nu plecase încă, deși rămăsese prins în ceva ce-i împiedica întoarcerea.
— Domnule Ramil, vă rog…suspin.
— Domnule Ramil.
Nu voia să-și arate slăbiciunea, dar micul său suflet se temea să nu-l piardă pe celălalt, până în punctul în care lacrimile îi curgeau necontrolat pe obrajii palizi. Acestea cădeau peste fața persoanei din brațele sale, lăsând o urmă pe obrazul celuilalt, ca și cum însuși Ramil ar fi plâns.
— Domnule Ramil.
— Pot să mă întorc acum.
La cererea celui care eliberase blestemul, pleoapele trupului care fusese sigilat sute de ani se deschiseră încet. Ochii, incomodați de lumină, clipiră rapid pentru a-și ajusta focalizarea neclară.
— Pun?
— Domnule Ramil!
Ramil Solay Jonoel se trezi în brațele persoanei ale cărei amintiri tocmai le traversase. Se îndreptă și îmbrățișă cealaltă persoană, încă cu lacrimi pe față. Nu uită să mulțumească rudelor de sânge care avuseseră grijă de el.
— M-am întors. Nu mai plânge.
— Pun?
— Mhm?
Mâinile care îl înconjurau erau acum fără putere. Proprietarul trupului mic, care se străduise să aibă grijă, își pierduse din nou cunoștința. Aceasta făcu ca penthouse-ul de la etajul superior, care aproape găsise liniștea după ceremonie, să redevină agitat.
Mekhin, care tocmai se pregătea să se odihnească după ce Ramil se trezise, se oferise să aibă grijă de tânăr și să-i refacă forțele. Nu trecu mult până când efectul ceremoniei readuse respirația la normal.
— Phew…
— Mulțumesc mult, Mekhin.
— Da, domnule.
Cei trei vampiri părăsiră acum camera ocupată de frații Winnala pentru a forma un grup de discuții. Aveau multe povești de rezolvat.
— Khuear te-a contactat?
— Încă nu, domnule.
— Domnule, în amintirile lui Pun?
— Dragul este Faratu, fără îndoială.
— …
Cu cât vorbea mai mult, cu atât mai multe imagini rămâneau în mintea sa. Ramil povesti toate evenimentele care afectaseră linia sa de sânge. Acum nu mai existau povești de ascuns, cu excepția celei despre traversarea liniei memoriei și întâlnirea cu cineva a cărui identitate nu putea fi confirmată.
Un bărbat înalt și masiv, cu un aer vag familiar, apăruse în fața ușii bisericii și îndreptase arma spre ea.
Ramil păstrase acest secret până găsea dovezi care să-i răspundă întrebărilor. Dovezi despre care credea că s-ar putea afla prin împrejurimile penthouse-ului.
— Odihnește-te întâi. Dacă vine Khuear, să vii să mă cauți din nou.
— Da, domnule.
Aplecă capul în semn de acceptare a ordinului, înainte ca familia Solay să se întoarcă în camera de la parter.
Ramil reintră în dormitor. Pokpong era încă acolo, micul băiat pe punctul de a adormi, dar bântuit de griji. Aceleași obiceiuri, atât pentru fratele mai mare, cât și pentru cel mai mic.
— Pokpong.
— P’Ramil?
— Odihnește-te, eu mă voi ocupa de…
— Voi continua să am grijă de tine.
— Încă pot.
— Ochii ți se închid.
Înainte să poată riposta, trupul său neascultător căscă, contrazicându-și afirmația că mai poate continua. Pokpong a plecat capul, evitând ochii miez-de-noapte care îl priveau cu afecțiune, înainte să-și ceară scuze și să se retragă în mica cameră pe care fusese lăsat să o ocupe temporar.
Camera a căzut din nou în liniște. Ramil, epuizat de folosirea puterii sale, s-a întins, pregătindu-se și el să se odihnească. Deși era încă tulburat de evenimentele care aproape l-au scos din transa memoriei, Ramil simțea că persoana care își permisese să alunece în brațele lui avea răspunsurile pe care le căuta. Se părea că oamenii care veniseră cu acel bărbat erau cei doi copii care scăpaseră mai devreme.
Mintea sa, care rătăcise și nu putea adormi, își amintea detaliile ascunse în fiecare punct al memoriei lui Pun. Ramil se temea să nu uite vreun eveniment și să lase povestea neterminată. Și-a încruntat fruntea, imaginându-și sala mare a bisericii, dormitorul, diferitele locuri din memoria persoanei din brațele sale. Apoi a oftat adânc. Indiferent cât ar fi gândit, nu a găsit nicio urmă a misteriosului bărbat aflat în fața ușii în niciun moment al memoriei.
— Domnule Ramil?
— !?
— De când te sperii atât de ușor?
— Te recuperezi și imediat începi să mă tachinezi?
Chipul zâmbitor al celuilalt i-a mai diminuat îngrijorarea. Impactul ceremoniei nu i-a afectat atât de mult pe cât se temeau, pentru că Mekhin și Methus i-au ajutat la timp.
— Te doare ceva?
— Nu, nu mai doare.
— Ce ai văzut?
— Am văzut că tatăl tău este Faratu.
— Te-am văzut pe tine…
— Tu mi-ai salvat viața.
Ramil iubea momentul când apăsa fruntea de fruntea celuilalt. Simțea cum își transmiteau îngrijorarea reciproc. Privirile li se întâlneau, încărcate de sensuri cunoscute doar de ei. S-a stabilit o legătură specială, în ciuda criticilor legate de moștenirea lor diferită.
— Dar am o întrebare.
— Da?
— Bărbatul din fața ușii, cu Elise și Jett, care m-a împușcat…
— Domnul Van?
— Domnul Van?
— Domnul Van este cel care donează bani pentru orfelinat. În fiecare Crăciun vine să ne viziteze.
Ramil îl simțea și mai familiar, dar nu se putea desprinde de trupul slab din brațele sale. Știa că acesta era primul lucru pe care trebuia să-l investigheze dimineața, să afle indicii despre acest bărbat.
— Te-a rănit pentru că a crezut că ești vampirul pe care îl căuta.
— Domnul Van?
— De ce am uitat ceva atât de important?
— Nu contează, unele amintiri se estompează în timp.
— Mai odihnește-te puțin.
— Tu de asemenea.
— Te voi ține în brațe și nu te voi lăsa până dimineața.
Oboseala care nu dispăruse încă a revenit. De data aceasta, a ținut trupul slăbit de suprasolicitare până dimineața. Ramil îl strângea pe Pun cu grijă, sprijinindu-și bărbia pe părul său negru ca abanosul, pregătindu-se să adoarmă după ce a rostit cuvinte ce semănau cu o binecuvântare pentru cel care adormise cu un zâmbet pe față:
— De acum, nu vreau să mai visezi.
Profitând de momentul în care Pun dormea adânc, Ramil și-a ordonat gândurile persistente care aproape îl împiedicau să închidă ochii. Mâini subțiri au luat dosarele familiei și s-au așezat să le parcurgă unul câte unul. Îndoiala plutea printre rafturile de cărți.
Dacă nu-i mai văzuse fața înainte, Ramil poate nu ar fi fost atât de dornic să găsească răspunsul. Dar pentru că îi era familiară, ca și cum ar fi fost ascunsă adânc în mintea sa și refuza să se dezvăluie, acum exista un teanc de zeci de cărți din colecția Jonoel, răsturnate pe covorul din penthouse-ul său privat.
Ore întregi au trecut, iar teancul de cărți creștea tot mai mare. Descendentul Jonoel a oftat obosit, începând să se enerveze că nu-și amintea unde întâlnise acest bărbat.
— La naiba!
O carte subțire din mâna sa a fost aruncată peste teancul de pe podea. S-a lovit de un obiect similar înainte să cadă pe covor. Pagina s-a deschis exact la imaginea care îi oferea răspunsul lui Ramil Solay Jonoel, care, în sfârșit, a încetat să se mai frustreze.
O femeie ținând doi copii, cu bărbatul din visul lui Pun în spatele ei. Sub desen, descrierea arborelui genealogic al familiei Jonoel.
— … Domnul Van?
După ce a petrecut o zi întreagă la ceremonia de citire a minții, Pun și-a petrecut timpul odihnindu-se de epuizare. Pe măsură ce își recăpăta puterile, primul lucru la care s-a gândit a fost prietenii apropiați care îi fuseseră alături la bine și la rău, formând grupul de vânători-ucigași.
Jett și Elise probabil nu-și aminteau că Ramil fusese cel care îl salvase.
— Acest subsol este doar pentru vânători.
— Tu ai făcut această regulă, Pun.
Fratele mai mare a blocat drumul spre subsol. Paul devenise defensiv față de el, după ce schimbase tabăra și se împrietenise cu grupul rasei nemuritoare. Se simțea trădat și nu dorea să-i mai vadă.
— Trebuie să vorbesc cu Jett și Elise.
— Vei încerca să convingi din nou colegii?
— Paul…
Elise l-a întrerupt. Tânăra în rochie neagră s-a interpus între Paul, care părea nemulțumit, și i-a luat mâna lui Pun pentru a-l conduce spre subsol. Era o permisiune tacită că acestuia încă îi era permis să fie în casa vânătorilor.
Paul era dezgustat, dar nu putea merge împotriva liderului grupului. A urmat pur și simplu în camera unde fratele său geamăn și cei doi lideri, un trădător, stăteau cu expresii serioase.
— Vei cere să fii readmis în grup?
— Sau vei dezvălui că plecarea ta nu fusese decât un plan?
— Am informații despre tatăl lui Dragul pe care vreau să le împărtășesc.
— Bah.
Pun nu încerca doar să vorbească indirect cu preotul care îi fusese protector. Elise, care primise informații de la vampirul din sângele Solay, încerca și ea.
— Îți voi spune despre comportamentul ciudat al tatălui tău. Voi încerca să te conving că tatăl tău, Dragul, este un demon de sânge nemuritor, ca ei.
— Nu-ți amintești incidentul din dormitorul tatălui tău, Jett?
— Nu-ți amintești că omul care a încercat să te ucidă era tatăl tău, Dragul?
— Taci.
— Ne-a ținut ca hrană.
— Îți amintești de ce îi plăcea să te cheme după inspecția dormitorului?
— Ți-am spus să taci, Pun Winnala.
Deși arăta semne de surpriză, Jett nu părea dispus să accepte adevărul pe care îl auzea. Probabil avea îndoieli și începuse să caute dovezi după ce Elise îl avertizase de mai multe ori. Dar, fiindcă îl adora pe protectorul său mai mult decât orice, acceptarea adevărului era la fel de dificilă precum iertarea rasei nemuritoare care îi ucisese grupul.
— Gândește-te bine, Jett.
— Dacă tatăl tău ar fi fost un om normal, nu ar fi suportat această stare timp de 10 ani.
Elise a spus ultimele cuvinte înainte de a-l conduce pe Pun în afara subsolului, temându-se că dacă ar mai fi stat puțin, cei doi prieteni apropiați ar fi avut din nou probleme.
Cei doi stăteau acum în zona de la etaj a magazinului.
— Mai dă-i puțin timp.
— E evident că nu poate accepta adevărul.
— Da, mulțumesc, Elise.
— Și tu cum ești? Cum te simți acolo?
— Sunt bine.
Pun a zâmbit în secret. Era fericit că Elise încă îi păsa, chiar dacă adesea îi provoca bătăi de cap și trebuia să intervină între el și altcineva. Dacă Elise nu ar fi fost acolo să medieze relația, el și Jett probabil s-ar fi distrus unul pe altul.
— Să ai și tu un iubit vampir e bine, nu-i așa?
— …
— Cel puțin suntem împreună până în ultima zi.
— Mă refer la ultima noastră zi ca oameni.
— Cred că da.
— Eu plec primul, Elise. Dacă ai nevoie de ceva, spune-mi.
— Tu la fel.
Pun a părăsit locul pe care îl fondase, ultimele cuvinte ale lui Elise răsunându-i în minte. Niciun om nu poate sfida legea morții, și într-o zi vor muri departe de regele Jonoel, nemuritorul. Este ceva ce amândoi trebuie să accepte.
— O, Doamne, Te ador pe Tine, care ești aici…
Recunosc că Tu ești Creatorul și Îți dau tot ce am.
— Amin.
— În numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh. Amin.
Un pahar înalt, plin cu un lichid roșu adânc, a fost așezat în fața băiatului de doisprezece ani care participa la ceremonia de Împărtășanie de Ajunul Crăciunului. Jett s-a apropiat de altar. Mânuțele lui mici au primit paharul de la tatăl său, pe care îl iubea. Chipul alb, contrastând cu părul negru strâns la spate, i-a oferit o expresie inocentă și prietenoasă.
Buzele copilului, nevinovate, au atins marginea paharului, apoi l-au înclinat încet, fără să realizeze că zâmbetul prietenos pe care îl vedea nu era decât o poveste falsă menită să păcălească copiii…
Pleopele sale deschise, luminoase, au reflectat tavanul înalt al camerei VIP din spitalul privat. Ochii negri au scanat încet corpul întins pe podea. Și-a ridicat ambele mâini, s-a așezat drept și apoi s-a ridicat complet în picioare.
Privirea ascuțită a rămas fixată pe trupul lipsit de viață, slăbit până la os, de pe pat. Faratu și-a luat un moment să inspecteze vechiul său corp, care se stingea încet, căci nu mai avea energie să-l păstreze întreg. Apoi și-a închis ochii, a tras adânc aer în piept și a ridicat trupul cu grijă, având nevoie de puterea care îi lipsea de mult timp, pierdută dincolo de ușa pe care o deschisese o tânără nefericită, îmbrăcată într-o rochie albă.
— Domnule Jett?
— Aaaaaaaaah!!!

În clădirea cea mai îndepărtată de etajul VIP al spitalului privat de la marginea orașului, coridorul dintre saloane era presărat cu trupurile neînsuflețite ale polițiștilor și asistentelor. Silueta zveltă păși peste ultimul cadavru, al cărui sânge tocmai îl secase pentru a-și reface puterea.

Zecile de suflete nefericite fuseseră o sursă excelentă de energie, întărindu-l pe Faratu din trupul lui Jett până când a reușit să-i fure amintirile și să le facă ale sale. Era sătul, satisfăcut de lichidul absorbit în propriul corp.

„Ah… agh…”

Totuși, trupul aparent inert al unei asistente obeze se întoarse, privind spre tavan. Faratu se opri brusc în timp ce părăsea sala în care se hrănise. Trebuia să se întoarcă la trupul care încă se mișca.

Silueta zveltă se lăsă pe vine. Mâna groasă ridică trupul lipsit de vlagă. Colții ascuțiți străpunseră pielea groasă, acoperită de grăsime, sugând fiecare ultimă picătură de sânge, până când corpul masiv deveni din nou moale și inert.

Își ridică tivul cămășii pentru a-și șterge buzele pătate de sânge, își aranjă hainele, își verifică înfățișarea și își răsuci gâtul înțepenit până când se auzi un trosnet, ca foșnetul unei pungi de plastic, apoi porni spre locul pe care proprietarul trupului îl numea „acasă”.

Pentru că se afla în trupul lui Jett, cel considerat liderul vânătorilor-ucigași, nimeni nu se îndoia de apariția lui. Dar cine ar fi putut ști că, în acel trup familiar, spiritul adevăratului conducător nu mai era acolo?

Faratu descoperise motivul existenței grupului de vânători-ucigași: resentimentul lor față de vampiri. Se înfurie și mai tare când află că acești oameni murdari le vânează specia cu sutele.

— Hei, Jett, unde ai fost toată ziua?
— Caster a terminat deja arma pe care o voiai. Ești bine?

Paul își ridică mâna și o flutură în fața chipului liderului vânătorilor. Celălalt nu răspunse. Stătea nemișcat încă de când ajunsese.

Situația ciudată îl făcu pe fratele geamăn să se încrunte, nedumerit de ceea ce se întâmpla.

— Asta…

— Ugh!!!

Faratu nu se sinchisea, stia cine era. Îl trânti pe fratele geamăn la pământ, împiedicându-l pe Paul să se ridice și să se apere. Caster, aflat în laborator, văzu scena. Neînțelegând de ce Jett devenise atât de violent, se grăbi să o contacteze pe Elise. Nepriceput la luptă corp la corp, ridică arma, pregătit să tragă în bărbatul din fața lui, care nu mai părea deloc liderul lor.

Faratu, în trupul lui Jett, se apropie direct de Caster. Cu vârful degetului său subțire apăsă pe siguranță, iar glonțul de argint șuieră pe lângă fața lui, atingând doar vârful părului lui Jett înainte ca acesta să se îndrepte. Spiritul care îi stăpânea trupul nu se temea.

Întinse mâna și apucă arma mică, răsucind-o până când mâna lui Caster se deformă sub presiune.

Pistolul căzu la pământ, înainte ca Faratu să azvârle trupul geamănului în geamul antiglonț, care se crăpă sub forța necruțătoare.

— Caster!
— Jett?
— Tu ești?
— Cred că da...

Ochii lui Elise se măriră brusc. Tânăra nici măcar nu clipi, iar trupul lui Jett apăru din nou în fața ei.

Mâna groasă îi ridică trupul de la pământ. Picioarele i se zbăteau, iar ambele mâini încercau să îndepărteze strânsoarea fermă ca o menghină. Faratu nu o lăsă pe Elise să sufere mult. Inspiră parfumul pielii ei, își mișcă ușor mâna care îi strângea gâtul, lăsând un mic spațiu pentru ca colții ascuțiți ce ieșeau dintre buze să guste sângele, pentru a-și reface energia pierdută.

— Ugh!
— Je... Jett...

Băiatul cu ochi negri ca tăciunele opri paharul înalt din mâna sa. Jett îl desprinse de la buze. Sprâncenele i se încruntară în timp ce își înclină capul, întrebându-se de ce tocmai auzise vocea lui Elise strigându-l. Încercă să identifice sursa acelei chemări. Ochii săi palizi cercetară dormitorul lui Dracula.

— Jett.
— Da, părinte.
— Copile.
— Bea, fiule. Ca ceremonia să se încheie.

— Je... Jett...

— De ce mă strigi, Elise?

Își desprinse colții de gâtul ei subțire, șoptind cu o voce răgușită care, deși era vocea lui Jett, Elise știa fără îndoială că nu era el. Tânăra înțelese că ajunsese la limită. Pleoapele ei, fardate în roz, se închiseră strâns, acceptându-și soarta.

BAM!!!

În subsolul clubului de noapte nu ar fi putut pătrunde nici măcar o pasăre. Și totuși, un corb mare și negru se năpusti prin aer și izbi geamul deja crăpat, făcând fisurile să se întindă până la marginea cadrului de beton, înainte ca sticla să se prăbușească lent și să se izbească de podeaua din subsol cu un zgomot asurzitor.

CLANGGGGG!!!!!

Faratu își întoarse atenția de la Elise, care își pierduse cunoștința, lăsând-o să cadă pe podea ca pe un gunoi. Singurul lucru care îi atrăgea atenția în acel moment era stolul de corbi negri care năvăliseră din exterior și se roteau în cerc prin încăpere. Faratu își ridică mâna ca să se apere de ciocurile îndreptate spre el, înainte ca stolul de corbi să se contopească într-un trup tânăr, îmbrăcat complet în negru.

Se pare că vizitatorul nu era doar bărbatul din fața lui.

Într-o fracțiune de secundă, trupul stăpânului vitezei apăru în fața lui, însoțit de anturajul său.

Chipul senin pe care îl cunoștea atât de bine.
Singurul său frate de sânge din sfânta familie Jonoel.

— Hmph.
— Mult timp a trecut, nu-i așa? Frate al meu.
— Faratu.

Khuear se întorsese cu vești proaste care aproape îl distruseseră pe Pun. Corbul negru îl urmărise până când descoperise unde ascunsese Jett trupul preotului de la orfelinat.

Dar totul venise prea târziu. Starea coridorului spitalului îl făcu aproape să vomite. Zeci de cadavre zăceau aruncate haotic pe podea. Toate aveau ochii larg deschiși și urme adânci de colți pe gât. Deși era indiferent la moarte și disprețuia oamenii „impuri”, Khuear nu putea accepta ce făcuse dușmanul de moarte al Creatorului său.

Păși printre trupurile fără viață până la capătul holului. Mirosul metalic al sângelui îi izbi nările până la o încăpere cu ușa larg deschisă.

Simți că acolo trebuie să fi ascuns Jett trupul binefăcătorului său — fără să știe că sub acel trup înalt, cu înfățișare blândă, se ascundea inima crudă a fratelui mai mic al lui Jonoel, cel care se răzvrătise și fusese izgonit din Greenmoore.

Khuear se opri lângă patul din camera spațioasă.
Pe patul care ar fi trebuit să fie curat, zăcea un trup emaciat, redus la piele și os, aproape imposibil de recunoscut.

Examină corpul lipsit de viață al lui Faratu, încruntându-se, nedumerit. Dacă trupul fusese lăsat aici, cum puteau explica zecile de morți de afară?

— Sau poate...?

Corbul negru nu-și permise să speculeze prea mult. Khuear își dizolvă trupul în zeci de corbi negri și zbură afară, traversând coridorul plin de cadavre, către o destinație aflată dincolo de cealaltă parte a capitalei, pentru a aduce vestea care îi puse pe toți în mișcare.

Chiar și doctorul renunță la mașină și se deplasă cu viteză supranaturală.

Cu excepția micului om încăpățânat care insistase să vină, deși fusese certat de Regele Jonoel din grijă. Pun nu renunță. Încăpățânarea îl făcu să pornească cu mașina de la Hotelul Jonoel, urmat de corbii familiari ai lui Khuear.

— Mult timp a trecut, frate al meu.
— Faratu.
— Îți mai amintești numele fratelui tău mai mic?

În ochii fraților de sânge nu se citea nicio teamă.

Faratu își folosi viteza pentru a se apropia de Ramil, care rămase nemișcat. Buzele subțiri i se arcuiră într-un zâmbet batjocoritor, în timp ce își înclină capul, studiindu-și fratele înstrăinat.

— Mult timp a trecut… Tu încă…
— Ești tot un proscris, ca întotdeauna.

— Hmph.

Ramil își întoarse capul, iar trupul său înalt izbucni într-un râs rece la atitudinea fratelui mai mic. Părea că Faratu dormise atât de mult încât uitase cine fusese cu adevărat alungat.

— Tu ești cel izgonit, nu-i așa?
— !!!

Ramil nu-i dădu timp să mai vorbească. Cu ochii roșii aprinși, mâna lui puternică apucă gâtul trupului zvelt. Îl aruncă prin geamul deja spart, izbindu-l de peretele din spatele laboratorului, apoi dispăru aproape complet, reapărând într-o clipă pentru a-i izbi pieptul cu piciorul. Faratu, în formă umană, scuipă sânge roșu.

Între timp, afară, Methus o duse rapid pe Elise în siguranță. Singura femeie părea într-o stare mai gravă decât gemenii Paul și Caster, care reușiseră să iasă singuri din subsol. Khuear urmărea situația de jos. Dacă Ramil ar fi părut în pericol, ar fi intervenit imediat, chiar și într-o luptă doi contra unu. Nu existau reguli fixe în această situație.

Cele două linii de sânge ale lui Solay îi ajutară pe cei trei vânători să-și recapete puterile în partea de sus a barului.

Din fericire, gemenii nu erau în pericol. Tratamentul se concentră asupra lui Elise, care încă respira cu dificultate.

— Elise!
— Pun, Pokpong?
— Ce s-a întâmplat? Unde e Ramil?

Corbul familiei Khuear nu raportase că, pe lângă Pun, venise și Pokpong. Îngrijorarea care ar fi trebuit să fie îndreptată spre fratele mai mare, Winnala, trebuia acum împărțită și asupra celui mai mic, care părea complet copleșit de evenimente, incapabil să-și ascundă panica.

— Profesorul e jos, dar…

— Pun, nu te du încă! Pun!
— Frate Pun!
— Eu mă duc, voi rămâneți aici!

Pun nu auzi avertismentele gemenilor și ale lui Methus. Trupul său subțire coborî în fugă scările spre subsol, fără să se gândească la propria viață, urmat îndeaproape de Paul, Caster și de bătrânul din linia Solay.

Mekhin era la fel de îngrijorat, dar nu o putea părăsi pe Elise, care încă nu-și revenise. Întinse mâna să-l apuce pe Pokpong de braț când văzu că și el era pe punctul să-i urmeze. Doctorul Solay clătină din cap și îi ceru să rămână acolo, să aibă grijă de Elise, ca un prieten.

— Dar eu...
— Dacă cobori, vei fi în și mai mare pericol. Rămâi aici și ajută-mă.

Pokpong încuviință din cap, deși grija pentru fratele lui îi apăsa inima până aproape de sfâșiere. Dar, așa cum spusese doctorul, dacă ar fi coborât, probabil n-ar fi putut ajuta cu nimic. Ar fi devenit doar o povară pentru ceilalți.

Trupul său mic se lăsă în genunchi lângă Mekhin, cu privirea cercetând împrejurimile, atent să nu apară nimic suspect.

— O... armă.
— Domnișoară Elise?
— Jet... hic... știe unde e ascunsă arma.
— Ce armă, domnișoară Elise?
— O armă care... hic... poate... R-Ramil nu poate folosi percepția mentală.

Elise fu condusă să aștepte în mașina de afară.

Deși starea ei se îmbunătățise și își recăpătase conștiința datorită puterii de regenerare, Mekhin nu-și putea permite riscul de a o lăsa să participe la micul război din subsol.

După ce se asigurară că Elise era în siguranță, cei doi asistenți coborâră în grabă în salonul inferior al centrului de divertisment.

Nimeni nu îndrăznea să intervină în arena unde liniile de sânge ale familiei Jonoel se înfruntau cu ferocitate în laborator.

Ramil avea avantajul forței superioare. Trupul său înalt evita fiecare atac al lui Faratu și contraataca fără milă, fără să-i lase răgaz.

În afara laboratorului, printre nemuritori și oameni, toți priveau lupta ca pe o scenă de acțiune dintr-un film bun. Însă nerăbdarea lui Pun îl făcu să încerce să intervină de mai multe ori, până când gemenii fură nevoiți să-l țină strâns de brațe.

— Oricum, vampirul ăla va câștiga.
— Dacă intri, doar încurci, Pun.
— Dar Jett?
— Jett e încă în trupul ăla, nu?
— Da.

Methus fu cel care răspunse. Membrul clanului Solay explică încrezător, după ce observase atent lupta de la început, că existau momente când Faratu părea să comunice cu cineva care îi rezista controlului. Ritualul de posedare nu avusese, probabil, efectul complet pe care și-l dorise. Dacă Ramil l-ar fi ucis pe Faratu în trupul lui Jett, sufletul lui Jett ar fi plecat odată cu el.

— Deci dacă Ramil îl omoară pe Faratu, Jett nu va fi rănit?
— De aceea profesorul nu l-a ucis încă.

Methus simțea că creatorul său se abținea, ca și cum s-ar fi jucat cu un copil. Probabil Ramil căuta o metodă de a scoate spiritul care îl controla pe Jett fără a afecta adevăratul proprietar al trupului, care încă se lupta din interior.

Însă regele Jonoel subestimase forța lui Faratu. Trupul înalt al lui Ramil alunecă brusc, izbindu-se cu zgomot de peretele subsolului.

Luminile din tavan se legănau și cădeau, spărgându-se, iar Ramil fu nevoit să-și ridice brațul puternic pentru a se proteja de cioburile ascuțite.

Acea clipă de apărare îi fu suficientă lui Faratu. Folosindu-se de memoria lui Jett, știa că în laborator exista o armă la care gemenii lucraseră, așteptând ziua testului.

O armă creată după instrucțiunile lui Pun, legate de puterea de a manipula mintea, de a transforma binele în rău — o putere care îl făcea pe Ramil Solay superior.

Profitând de o fracțiune de secundă de neatenție, Faratu deschise cutia din catifea neagră din spațiul de lucru al lui Caster. Dezactivă mecanismul cu vârful degetelor și apăsă butonul automat.

Capacul pătrat se desprinse, iar trupul care îl găzduia îl ridică.

În interior se afla o bijuterie complet neagră, prinsă pe un lanț subțire, circular, exact cât să încapă pe cap. În centru strălucea o piatră neagră, făcută dintr-un mineral ce depășea puterea percepției mentale.

Nu fusese niciodată testată, pentru că singura persoană care deținea acea putere problematică nu o văzuse niciodată.

Faratu și-o așeză pe cap.

Trupul zvelt se întoarse pentru a primi impactul adversarului care se mișca cu viteză, însă de data aceasta nu mai fu atât de simplu.

Ramil calculă momentul potrivit pentru a-și folosi percepția mentală împotriva lui Faratu. Intenționa ca, dacă se putea apropia suficient, să-i pătrundă în minte și să-l forțeze să renunțe la luptă, știind că adevăratul Jett nu era adormit.

— Stai, Caster.
— La naiba, diadema!
— Ce e asta...?

Whoosh!!!

Ochii roșii ai lui Ramil reflectară piatra întunecată de pe fruntea lui Faratu. O putere ca un val uriaș se izbi de el, aruncându-l din laborator direct în Methus, care tocmai cobora, cu o forță violentă.

— Phew!
— Ah!

Creatorul și micul membru al clanului Solay fură ajutați să se ridice. Din fericire, nu suferiseră răni grave.

Ochii roșii ai nemuritorilor nu puteau ascunde îndoiala privind accesoriul negru de pe capul lui Faratu, în trupul lui Jett.

Cel care îl crease explică pe scurt:

— Acea piatră este făcută dintr-un mineral care are puterea de a reflecta percepția mentală.
— Nu am testat-o niciodată, dar se pare că funcționează.
Puterea fizică necunoscută a lui Faratu nu le lăsă timp să gândească. Khuear profită de moment și își dizolvă trupul într-un corb, zburând departe pentru a distruge punctul de concentrare. La fel făcu și Pun, care, în haosul creat, reuși să ajungă lângă trupul prietenului său, hotărât să înfigă pumnalul luat din buzunarul cu arme al lui Caster direct în centrul pieptului stâng.

Posesorul ochilor căprui deschis făcu un pas înapoi față de cel aflat la doar un vârf de nas distanță. Nu se temea de arma din mâna lui. Cu cât celălalt se retrăgea mai mult, cu atât trupul zvelt al lui Faratu se apropia.

Pun fusese păcălit. Faratu se prefăcea că se predă.

Dar corbul negru din linia de sânge Solay nu așteptă mult. Zeci de corbi întunecați năvăliră asupra trupului prea mândru ca să creadă că poate păcăli un copil. Faratu făcu un pas lateral, surprins, dar își reveni imediat.

Strânse cioburi ascuțite de sticlă din propriul trup și le înfipse în corpul nefericitului slujitor Munin. Servitorul lui Khuear se risipi în aer subțire, lăsând în urmă doar pene — singura amintire pentru stăpânul său.

Khuear reveni la forma sa inițială. Liderul corbilor negri nu-și mai putu stăpâni furia pentru pierderea prietenului drag. Trupul înalt se repezi spre Faratu și îl lovi fără milă. Chipul posesorului trupului se schimonosi sub impact, dar profită de clipa în care Khuear își trăgea sufletul, dispărând cu viteză în spatele lui și aruncându-și greutatea asupra lui, trântindu-l la pământ.

— Khuear!

Pun se desprinse din scutul protector numit Ramil. Trupul subțire alergă în față, blocând drumul. Ochii săi căprui deschis reflectau teamă. Fața dulce îi era acoperită de sudoare. Mâinile frumoase tremurau, strângând tivul propriei cămăși.

— Jett…
— Jett, mă auzi?

Trupul zvelt zâmbi.

Winnala înghiți în sec. O secundă păru un minut. Mâna transpirată care ținea pumnalul nu îndrăznea să-l ridice. Mai ales când din trupul prietenului său răsună o voce familiară.

— Pun…
— Je… Jett?
— Sunt eu.

Plunk!!

— Adună-te, Pun! Ăsta nu e Jett!

Vocea de avertizare a gemenilor răsună în același timp în care trupul lui Winnala fu prins la timp în brațele regelui Jonoel. Cel aflat în brațele lui nu îndrăzni să înfigă lama ascuțită în trup.

— Phew! S-sa… ajută-mă.
— Jett!

Atitudinea trupului din fața lor se schimbă. Ambele mâini se ridicară să-și apuce capul. Își plecă privirea spre podea. Vocea care ieși din gura lui îl făcu pe Pun să fugă și să-l îmbrățișeze.

Îl ținu în brațe pe prietenul său apropiat, care rămase nemișcat. Celălalt își ținea capul plecat, trupul tremurând, până când liniștea se așternu în subsolul care fusese un mic câmp de luptă.

— Jett?
— Hmph.
— Ha ha.

Pun căzu din nou. Mâna lui se ridică instinctiv spre gâtul alb. Ambele mâini mici încercau să se desprindă din strânsoare. Ramil nu-i permise celui iubit să sufere nici măcar o fracțiune de secundă. Puterea vitezei îl purtă imediat spre ei — dar era mai lent decât Faratu.

Faratu aruncă trupul lui Pun în grupul din spate, împrăștiindu-i pe toți, apoi se întoarse către Ramil, furios până la roșu.

Fratele mai mare din Jonoel își pierdu calmul — exact ceea ce Faratu își dorise. Dacă Ramil își pierdea mințile, puterea ascunsă a bijuteriei misterioase de pe fruntea lui putea deveni și mai puternică.

— Nu te atinge de oamenii mei.
— Serios?
— Dar deja am făcut-o.

Ramil nu-și mai putea controla emoțiile, oricât încerca să se liniștească. Cu cât îl privea mai mult cum se laudă, cu atât focul din trupul lui ardea mai puternic.

Regele vampirilor aruncă un pumn în clipa în care Faratu termină propoziția. Chipul însângerat izbucni într-un râs, ca și cum totul ar fi fost o glumă. Flacăra din pieptul lui Ramil îneca sunetul loviturilor grele, intensificând resentimentul, fără să-i pese cine încerca să-l oprească. Respirația sa grea continua să lovească fratele de sânge, până când…

— Lord Ramil!
— My lord!
— Domnule Ramil, opriți-vă!
— Hahaha!

Ca și cum cineva ar fi aprins lumina în întuneric, brațele lui fură prinse de Methus, în timp ce Pun îl îmbrățișa de talie, oprindu-i trupul scăpat de sub control. Pumnul încleștat care lovise fața celui din sângele Solay nu fusese, de fapt, Faratu.

— D-de ce…?
— Khuear, eu…

Khuear era aproape de nerecunoscut. Mekhin îl trase rapid în afara zonei de luptă. Unitatea medicală a grupului nu renunță, deși era aproape epuizată. Doctorul își folosi puterea până când trupul îi deveni palid, dar nu-l lăsă pe corbul negru să moară.

Între timp, Ramil rămase confuz. De ce îl văzuse pe Khuear ca fiind Faratu?

Trupul zvelt al fratelui mai mic se așeză pe biroul din mijlocul laboratorului, legănându-și picioarele și râzând cu plăcere.

— D-dar de ce?

— Caster, ce putere are exact piatra aceea?
— Reflectă puterea percepției mentale.
— Vrei să spui că dacă Ramil folosește percepția mentală asupra lui, puterea se reflectă și îi citește mintea lui Ramil?
— Cum naiba ți-a venit ideea asta, Caster?

Fratele mai mare îl lăudă pe cel mic fără să țină cont de situație, până când Caster îl lovi cu cotul în stomac ca să-l facă să tacă.

— Deci singura soluție acum e să distrugem diadema.
— C-cum?
— Ați terminat de vorbit?
— Atunci încep eu.

Faratu apăru în mijlocul grupului înainte ca cineva să poată reacționa. Mătură prin vânători și vampiri, împrăștiindu-i. Puterea lui crescuse și mai mult — probabil pentru că reușea aproape complet să controleze mintea lui Jett.

Un braț lung izbi trupul înalt al fratelui mai mare, aruncându-l pe Pun departe, înainte ca o mână puternică să-i apuce gâtul. Se mișcă cu viteză, fără să-i pese cât de mult ar putea suferi omul fără magie sub efectul puterii sale. Trupul său bine dezvoltat se opri brusc. Cealaltă mână apucă gâtul celui mic care se ascunsese.

Acum, cei doi frați Winnala erau complet în mâinile lui Faratu.

— Pun!
— Protejați-i!
— Ha ha!
— Dacă ai o ranchiună, descarcă-te pe mine, Faratu.
— Nu mai ești interesant, Ramil.
— Dar dacă vrei să-i salvezi pe amândoi…
— Atunci renunță la tron în schimb. Pleacă-ți capul în fața mea.

Strânsoarea se înăspri. Cei doi frați se zbăteau ca și cum urmau să moară în mâinile îngerului morții. Picioarele li se agitau în aer, suspendate deasupra podelei.

— De ce nu accepți adevărul că nu ești suficient?
— Nepotrivit pentru ce, sclavule?
— Pentru tine!
— Dacă e vorba de putere, acum le am pe toate patru. Ce îmi lipsește, Methus?
— Mă predau.
— Dă-le drumul celor doi copii. Acum.

Ramil căzu în genunchi. Sângele vampirilor fierbea, incapabili să suporte scena din fața lor. Methus voia să-și ridice stăpânul, inima aproape frântă. Dar când îl văzu plecându-și capul și trimițând un semnal din colțul ochiului, bătrânul Solay renunță la orice plan și căzu și el în genunchi, urmându-și regele.

Faratu izbucni într-un râs și mai puternic. Făcu un pas spre fratele său. Îi eliberă gâtul, dar nu și prizonierii. Cu un zâmbet larg, se îndreptă și își întoarse spatele spre scări, pregătit să-și bată joc de fratele iubit.

Dar o umbră mare și impunătoare căzu peste el din spate, oprindu-l din mișcare. Strânsoarea i se slăbi instinctiv înainte să-și întoarcă capul spre cauză. Ramil zâmbi amar.

— De ce se poartă așa fiul meu iubit?

Bang!

La capătul trăgaciului, Pun fu eliberat și se prăbuși în brațele lui Ramil, care îngenunchease, strângându-l la piept și ducându-l în siguranță. La fel făcură și ceilalți vampiri, gemenii vânători și Pokpong, Methus protejându-i.

Un glonț de argint zgârie obrazul lui Jett, lăsând o urmă roșie, arsă. Trupul zvelt făcu un pas înapoi, pregătindu-se pentru sosirea celui pe care îl numeau „Domnul Van” — binefăcătorul orfelinatului, cel care susținuse financiar zecile de copii aflați în grija părintelui Dracula.

Bărbatul înalt și masiv păși înainte fără teamă. Ținea o pușcă lungă, aproape cât brațul lui, îndreptată spre cauza care îl făcuse să-și abandoneze hobby-ul. Un apel de la Elise, pe care o considera ca pe o altă fiică, cu voce tremurândă, îi spusese totul. Mâna care ținuse cândva pensula pe o pânză mare ținea acum o armă încărcată cu gloanțe de argint, apărând la club în doar câteva minute.

Bang!

Un nou câmp de luptă se formă în laboratorul aproape distrus. Zeci de priviri urmăreau din afară, pregătite să intervină, cu excepția nefericitului Khuear, încă în stare gravă. Ramil se desprinse de creația sa, care era tratată de doctorul Mek, și se așeză în spatele lui Pun, a cărui expresie era plină de teamă.

— Domnule Ramil…
— Îl puteți ajuta pe Jett?
— Vreau să-l scoateți de acolo. Nu vreau să moară.

Ramil ezita. Cea mai sigură soluție ar fi fost să-l distrugă pe Faratu în trupul lui Jett și să accepte că și Jett ar dispărea odată cu el. Nu voia să facă promisiuni ochilor căprui care îl implorau.

Regele Jonoel se întoarse spre cel care îl crease.

— Ce ar trebui să fac?
— Dacă e vorba să-l scoți pe Faratu din trupul lui Jett, nu știu.
— Dar dacă distrugi diadema, puterea ta de citire a minții va funcționa asupra lui Jett.
— Piatra din centru își pierde puterea dacă e lovită cu un glonț de argint, domnule.

Răspunse Caster. Tânărul geamăn, rapid ca fulgerul, era capabil să creeze orice. Întotdeauna mândru de invențiile sale. Dar acum, pentru prima dată, dacă ar fi putut întoarce timpul, ar fi distrus diadema înainte să fie folosită.

— Domnule Van!
— Bijuteria din mijlocul frunții!

Fără să piardă timp, Pun strigă spre bărbatul care înainta fără ezitare spre Faratu. Acesta se opri și își schimbă ținta armei.

Faratu începu să se zbată din cauza legăturilor ce îi țineau brațele și picioarele.

Paul se oferi să-l înlocuiască pe Ramil, care era pe punctul de a-și folosi percepția mentală pentru a pătrunde în minte și a-l găsi pe adevăratul proprietar al trupului. Ochii săi negri ca miezul nopții deveniseră roșii. Ritualul era gata să înceapă, dar fu întrerupt de cineva care îngenunche lângă el.

— Pot veni cu tine?
— Cred că știu unde e Jett în lumea amintirilor lui.

Ramil știa că nu avea repere despre conștiința lui Jett. Să pătrundă singur în mintea lui ar fi fost aproape imposibil. Nu aveau zile întregi pentru a explora. Dar a intra împreună în mintea cuiva nu fusese niciodată consemnat în vreo carte.

— Nu sunt sigur.
— Putem încerca? Dacă nu merge, e în regulă. Te rog.

Ramil îi lăsase lui Pun o parte din puterea percepției mentale încă din copilărie. Era posibil să intre împreună în lumea amintirilor lui Jett. Dar ceea ce îl înspăimânta era necunoscutul — dacă Pun ar face mai mult decât să caute, așa cum făcuse cândva în mintea lui.

— Eu…
— Lasă-mă să te ajut. Să terminăm asta împreună.
— Promite-mi că nu vei face nimic care să te pună în pericol.
— Promit.
— Și să nu-mi dai drumul la mână.
— Promit, domnule.

Regele Jonoel încuviință. Mâna lui groasă alunecă și o prinse pe a lui Pun. Cealaltă mână îi atinse fruntea celui încă neliniștit. Ochii roșii se fixară în ai lui Jett.

În același timp, inima suveranului își forță puterea să se extindă spre cel a cărui mână o ținea strâns. Pleoapele celor doi utilizatori de putere se închiseră încet, iar trupurile lor, așezate în genunchi lângă liderul vânătorilor, rămaseră nemișcate, ca adormite.
***
Se întorseseră din nou la orfelinat. De data aceasta, atmosfera nu mai era una de sărbătoare, ci o zi obișnuită. Două trupuri translucide cercetau sala centrală a așezământului religios.

Soarele era pe punctul de a apune, iar lumina slabă pătrundea prin ferestrele și ușile deschise din fundal.

Își strângeau mâinile cu putere, privindu-se în ochi. În fața lor apăreau Jett și părintele Dracula, întorcându-se din oraș.

— Nu e Ajunul Crăciunului, domnule.
— E înainte de asta.

Pun vorbi încet, aproape în șoaptă, deși nimeni din această lume a amintirilor nu l-ar fi putut auzi, în afară de cel care îl însoțea. Cele două trupuri trecură prin ei, conversând. Replica era una pe care Ramil o știa prea bine — o auzise odată la masa de seară, în noaptea care devenise coșmarul etern al copiilor din orfelinat.

— După verificarea de noapte, vino la mine în cameră.
— Da, părinte.

Ramil înțelese atunci că nu era prima dată când Dracula îi dădea un asemenea ordin. Jett nu părea alarmat. Fusese chemat de mai multe ori să-și lase somnul și să meargă în camera din spate.

Băiatul încuviință și plecă să-și termine sarcinile, unde Elise și Pun îl așteptau pe scări, făcându-i semn să se grăbească.

Cei doi spectatori îi urmară pe copii pe culoarul familiar. Cu cât se apropiau de dormitorul comun, cu atât strânsoarea mâinilor lor devenea mai puternică. Ramil aruncă o privire către trupul mic de lângă el.

— Ești bine?
— Da, domnule.

Timpul trecea în lumea amintirilor la fel ca întotdeauna. Cei doi prieteni erau ultimii care se pregăteau de culcare. Pun, la doisprezece ani, își ajută prietenii să se așeze în paturi, apoi se strecură sub pătură, așteptând inspecția de noapte.

Nu după mult timp, părintele Dracula apăru. Pașii lui erau atât de ușori încât abia se auzeau. Marginea veșmântului alb îi alunecă pe lângă paturi. Privirea îi mătură încăperea, lent, calculat. Ușile se închiseră ușor, iar coridorul se cufundă treptat în întuneric.

Camera deveni nemișcată. Toți dormeau. Doar unul, credincios ordinului primit, se strecură afară de sub pătură.

Jett privi în jur, oprindu-se o clipă asupra prietenului său, apoi coborî tăcut din pat și ieși pe ușă.

Cele două figuri translucide îl urmară până în dormitorul din spate. Ușa se deschise, exact ca în acea noapte.

— Bea înainte să continui lectura.
— Da, părinte.

Jett luă cupa înaltă și bău din lichidul roșu-închis dintr-o singură înghițitură. Se așeză la birou și începu să citească manuscrisul gros, în timp ce Dracula îl privea din fotoliul opus.

— Ce este asta?
— Suc de struguri. Paharul acela e doar pentru suc de struguri.

Apoi—

Splat!

— Jett!
— Pun!

Jett se prăbuși peste carte. Pun tresări și aproape că îi dădu drumul la mână lui Ramil, dar acesta îl opri dintr-o simplă mișcare a capului.

Dracula se ridică. Zâmbetul dispăruse. Unghiile îi crescuseră lungi, curbate. Colții albi străluceau în lumina lămpii.

Pun simți cum frica îi strânge pieptul. Lacrimile îi șiroiau pe obraji.

Dracula se aplecă și își înfipse colții în gâtul lui Jett, sorbind sângele cu o liniște aproape tandră.

— Domnule Ramil… trebuie să-l ajutăm.

— Dacă intervii, nu-l vei putea aduce înapoi.

— Trebuie să încerc.

Ramil oftă și deschise ochii. Privirea i se înroși.

¡¡Plak!!

Crash!!

Ramil îl izbi pe Dracula, trimițându-l în perete. Obiectele din vitrină se împrăștiară. Pun alergă la Jett, îl luă în brațe și îi atinse obrazul.

— Jett… concentrează-te. Mă auzi?

Ramil îl apucă pe Faratu de gât.

— Ai venit… Ramil…

— Jett, trezește-te!
— Te rog!

Faratu se smulse și îl împinse pe Ramil în perete. Lupta deveni brutală.

— Ți-ai folosit percepția asupra copilului?
— Ce cauți în lumea asta, frate?

Ramil nu răspunse. Forța începea să-l părăsească.

Atunci observă lumina roșie reflectată în pandantivul de la gât — simbolul Jonoel.

Îl smulse și înfipse vârful ascuțit în pieptul lui Faratu.

— Aaaaaaaah!!

— Pun, nu mai avem timp!

Lumina roșie izbucni. Ramil împinse pandantivul mai adânc.

— Jett… te rog… trezește-te…

Faratu urlă, trupul i se înnegri, transformându-se în cenușă.

Ramil rămase nemișcat, respirând greu.

— Jett!

Ochii băiatului se deschiseră.

Pun nu mai apucă să spună nimic. Ramil îl trase la piept și închise ochii.

Întunericul îi înghiți pe amândoi, iar când revenirea îi izbi ca o forță brutală.

Tuse...
— Domnule!
— Pun!

Pun Winnala nu avea nicio putere specială. Și totuși, trăia înconjurat de oameni care aveau. Atât de mult încât ajunsese să facă lucruri pe care nimeni din această lume nu și le-ar fi putut imagina, lucruri dincolo de orice limită a închipuirii.

Tuse… Tuse…
— Domnule!
— Pun!

Primul sunet pe care îl auzi când se întoarse din lumea amintirilor lui Jett fu vocea lui Elise. Pun îi dădu drumul celui care îl adusese înapoi și își acoperi gura, tușind până aproape de vomă, în timp ce prietenul său apropiat îl privea atent.

Ultimul descendent al sângelui Jonoel, atât în lumea oamenilor, cât și a vampirilor, își verifică trupul și apoi pe al celui care îi fusese alături în lumea amintirilor. Văzând că sunt în siguranță, făcu un semn din cap către Methus, care răsuflă ușurat.

— Jett… cum e Jett?

De îndată ce își reveni, primul gând al lui Pun fu la cel mai bun prieten al său. Trupul subțire se aplecă spre Jett, sprijinindu-l în brațe pe cel care încă dormea adânc.

— Și cum e Jett în amintiri?
— S-a trezit acolo… dar de ce nu s-a întors încă?

În ultima secundă înainte să părăsească lumea amintirilor, privirile lor se întâlniseră. Jett își deschisese ochii. Dar în realitate, trupul din brațele lui rămânea inert.

Frica îi cuprinse pe toți.

— Jett, trezește-te!
— Jett, mă auzi?

Elise încă nu era complet refăcută, dar își adună toate puterile, fără să-i pese de propria stare. Dacă exista vreo șansă să-l readucă, nu voia să o piardă.

Ramil observă că situația nu era deloc bună. Se aplecă, își așeză mâna pe partea stângă a pieptului lui Jett și își folosi puterea de regenerare pentru a vindeca rănile invizibile.

Nu îi păsa în mod deosebit de Jett.

Dar îi păsa de lacrimile care nu se opreau. Ochii lui Pun erau umflați, roșii, iar lacrimile îi curgeau fără oprire pe obrajii palizi. Ramil își închise pleoapele, își îngropă emoțiile și își concentră puterea.

— Jett!
— Jett!

— C-ce se întâmplă?

Totul se petrecu mai repede decât se așteptaseră. În doar câteva secunde, puterea vampirului pur-sânge își făcu efectul. Jett deschise ochii, dezorientat de haosul din jur.

Pun și Elise izbucniră în lacrimi.

Îl îmbrățișară fără să-i mai dea drumul. Gemenii se aplecară și îi bătură ușor pe umeri, mângâindu-l pe spate, în timp ce vampirii din familia Jonoel îi înconjurau alături de o siluetă înaltă pe care nu o mai văzuseră de mult.

— Domnule Van?
— Părintele Dracula era Faratu.
— În timp ce dormeai, ți-a posedat mintea și a distrus locul acesta.

Domnul Van explică totul, deși Jett încă nu apucase să întrebe.

Ochii lui negri cercetară subsolul distrus. Casa lui era în ruină, obiectele împrăștiate peste tot.

— Și cum a putut face asta?
— Probabil a pus o parte din el în tine încă din copilărie.
— Când te chemam în cameră și îți dădeam paharul acela înainte să citești Scriptura…

Jett încuviință ușor.

Nu voia să înțeleagă. Nu era pregătit să accepte. Dar imaginile dinainte să cadă în spital, visele stranii din camera din spatele altarului, toate aveau acum sens.

Faratu încercase să-i ocupe mintea complet.

Jett, Pun și Elise se țineau îmbrățișați.

Vampirii le lăsară timp să se regăsească, iar Ramil se îndepărtă câțiva pași și privi către Khuear, care stătea sprijinit de perete, tăcut.

— Îmi pare rău, Khuear.

— Mâna dumneavoastră e foarte grea, domnule.

Strămoșul liniei Solay se aplecă și își așeză mâna pe umărul lui Khuear, care fusese aproape complet vindecat de Mekhin. Doctorul, epuizat după tratament, nu plecase să se odihnească și se așezase lângă fratele mai mic din familia Winnala.

— Faratu a dispărut, domnule Ramil? întrebă Methus.
— Da. Tocmai am descoperit că pandantivul Jonoel are puterea de a distruge.
— Și cum ați aflat, domnule?

Ramil nu putu răspunde. Părea că strămoșii nu voiau ca sângele lor să fie din nou corupt și i-au dezvăluit secretul puterii în clipa în care căuta o armă pentru a-l ucide pe Faratu Jonoel.

— Așadar, acum sunteți ultimul descendent al sângelui Jonoel.
— Domnule Van.
— E o plăcere să vă cunosc.
— De asemenea.

Ramil își plecă ușor capul în semn de respect față de bărbatul care, potrivit registrelor familiei, îi era rudă îndepărtată. Bărbatul înalt, încă ținând pușca, se opri în fața lui. În spate se aflau gemenii și cei trei prieteni apropiați.

— Am greșit față de tine în noaptea aceea. Sper ca ce s-a întâmplat azi să șteargă acel lucru.
— N-am fost niciodată supărat pe dumneavoastră.

Domnul Van zâmbi și își întinse mâna către Pun, care îl susținea pe Jett. Ochii căprui ai lui Pun păreau confuzi, dar Jett îi făcu semn aprobator. Pun se desprinse, iar gemenii îl preluară pe Jett, în timp ce domnul Van îi prinse mâna lui Pun, cea care îl ținea pe Ramil.

— Pun e ca un alt fiu pentru mine. Sper să aveți grijă de el.
— Vă promit că voi avea grijă de el.

Pun părea copleșit de situație. Obrajii palizi se ridicară ușor când privi spre ochii de obsidian ai celui care îl luase din mâinile lui Van. Ramil clipi de câteva ori.

— De acum înainte, sper să ne despărțim pe căi diferite.
— Dar dacă vreodată neamul vostru va deveni din nou arogant, ne vom întâlni iar.
— În acel caz, îl voi lăsa pe domnul Van să se ocupe.
— Ha ha.

Discuția se încheie, iar copiii aflați în grija domnului Van îl urmară pe tutorele lor către noua locuință unde urma să fie îngrijit Jett, încă amețit. Trupul lui era sprijinit de gemeni. Înainte să plece, Jett privi către membrii familiei Solay, obosiți și împrăștiați pe podea.

— Eu…
— Îmi pare rău.
— Și vă mulțumesc că m-ați salvat.
— Am făcut-o pentru că asta îl face pe Pun fericit.

Jett dădu din cap. Își privi prietenul, care îi zâmbi.

Își spuseră la revedere din inimă. Simțeau că își datorau mai mult, dar niciunul nu rosti nimic. Toți din sângele Solay credeau că drumurile lor nu se vor mai intersecta.

În subsolul clubului mai rămăseseră doar nemuritorii și frații Winnala, alături de Pokpong, care se implicase din întâmplare. Îl ajutau pe Methus să-l sprijine pe Khuear, deoarece doctorul Mekhin, după ce își folosise prea mult puterea, abia se mai ținea pe picioare.

— Ne vedem la Jonoel.
— Da, stăpâne.
— Și…
— Cum ajungem?

Methus era sigur sută la sută că nici Khuear, nici Mekhin nu puteau folosi puterea pentru a se întoarce până la hotel. Dacă ar fi încercat, ar fi adormit epuizați sub vreun pod. După expresia îngrijorată a lui Ramil, era clar că nu avea de gând să-i lase să plece singuri.

Privirea sumbră a lui Khuear îl făcu pe Mekhin să râdă, până când fratele mai mare îl certă. Nu aveau de ales decât să traverseze străzile ca oamenii obișnuiți.

Chiar dacă totul se terminase cu bine, Khuear părea cel mai afectat.

— Deci…
— Vă chem eu o mașină.

---

Pun Winnala nu a numărat niciodată zilele care au trecut. Nu a realizat că aproape un an se scursese de la acea zi. Își reluase viața, aproape ca înainte. Singurul lucru nou era silueta înaltă pe care o vedea în fiecare dimineață când deschidea ochii.

Povestea se încheiase cu despărțiri și cu drumuri diferite, fiecare urmând visul pe care îl așteptase.

Jett se întorsese la biserica veche pentru a reconstrui orfelinatul. Clădirea veche, măcinată de timp, fusese readusă la frumusețea ei de altădată. Copiii adoptați deveniseră, la rândul lor, protectori ai celor fără adăpost.

Elise redeschisese galeria, închisă aproape un an pentru renovări, cu ajutorul gemenilor inventatori, Paul și Caster. Se vedeau des, magazinul lor de obiecte rare avea ca principal client chiar pe singura femeie din grup, care venea să caute mobilier și decorațiuni pentru expoziții.

Methus, cel mai vârstnic din sângele Solay, continuase să aibă grijă de Hotelul Jonoel — dar nu ca servitor, ci ca proprietar. Ramil i-l oferise, considerând că locul aparținea celui care îl protejase aproape un secol. Methus merita ceea ce păzise cu propria viață.

Biroul Corbului Negru se redeschise. Ucenicii lui Khuear reveniră pentru a ajuta la renovare, în timp ce el își recăpăta puterile. Faima preciziei sale atrase tot mai mulți oameni. Corbul Negru nu mai era atât de rebel; părea mai apropiat de oameni.

Mekhin se întoarse la studii și își obținu al treilea titlu. Doctorul energic, favorit în secția de chirurgie facială, își făcea mereu rondurile cu un zâmbet pe buze. În afara spitalului, mergea să trateze copii din centrele de plasament. Sperase să-și folosească întreaga viață nemuritoare pentru a vindeca, poate și rănile din propriul suflet.

Pokpong Winnala, fratele mai mic al lui Pun, plecase la studii în străinătate pentru a-și urma visul de a deveni designer, într-un loc unde visul său putea prinde contur.

Cei doi frați locuiseră împreună o vreme, înainte ca distanța de aproape douăsprezece ore să îi despartă.

— Ai grijă de tine acolo.
— Și tu, frate Pun. Mulțumesc că m-ai susținut în tot ce vreau să fac.
— Te iubesc, Pokpong.

Două trupuri de înălțime apropiată se îmbrățișau strâns în fața intrării în aeroport. Pun încerca să nu plângă, dar lacrimile îi deveniseră atât de grele încât fratele lui mai mic ajunse să-l consoleze.

— Aveți grijă de fratele meu, P’Ramil.
— Nu-ți face griji. Drum bun, Pokpong.

Pokpong își ridică degetele subțiri și dădu la o parte șuvițele care cădeau peste fața fratelui său. Zâmbetul care se ivi făcu ochii lor căprui, moșteniți de la mama lor, să se strângă în forma unui „i”.

— De acum înainte, vreau ca fratele Pun să facă orice îi spune inima.

Sniff.

— Oriunde vrei să fii, oriunde vrei să mergi, vreau să știi că nu trebuie să-ți faci griji pentru mine.
— O să am grijă de mine.
— Pokpong…
— Te iubesc și eu, frate Pun.

Cât despre ultimul nume din această poveste, cel cu ochii negri ca miezul nopții, care fusese alături de el din prima zi a incidentului până acum…

Regele Jonoel rămăsese, probabil, doar un titlu în trecutul lui Ramil Solay Jonoel. Bărbatul înalt care mergea pe aleea din parc hotărâse să renunțe la tron după o domnie scurtă. Ultimul membru al sângelui sacru se gândise îndelung și înțelesese că nu putea rămâne într-o funcție atât de importantă.

Ramil voia liniște. Vremuri simple, trăite alături de cel care îl eliberase de blestemul lui Lilith.

— Cred că într-o zi ar trebui să-l vizitez pe Jett, dar mai întâi trebuie să punem orfelinatul în ordine.
— Te-ar durea să te întorci acolo?
— De ce spui asta?
— Coșmaruri din nou?
— De când ești cu mine, nu mai am coșmaruri.

Strânse mâna celui de lângă el, iar Pun se lipi de căldura lui. Aerul de sfârșit de an făcea parcul să pară tot mai rece la apus. Pun glumi că, într-o zi, n-ar fi surprins dacă ar ninge.

— Ramil.
— Hmm?
— Vorbesc serios când îți spun despre Greenmoore.

Ramil se apropie și îi puse brațul pe umeri. Ochii lui negri priveau înainte, apoi se întoarseră spre cei palizi care îl așteptau.

Din cauza diferențelor dintre ei, viitorul fusese mereu un subiect delicat. După mai bine de o sută de ani ca vampir, Ramil știa că nu putea oferi unui om o viață normală. Și nu voia să-l transforme într-un Solay.

— N-aș putea suporta să mor și să te las într-o zi.
— Eu n-aș putea suporta să nu te mai am lângă mine.

Așa că hotărârea lor fusese alta.

Să trăiască într-un loc unde timpul nu are sens. Un loc dincolo de lumea reală. Un loc unde Pun putea deveni nemuritor, fără să-și piardă legătura cu lumea din care venea. Un loc unde, dacă ar fi vrut vreodată să se întoarcă, nu ar fi găsit totul schimbat.

Pun își amintea perfect ziua în care adusese acasă tabloul „Vampirul din Greenmoore”. În spatele acelei picturi în ulei se afla o lume unde oamenii trăiau veșnic, într-un regat ascuns între munți.

Acolo nu se numărau zilele.

Și atunci știuse. Acolo voia să fie. Împreună. Pentru totdeauna.

După plimbările lor obișnuite prin parc, după închiderea magazinului, discuțiile reveneau mereu la decizia pe care Pun o luase după plecarea lui Pokpong la studii în străinătate.

Ramil nu se opusese, deși îl întrebase de mai multe ori dacă e sigur. Privirea hotărâtă a lui Pun îl făcuse, în cele din urmă, să încuviințeze. Și el tânjea după pământul pe care îl părăsise cândva.

— Încă mai ai timp să te răzgândești.
— M-am hotărât deja.
— În Greenmoore, nimic nu e ca în lumea în care te-ai născut.
— Dar în Greenmoore te am pe tine.

Viața de vampir. Viața de om.

— Sunt pregătit, Ramil.

Într-o zi obișnuită ca oricare alta, fără ceremonii, fără despărțiri dramatice, au decis să plece. Nu pentru totdeauna. Ci pentru a trăi o vreme fără să mai numere zilele.

Două trupuri se îmbrățișară la capătul patului, la etajul al doilea al magazinului de antichități.

Și, dincolo de rama unui tablou, Greenmoore îi aștepta.

Greenmoore este ca un basm ascuns într-un tablou în ulei — un labirint argintiu străvechi, un loc care păstrează secretele sângelui nemuritor astfel încât nimeni să nu le poată descoperi. Un mare castel în inima orașului, departe de celelalte zone, atât de izolat încât a dat naștere multor zvonuri — unele bune, altele rele. Unii spun că este un oraș al monștrilor, alții că este un oraș blestemat, iar alții că ascunde o comoară. Dar cei care încearcă să intre cu intenții rele rareori se mai întorc pentru a spune ce se ascunde cu adevărat aici.

Deși a refuzat tronul, Castelul Jonoel rămâne moștenirea unicului său moștenitor, Ramil Solay Jonoel, întâmpinat de servitorii loiali care l-au îngrijit în absența stăpânului lor. Însă întoarcerea lordului dispărut timp de sute de ani nu a fost una solitară. Alături de silueta lui înaltă și suplă s-a întors și un mic muritor — noul stăpân al Castelului Jonoel.

Pun Winnala își petrece timpul liber aranjând aproape o sută de vaze cu flori din castel. Grădina din spatele arhitecturii care se întinde până la orizont este o sursă bogată, așa că diminețile le petrece culegând flori, ducându-le apoi în camera de sticlă unde le aranjează în vase. Uneori, până termină un rând, primele flori deja se ofilesc și trebuie înlocuite.

Două mâini îi adună florile căzute și i le așază în brațe. Deși are doi însoțitori, grădina este plină de supuși pe care Pun nici măcar nu îi cunoaște. Ramil îi permite să trăiască în Greenmoore așa cum își dorește, dar asta nu înseamnă că nu este protejat.

Micul stăpân are o cameră de sticlă doar pentru el, unde aranjează sute de vaze. Își pune mănușile, taie spinii trandafirilor, îndepărtează frunzele în exces și nu observă sosirea marelui lord.

Ramil face un semn servitorilor să îi lase singuri. Deși Greenmoore nu are un conducător nou, multe decizii încă îi revin lui.

Se întorsese dintr-o călătorie lungă. Primul gând nu fusese odihna, ci Pun.

— Pun.
— Ramil!

Un zâmbet îi luminează chipul. Ramil îl cuprinde de talie și îi sărută ceafa, apoi buzele. Dorul acumulat aproape îl doboară.

— Credeam că vei lipsi mai mult.
— Mi-a fost atât de dor de tine.

Obrajii lui Pun se înroșesc. Oricâte cuvinte dulci ar auzi, nu se obișnuiește cu ele.

— Vrei să te odihnești?
— Vreau să vii cu mine.
— Tocmai am început.
— Cât mai durează?
— Azi vreau să termin zece vaze.

Ramil oftează teatral și se așază pe scaunul de răchită unde obișnuiește să-l privească. În scurt timp adoarme.

Pun își grăbește ritmul. După ore întregi, termină aranjamentele și merge să-l trezească.

— Domnule Ramil. Am terminat.
— Mhm.

Ochii negri se deschid. Își pune brațul pe umărul lui.

— Ți-e foame?
— Mai întâi vreau să fac un duș.

Dormitorul spațios ocupă aproape tot etajul. Ramil se afundă în cada pregătită pentru el, aburul cald îi relaxează trupul obosit. Aude pași cunoscuți.

— Credeam că te culci.
— Pot dormi și aici.

Pun intră în cadă și se sprijină de pieptul lui.

— Ce e?
— Mă răsfeți.

Ramil îi sărută creștetul.

— Dacă mâine ești liber, putem ieși în afara orașului?
— Desigur.

— Te plictisești aici?
— Deloc.
— Când vrei să te întorci în lumea ta, spune-mi.
— Vom merge împreună. Oriunde.

Au posibilitatea să revină în lumea reală oricând. Nimeni nu știe de alegerea lor. Lumea de afară curge ca și cum Greenmoore n-ar exista.

— Data viitoare mergem să-l vizităm pe Pok?

— Merg unde vrei tu.

Cele două trupuri s-au îmbrățișat, iar apa din cadă, devenită din fierbinte călduță, le-a dat de înțeles că era timpul să iasă. Baia fusese mai degrabă un răgaz liniștit decât un simplu duș.

Ramil nu i-a permis trupului alb să atingă podeaua. L-a ridicat în brațe, ca pe o prințesă, în timp ce mâinile mici i s-au încolăcit în jurul gâtului. Trupul gol, încă ud, a fost îngrijit cu grijă de stăpânul castelului.

— Ești deosebit de afectuos azi.
— Nu știu.

Zâmbetul i-a adus un sărut drept răsplată. De fapt, Ramil știa încă din clipa în care intrase în baie ce își dorea inima lui. L-a așezat pe patul mare, s-a aplecat și i-a oferit un sărut care, deși ușor, a fost primit fără ezitare.

Timpul a trecut fără să mai conteze ora cinei. Nimeni nu s-a gândit la asta. S-au apropiat unul de celălalt, lăsându-se purtați de dorul acumulat, pe patul moale pe care Pun îl iubea atât de mult. Lumina lunii a pătruns printre perdele, mângâind pereții camerei.

A fost mult timp până când noaptea s-a liniștit. Ramil s-a sprijinit de tăblia patului, lăsând trupul obosit să se odihnească pe pieptul său. Îl ținea strâns, ca și cum s-ar fi temut să nu-i fie luat din brațe. Iar Pun, în loc să adoarmă, îl privea cu ochii lui căprui fără să clipească.

Dorul pentru câteva zile de despărțire îi făcuse să se caute și mai mult. Pun și-a ridicat chipul și i-a sărutat obrazul.

— Mi-a fost dor de tine, domnule Ramil.
— Atunci mie mi-a fost și mai dor.
— Te iubesc, domnule Ramil.
— Atunci eu te iubesc și mai mult.

Râsetele lor s-au auzit în dormitorul de sub Castelul Jonoel, în regatul Greenmoore.

Pun nu crezuse niciodată că poate fi atât de fericit alegând un drum la care nu visase. Trăise cândva mânat de resentimente, convins că oamenii și vampirii nu pot coexista. Mâinile lui fuseseră pătate de sânge. Iar acum doarme liniștit în brațele celui care fusese odinioară regele tuturor vampirilor.

Toți facem greșeli care par de neiertat. Chiar dacă ceilalți aleg să nu mai poarte ură, o parte din noi păstrează amintirea, ca lecție, ca avertisment atunci când suntem pe cale să acționăm impulsiv.

La fel este și Ramil. Inima pe care nu o oferise nimănui aparține acum în întregime celui din brațele sale. Nu mai caută explicații pentru ceea ce simte. Răspunsul este simplu: pentru că este Pun Winnala.

Altădată, nemuritorul nu știa de ce ar trebui să continue să trăiască. Acum știe. Vrea să-și petreacă existența vorbind cu el, privindu-l, îmbrățișându-l, salutându-l dimineața și sărutându-l înainte de culcare.

Vrea să trăiască pentru Pun, așa cum Pun a renunțat la atâtea pentru a fi alături de el.

Dragostea lor este ca un cântec fără notă finală, ca un roman care nu poate fi încheiat. Dar Ramil și Pun știu cât de strâns își țin mâinile. Știu că trecutul le-a fost lecție, iar inimile lor s-au vindecat una pe cealaltă.

Indiferent cum se va încheia povestea, iubirea dintre Ramil Solay Jonoel, sângele nemuritor, și Pun Winnala, omul simplu fără puteri speciale, va rămâne veșnică.