Revamp: Povestea Nemuritorilor

Pe o planetă care ascunde nenumărate umbre, e greu să le descoperi pe toate în scurta viață a unui simplu om. Cu cât cauți mai mult răspunsurile, cu atât par să devină și mai greu de prins.

Dar uneori, când ne oprim din goană și privim cu adevărat, unele secrete se dezvăluie chiar în fața noastră, fără niciun avertisment.

Oamenii trăiesc într-o lume guvernată de ciclul existenței — nașterea și moartea sunt etape inevitabile pentru fiecare dintre noi.

Dar dacă ar exista o rasă care poate depăși această limită, o linie nemuritoare ce nu se ofilește odată cu trecerea timpului, ascunzându-și puterea și abilitățile ca pe cel mai adânc secret și trăind printre noi ca unul de-ai noștri… nu e de mirare că trupul neputincios al unui muritor nu poate percepe existența acestor ființe inumane numite vampiri.

Pentru că, dacă cineva ar afla adevărul, nu l-ar putea ignora.

Această poveste nu vorbește doar despre ființe ce umblă prin legende și basme menite să sperie copiii. Ea ascunde și ceva de neînțeles, ce învăluie relațiile complicate dintre personaje precum Ramil Solay Jonoel și Pun Winnala, punându-le în fața multor obstacole pe care trebuie să le înfrunte împreună.

„Revamp: Povestea Nemuritorilor” păstrează taine în fiecare frază, iar fiecare personaj ascunde câte ceva ce așteaptă să iasă la lumină. Poate că, în liniștea nopții, ceea ce e ascuns are totuși un răspuns — și poate tu ești cel menit să-l găsească.

╔═════════════༻🦇༺═════════════╗
Capitolul I - Vampiri
╚═════════════༻🩸༺═════════════╝

Noaptea acoperise cerul, transformându-l într-un întuneric complet, dar totuși suficient de luminos pentru ca luna mare să se arate. Își răspândea strălucirea puternică peste tot sub cer, dominând noaptea fără stele și lăsându-i în dar o fărâmă de culoare, chiar dacă abia sesizabilă. Lumina nopții pătrundea prin perdele, atingând patul dintr-o cameră nu foarte mare. Deși niciun bec nu era aprins, lumina lunii dezvăluia silueta subțire ghemuită în pat.

Sub o pătură groasă, curată, albă, două mâini mici își îmbrățișau propriul corp, alungând răceala aerului condiționat. Obrajii palizi se odihneau pe perna preferată, pleoapele erau închise, iar trupul său se mișca ușor, poate din cauza poziției în care stătuse atât de mult timp. Totul părea normal.

Totuși, cine ar fi putut să știe? În adâncurile somnului său, visul acelei nopți se umplea de povești care se repetau, despre un bărbat purtând un pandantiv roșu aprins, de culoarea sângelui…

Chipul său, umezit de sudoare, se elibera de cearșafuri, strângându-le. Spatele gol al tânărului misterios, fața sprijinită pe brațul care-i susținea capul, buzele subțiri presate una de alta, suprimeau strigătele de durere.

Ochii săi căprui se umpleau de lacrimi, ștergând imaginea din fața lui. Toate senzațiile erau la fel de clare, ca și cum nu s-ar fi întâmplat doar într-un vis. Vârfurile degetelor sale subțiri mângâiau chipul palid, alb, al proprietarului trupului puternic, întâlnind ochii negri ca noaptea care îl priveau înapoi.

Inima lui mică bătea rapid, iar lacrimile îi umezeau genele și îi curgeau pe obraji. Încerca să-și păstreze luciditatea pentru a-și aminti bărbatul misterios, dar puțina conștiință pe care o avea fusese distrusă de atingerea dulce a ochilor negri. Acesta își aplecă fața pentru a-i atinge buzele, amorțite de atâta timp presate.

Sărutul înghețat îi consuma treptat conștiința, făcând ca totul să se estompeze. Vârful limbii, explorând întreaga gură, aduna fiecare picătură de lichid dulce, ca și cum ar fi gustat nectar. Senzația era atât de intensă încât aproape îi tăia respirația.

În acel moment, nu mai putea să-și distingă sentimentele, dacă ceea ce trăia era un vis sau ceva mai mult. Inima lui mică era purtată de gustul oferit de celălalt, acumulând senzația stranie care se forma înainte ca totul să se sfârșească odată cu trecerea nopții…

Puf!

Sunetul alarmei răsună de pe noptieră. Proprietarul trupului suplu își deschise ochii mari, surprins, și ieși de sub pătura groasă. Își acoperi fața obosită cu ambele mâini, o față care nu se odihnise suficient, deși adormise înainte de ora 21:00. Degetele subțiri alunecară pe ecranul telefonului și opriră alarma, la ora 7:00.

În fiecare zi, se pierdea împreună cu zgomotul mașinilor de afară, care curând aveau să facă traficul din capitală să intre în ora de vârf.

Pun se mai întinse aproape 20 de minute pe salteaua moale. Lenea îl cuprinse pe tânărul de douăzeci și șase de ani, obosit de un vis care nu era prima dată când se întâmpla. Pierduse deja socoteala de câte ori visase cum proprietarul trupului alb-palid îi oferea un sărut minunat, ca sub un fel de vrajă, o atingere pe care nu o putea uita dimineața. Și de data aceasta nu era diferit.

Gustul sărutului, împreună cu răceala aerului, îl țineau încă pe loc, incapabil să-și înceapă rutina zilnică. Continua să se gândească la mirosul trupului care îl învăluia, la căldura privirii,al chipului pe care nu și-l mai amintea, ca o veche pictură în ulei uitată în adâncul casei. Totuși, trebuia să înainteze înainte să fie prea târziu.

Picioarele îi atinseseră podeaua de gresie rece și păși, purtând corpul gol către baie. Ochii săi căprui se opriră asupra reflecției din oglinda pătrată.

— Pff…

— Ajunge cu gânditul și treci la treabă, Pun.

Vocea răgușită șopti pentru sine, încercând să alunge evenimentele trecute, împingând deoparte îndoielile și urmele sentimentelor. Se spălă rapid sub apa care curgea. Nu avea mult timp, pentru că, până să se ridice complet, era aproape 7:30. Dacă mai pierde timpul, urma să întârzie.

Pregătirea magazinului nu dură mult, totul fiind pus la loc înainte de deschidere. Ușile pliabile de pe ambele părți se deschiseră, întâmpinând colecționari de antichități din întreaga lume. Mâinile lui mici șterseră câteva obiecte de praf, mutând lucruri dintr-o parte în alta și evaluând potrivirea lor până când se simți mulțumit.

Uneori se oprea pentru clienții care soseau continuu. Nu avea timp să mănânce sandwich-ul decât spre sfârșitul după-amiezii. Dinții săi aliniați și îngrijiți mușcau din pui, în timp ce ochii mari verificau aranjarea obiectelor.

Pun locuia singur. Etajul era spațiul său personal, iar parterul fusese transformat într-un magazin de antichități și obiecte de colecție. Responsabilitatea părea mai mare decât putea gestiona o singură persoană, dar se obișnuise să facă totul singur.

Poate pentru că fusese singur încă de când părinții săi trecuseră în neființă, iar fratele mai mic fusese adoptat de o familie capabilă să-l crească mai bine. După absolvire, fratele său se ocupa greu de magazinul de antichități, zi de zi.

— Hmm, niciodată nu am văzut această cutie de lemn…

— De unde a apărut această carte?

Șterse praful de pe copertă cu dosul palmei. Sprâncenele subțiri se încruntară la scrisul ciudat. Scoase telefonul și făcu o poză, căutând traducerea într-o aplicație.

„Aeternaliter înseamnă în latină etern .

Această carte părea să fie în afara intereselor sale, dar totuși îi atrase atenția, determinându-l să o ia din subsol. Pun nu avea de gând să o pună la vânzare pe rafturi; o păstra în birou, ca un obiect personal, chiar dacă nu putea citi niciun cuvânt.

Picioarele lui urcau și coborau scările de zeci de ori, mâinile ajustau obiecte de diferite dimensiuni, mutându-le dintr-o parte în alta, apoi făcând câțiva pași înapoi pentru a le evalua potrivirea, până când era mulțumit.

Uneori se oprea să servească clienții care continuau să sosească. Nu avea timp să mănânce sandwich-ul adus de curier dimineața decât spre sfârșitul după-amiezii.

Dinții săi aliniați și îngrijiți mușcau din sandwich-ul cu pui, în timp ce ochii săi mari și rotunzi continuau să verifice dacă obiectele erau aranjate așa cum își dorea. Se lăsa pe scaunul său preferat de lemn și scotea telefonul mobil pentru a verifica mesajele clienților online. Ziua sa aglomerată părea nesfârșită, dar forfota care venea odată cu banii era mai plăcută decât o viață solitară.

Pun mai petrecu aproape încă o oră fotografiind produsele, încărcându-le în aplicație și răspunzând la întrebările care continuau să vină, până când telefonul său a sunat, atrăgându-i atenția de la ecranul calculatorului.

Jett.

— Ce se petrece?

— Am o treabă pentru tine.

— Nu o să întrebi dacă sunt liber sau nu?

— Nu contează dacă ești liber, trebuie să o faci.

Un zâmbet i-a apărut involuntar pe față la încăpățânarea prietenului său apropiat. Jett era unul dintre puținii oameni importanți din viața lui.

Deși a vorbit imperativ, știa că, dacă nu ar fi fost vorba de o problemă cu adevărat urgentă, Jett nu ar fi apelat în acest mod pentru ajutor.

— Cu ce te pot ajuta?

Linia a rămas tăcută pentru un moment, forțându-l să îndepărteze telefonul de ureche pentru a verifica dacă persoana de la celălalt capăt era încă acolo.

— Alo?

— O pictură din galeria mea a fost ruinată de un puști necunoscut.

— Hmm?

— Este o pictură importantă. Vreau să o iei și să o repari.

— Galeria nu trebuia să fie închisă pentru renovări?

— Exact de aceea îți spun că un puști necunoscut a făcut dezastru.

Pe lângă afacerea de divertisment a lui Jett, acesta mai deținea și o galerie de artă. Pun nu avusese niciodată ocazia să o viziteze, pentru că fusese închisă de ceva vreme, din motive pe care Jett nu le spusese nimănui. Pun bănuia că prietenul său era probabil mai interesat de viața lui de noapte.

—„E urgent?

— Nu, dar vino mai întâi să iei pictura.

— Și acum spui că nu e grabă?

— Poți să ridici pictura după ce închizi magazinul. O să o trimit pe Elise înaintea ta.

— Bine, atunci trimite-mi locația.

Apelul cu Jett s-a terminat fără să-și ia rămas bun. La scurt timp, ecranul telefonului său a primit un mesaj de la el, care avea să-i strice pauza de dinaintea închiderii magazinului. A deschis mesajul lui Jett: o locație la aproape 40 de minute de capitală, ascunsă pe un drum rural folosit ca scurtătură în afara provinciei.

Pun Winnala privi ceasul din colțul ecranului. Mai era mai puțin de o oră până la închiderea magazinului. A decis să închidă computerul din fața lui. A adunat documentele împrăștiate pe birou și le-a pus într-un coș mic.

Bărbatul înalt și slab s-a ridicat, întinzându-și corpul până când oasele scârțâiră ca o pungă de plastic strivită. Închise ochii, inspiră adânc cu mâinile împreunate deasupra capului și expiră încet, coborându-și brațele, eliberându-și mintea și odihnindu-și ochii după ce privise atât de mult ecranul.

Semnul magazinului s-a schimbat în închis . A verificat încuietoarea ușii pentru a se asigura că era încuiată. A aruncat o privire prin geamul mare al magazinului, să se asigure că nu uitase să stingă luminile, înainte de a se îndrepta spre mașina parcată lângă clădire.

Plănuia să pună totul în ordine după ce se întoarce de la galeria lui Jett. Judecând după oră, știa că va ajunge aproape de opus. Dacă ar fi pierdut timp organizând magazinul ca în fiecare zi, ar fi ajuns la galerie după ce soarele apusese deja.

Motorul a pornit scurt. Mâinile lui frumoase au schimbat treapta în marșarier, iar el a părăsit casa-magazin, urmând ruta afișată de GPS pe ecranul telefonului. 40 de minute până acolo, dacă nu se rătăcea. Deși drumul urma să dureze destul de mult, Pun era ușurat că nu era o rută spre centrul orașului. Altfel, ar fi trebuit să stea cu picioarele amorțite în trafic încă o oră.

Drumul în afara orașului era destul de liniștit. A fredonat o melodie în timp ce mașina lua ultimul viraj înainte de a ajunge la destinație.

Wise men say
Only fools rush in
(Only fools rush)
But I can't help (But I can't help it)
Falling in love with you (Falling in love with you)  🩸 Elvis Presley - Can't help falling in love

Degetele lui subțiri băteau ușor pe volan în ritmul melodiei care se auzea. La mai puțin de 200 de metri, cele 40 de minute indicate de GPS se apropiau de final, iar destinația sa era galeria, ascunsă în spatele unei grădini de flori neîngrijite.

Piciorul îi atinse frâna când privirea i se opri asupra unei porți de fier cu modele de viță de vie. Era larg deschisă, dar nu era niciun curator – prietenul apropiat despre care Jett îi spusese că îl va aștepta.

Pun scoase telefonul din suportul de pe bordul mașinii. Degetele lui subțiri căutau în lista apelurilor recente și apoi îl sună pe cel care îi adusese instrucțiunile.

— Salut, Jett.

— Dacă ai ajuns deja, poți să intri.

— Unde e Elise?

— Trebuie să fie pe undeva pe acolo pe undeva.

— Bine.

Apelul s-a încheiat fără alte formalități. Ar trebui să se obișnuiască cu impulsivitatea bunului său prieten. Pun a dat ușor din cap înainte de a opri motorul în fața porții.

Bărbatul înalt și slab a coborât din mașină și a intrat în galeria care fusese neglijată de ani de zile.

În realitate, nu era încă ora apusului, dar se părea că, odată cu apropierea iernii, marea planetă voia să-și încheie munca mai devreme decât de obicei. Acum, cerul strălucea cu o lumină aurie, pregătindu-se să-și ia rămas bun în curând.

Pun simți vârfurile picioarelor sale, încălțate cu adidașii albi preferați, pășind pe aleea de dale de marmură. Peretele din dreapta era sculptat cu motive tipice artei gotice. Misterul și neglijența îl făceau să creadă că această galerie ascundea povești la fiecare pas.

Ochii săi căprui deschiși priveau împrejur cu interes, înainte de a-și îngusta privirea către o sculptură cu formă ciudată în centrul grădinii, care era acum plină de copaci mari, viță de vie și diverse plante ce o acopereau aproape complet. Se opri din mers, privind fix sculptura care semăna cu Isus răstignit, dar cu aripi și înfășurat în sârmă ghimpată.

Caw, caw, caw.

Fu ușor surprins de corbul care ieși dintr-un tufiș apropiat, readucându-l la realitate împreună cu sunetul ceasului care bătea ora 18:00. Picioarele sale se grăbiră să-l ducă la etajul al doilea al clădirii arhitecturale, armonios influențată de arta romană și islamică. Ecoul pașilor săi pe dalele de marmură răsuna în continuare. Nu trecu mult până să ajungă la etajul al doilea al galeriei.

— Unde e?

— Acolo, pe jos.

Neavând ghid și neștiind bine traseul galeriei, Pun se îndreptă în direcția în care credea că va găsi tabloul problematic aruncat pe podea. Și părea că avea noroc: la doar câțiva pași de scară, zări un cadru rococo aruncat pe jos.

Se aplecă să examineze pagubele și descoperi că, pe lângă sticla spartă și cadrul crăpat, și pictura fusese deteriorată. Fragmentele de sticlă lăsaseră urme nedorite pe suprafața acesteia.

„Vampirul din Greenmoore

Numele tabloului era indicat pe descrierea de pe perete. Pun își deschise geanta de mesager, care conținea uneltele pentru reparații, și începu să îndepărteze cu grijă praful, pânzele de păianjen și orice altceva care ascundea frumusețea tabloului în ulei. Praful plutitor se risipi treptat, iar fața lui Pun începu să exprime curiozitate privind aspectul tânărului din pictură.

Sprâncenele subțiri i se încruntară. Nu era pe deplin sigur, dar inima sa mică începu să-i bată cu putere, atât de tare încât trebuia să expire pe gură. Degetele sale subțiri îndepărtau treptat cioburile de sticlă care îi obstrucționau vederea tabloului.

O față palidă ca porțelanul.

Buze subțiri care îi păreau familiare.

Ochi negri care îl absorbeau, făcându-l să se simtă fascinat, ca sub o vrajă. Totuși, trupul ei era legat în lanțuri…

— D-de ce?

— Pentru că?

Pun Winnala înghiți în sec. Nu putea găsi niciun motiv pentru care dăduse peste pictura bărbatului misterios pe care îl visa aproape în fiecare noapte. Deși era neclar, își amintea trăsăturile sculptate ale feței. Mâinile sale frumoase tremurau atât de tare încât nu putea ține periuța de curățare. Căzu peste tablou, readucându-l la realitate, dar nervozitatea îl făcu să atingă cioburile de sticlă spartă.

„Oh!

Ridică degetul să vadă rezultatul stângăciei sale. Din fericire, avea câteva plasturi la el. Lăsă să-i curgă o picătură roșie de sânge de pe deget, folosindu-și cealaltă mână neatinsă pentru a căuta plasturele, fără să realizeze.

Își dădu seama că, în acel moment, o singură picătură de sânge cădea, respectând legea gravitației, și lovea tabloul Vampirul din Greenmoore aflat în fața lui.

Și chiar în acea secundă, Pun simți ca și cum i-ar fi fost smuls sufletul din corp, ca și cum ar fi urmat să moară…

Uf!

Era ca și cum s-ar fi trezit dintr-un vis. Parcă cineva îl trezise din starea de amorțeală.

Ochii săi mari și rotunzi, care fuseseră închiși, se deschiseră încet, doar pentru a descoperi un rând de scaune goale care se întindeau spre o ușă din spate. Era o biserică, gândi el.

Confuzia îl făcu să simtă cum lacrimile amenințau să-i curgă din ochi. Corpul său alb tremura aproape necontrolat. Fața sa blândă se întoarse de la stânga la dreapta, încercând să găsească o cale de ieșire din acest loc, atât de diferit de locul în care fusese cu câteva minute în urmă.

Proprietarul corpului alb, îmbrăcat într-o cămașă largă, încercă să se ridice, fără să-i pese că degetele sale subțiri nu fuseseră încă bandajate. Pun își ciupi brațul cu toată puterea, Pun își ciupi pielea cu putere. Durerea ascuțită îi aminti că nu visa. Mâinile transpirate îi căzură pe lângă corp, iar fața sa anxioasă și confuză se întorcea în toate direcțiile înainte de a se opri...

Era ca un vis. Ca și cum nu s-ar fi trezit încă. Ca și cum durerea de acum câteva momente fusese doar o minciună. Întotdeauna crezuse că lumea asta ascunde multe mistere. Unele nu pot fi demonstrate. Altele rămân enigme. Unele sunt doar povești transmise din generație în generație, asemănătoare basmelor. Dar cine știe care poveste e adevărată? Ca povestea care i se desfășura acum în față...

Pun părea vrăjit, incapabil să se miște. Ochii lui frumoși se deschiseră larg, arătând teamă și teroare, dar și o scânteie de curaj care-l făcea să vrea să rupă lanțurile și să afle dacă ceea ce vedea nu era doar o fantasmă.

Un trup înalt și palid stătea pe o platformă de beton, în mijlocul unei arhitecturi pe care o înțelegea ca fiind un altar într-o biserică. Mâinile îi erau legate cu lanțuri care înconjurau coloane sculptate cu trandafiri.

Fața lui senină privea în jos, cu ochii închiși, buzele având o culoare palidă, ca fără sânge. Părul îi cădea peste chip, aproape să-i ascundă trăsăturile, dar el își amintea că trupul marcat de pe altar era al bărbatului misterios din tabloul deteriorat din galerie, același bărbat misterios din visele lui.

— Ce... ce naiba e asta?

— Au!

În adâncul sufletului, Pun spera că totul fusese doar un vis. I-a luat mult timp să se ridice din nou, rugându-se să nu simtă niciun fel de durere, însă o urmă roșie apăru, dovedind că ceea ce vedea înaintea lui nu era doar o iluzie a visului. Nu știa de ce — poate o scânteie de curaj îl împinse să facă un pas înainte în loc să se întoarcă spre ușă. Dar, înainte să găsească un motiv, chipul lui se ridică spre cealaltă persoană, care părea să nu fi observat sosirea străinului.

Nu auzea niciun sunet de respirație.

Nu venea nicio bătaie din pieptul stâng, niciun semn de viață din trupul legat. Acest lucru îl făcea să se întrebe și mai mult dacă trupul nemișcat era cu adevărat încă viu.

Ochii lui, de un căprui deschis, se mișcară ușor, adunându-și curajul să atingă chipul senin. Însă, înainte ca degetele să-i atingă trăsăturile, reflexul unei bijuterii roșu-sângeriu îi lovi privirea.

Pun își amintea bine — era același colier pe care îl purta bărbatul misterios. Nu știa când frica i se risipise din minte, înlocuită cu o grijă atât de copleșitoare încât cu greu o putea purta. Nici nu observase că rana de la deget încă nu se închisese.

Sângele îi mânjise degetele, dar nu simțea nicio durere. Dimpotrivă, Pun uitase că tocmai se tăiase în ciobul de sticlă. Nu realiza că grija pentru trupul celuilalt era atât de periculoasă, atât de puternică, încât îi ștersese teama și dorința de a fugi din acel loc. Pun își relaxă mâna, își ridică degetele și atinse chipul ce emana un frig tăios.

Roșul aprins al sângelui atinse fața senină.

Atmosfera din jur rămase încremenită, fără mișcare, doar sunetul inimii ei răsunând, tot mai puternic, tot mai rapid… pe măsură ce pleoapele închise se deschideau, iar capul i se îndrepta.

!!!

— Cine ești?

Pun Winnala înțelese, pentru prima dată, ce înseamnă piele de găină .

Însă, înainte să se poată cutremura de privirea neagră a celui ce îl fixa și de vocea răgușită ce se desprindea dintre buzele palide, trupul masiv și înalt, legat cu brațele întinse în lanțuri, fu smuls cu forță, ridicând un vuiet asurzitor în sala imensă.

Își trase repede mâna care atinsese chipul celuilalt și își ridică ambele mâini la urechi, încercând să se apere de huruitul lanțurilor care continuau să se zbată, până când ultimul ecou al fierului gros lovind podeaua de marmură răsună cu putere.

Părea ca și cum celălalt tocmai fusese eliberat din legăturile de fier.

Scena stranie din fața sa îl făcu să închidă ochii, dorind să se izoleze de haos. Dar în clipa în care pleoapele limpezi i se lăsară grele, trupul puternic, care zăcuse liniștit pe platforma de piatră din centrul sălii, se repezi spre el — și totul se cufundă în întuneric, odată cu conștiința lui…

Nu se putea mișca. Trupul său firav părea prins sub o greutate apăsătoare, complet amorțit. Ochii săi se zbăteau neliniștiți sub pleoapele închise. Încet, îi deschise, ridicând mâna ca să se apere de strălucirea rece, orbitoare, care îl forță să și-i închidă din nou pentru a-și recăpăta claritatea privirii.

Își dădu seama de cauza paraliziei chiar în clipa în care privirea i se obișnui cu lumina. Era firesc ca trupul să-i fie amorțit, ca și cum o greutate nevăzută îl apăsa, aproape smulgându-i orice putere. Se afla într-o dimensiune stranie — corpul său slab, întins pe platforma din mijlocul bisericii. Un loc ce părea vis, dar nu era; iar acum, pentru a mia oară, i se dovedea că tot ce trăise în ultimele ore nu era o iluzie, ci realitate.

— Domnule.

— Vă rog, ridicați-vă...

Bărbatul misterios rămase nemișcat deasupra lui, fără nicio urmă de viață. Mâinile lui mici încercară să împingă trupul celuilalt, până când acesta se răsuci și căzu cu fața la podea. Își aruncă privirea împrejur, încercând să vadă dacă se întorsese cumva în galeria lui Jett. Dar aceeași pictură zăcea încă pe podea, lângă el.

— Ce fac acum?

— Domnule...

— Domnule, domnule...

Se tot gândea că, poate, ceea ce-l ținea încă în acel loc și-l făcea să zguduie trupul inconștient, până ce brațele îi amorțiseră, era legătura ciudată pe care o simțea — născută din nenumăratele vise în care acel bărbat îi apăruse, vise ce făceau ca inima să-i strige mai puternic decât rațiunea.

— Sau... ar trebui să-l sun pe Jett?

Ecranul telefonului afișa numele ultimului apelat. Pun nu avea niciun alt motiv. Deși inițial intenționase să sune proprietarul galeriei ca să-i povestească cât de haotică devenise viața lui după ce a pus piciorul în acest loc, fără un motiv aparent, acțiunile lui s-au oprit, iar sentimentele i-au preluat controlul asupra minții. Conștiința părea că i-a fost mistuită, împingându-l să ia o decizie nechibzuită, exact ca cea pe care o lua acum.

Se certa mental cu fiecare pas făcut în timp ce căra trupul celuilalt spre mașina parcată în fața gardului. Soarele încă nu apusese; părea că abia trecuse momentul în care intrase în galerie. Dar luminile de prin jur începeau să pâlpâie în anumite locuri, fără să știe cine le aprindea. Poate fusese Elise, curatoarea bună, care își lăsase prietenul să petreacă prea mult timp cu ceva necunoscut, prins într-un tablou.

Trupul inconștient fu așezat pe bancheta din spate. Cealaltă mână, care ținuse tabloul, îl așeză pe spațiul gol de pe podeaua mașinii. Dacă proprietarul tabloului ar fi știut, probabil l-ar fi certat până i-ar fi ieșit aburii din urechi.

Dar efortul depus încă din zori îl făcu să ofteze adânc. Își puse deoparte toate prioritățile. În acel moment, tot ce putea să-și imagineze era perna moale de pe patul de acasă. Așa că se grăbi să urce pe scaunul șoferului și să plece din fața galeriei. Abia apoi avea să-și dea seama ce să facă cu trupul inconștient și cu tabloul care părea să sfideze granițele dimensiunilor.

Nici el nu știa de ce...

Din sufragerie, reușise să-l poziționeze pe misteriosul necunoscut în felul în care credea că ar fi cel mai confortabil, deși picioarele corpului aproape de 1,90 m atârnau peste marginea canapelei.

Pătura, păstrată pentru rarele vizite ale fratelui său, fu acum trasă peste necunoscut, protejându-l de frigul aerului condiționat folosit atât de rar în sufragerie.

— Ce naiba fac?

Pun rămase în picioare, mâinile sprijinite pe șolduri, privind trupul nemișcat. Să-l lase întins pe stradă, în fața casei, ar fi fost prea crud.

— Nu contează... mă voi gândi la asta mâine.

Cu aceste gânduri, se îndreptă spre camera lui, aflată la capătul canapelei, aproape de picioarele necunoscutului.

Ziua fusese atât de obositoare încât uitase că îi era foame, deși abia mâncase un sandwich. Dar chiar dacă stomacul îi chiora, nu avea energie să se ridice și să meargă să caute ceva de mâncare în bucătărie. Tot ce își dorea în acel moment era un somn adânc, chiar dacă telefonul său sofisticat încă nu-i amintea că trebuie să meargă la culcare.

Oboseala îl cuprinsese toată ziua, iar în momentul în care capul îi atinse perna, adormi, nepăsător față de evenimentele ciudate prin care trecuse în ziua aceea. A adormit rapid, acumulând energie în mijlocul unei zile haotice cât se poate de eficient, ca să se poată trezi și să se descurce cu ceea ce dormea liniștit în sufragerie.

Bum! Se pare că uitase să se roage înainte de culcare pentru a se trezi plin de energie. Așa că dimineața nouă îl trezi cu o emoție care aproape îi provocă un atac de cord. Ceasul deșteptător suna în timp ce un bubuit puternic răsuna din afara camerei lui. Sări din pat, atât de nervos încât aproape că se prăbuși cu fața de podea din pricina neatenției. Mâinile lui frumoase învârteau clanța, dădeau drumul zăvorului și deschideau ușa pentru a descoperi ce se afla în fața lui.

— Cine ești?

— Ce faci aici?

Auzi din nou aceeași întrebare din partea celuilalt. Dar de data aceasta nu răspunse, ci întrebă de ce celălalt aruncase televizorul pe podea, făcând să afișeze un ecran albastru cu un zgomot asurzitor, părând că urmează să se scurtcircuiteze, obligându-l să fugă și să-l scoată din priză.

— Ce i-ai făcut televizorului meu?

— Ce e un televizor?

— Hmm, de ce stă pe jos așa?

Se aplecă să ridice televizorul de pe podea și să examineze paguba, care părea destul de serioasă. Ochii săi mari și rotunzi priveau către deținătorul trupului înalt, îmbrăcat într-o tunică albă de bumbac curată și pantaloni negri. Privirea îi era tulbure, plină de frustrare că fusese trezit nepregătit și apoi că trebuie să vadă ecranul scump al televizorului său crăpat de impactul cu podeaua.

— Unde locuiești? Pot să sun pe cineva să vină să te ia?

— Hm?

— Îți amintești vreun număr? Ai amnezie?

— Domnule?

— Cine ești? îl întrebă și celălalt bărbat. Se ridică în picioare, ajungând cu greu până la vârful nasului celuiălalt, obligându-l să-și ridice privirea și să întâlnească ochii lui negri ca tăciunele. Răspunse la întrebarea străinului în lumea reală.

— Mă numesc Pun. Te-am ajutat să ieși din galerie pentru că erai inconștient. Cum te numești?

— Ramil. Ramil Solay Jonoel.

Pun Winnala și-a amintit doar prima silabă din lunga propoziție rostită de Ramil. Numele, care cu siguranță nu suna thailandez, îi stârni și mai mult curiozitatea.

Însă înainte să apuce să se întrebe mai mult, bărbatul înalt, cel care se ridicase să-i distrugă televizorul, se prăbuși la podea, ținându-se de cap, de parcă ar fi fost grav rănit.

De data aceasta, Pun îl ajută să ajungă în patul său, înainte să-i ofere o pastilă albă, opacă, cu mai multe întrebuințări, cumpărată de la magazinul din colț, urmată de aproape jumătate de pahar cu apă, provocându-i celuilalt să tușească aproape până se îneacă.

Tușit, tușit.

— Ce mi-ai dat să iau?

— Paracetamol. O să merg să facem ceva de mâncare. Mai întâi ar trebui să te odihnești.

Șterse cu vârfurile degetelor picăturile pe care celălalt le scuipase și care îi pătaseră buzele. Ajută trupul înalt și slăbit, care părea brusc lipsit de energie, să se întindă în pat, apoi se îndreptă spre bucătăria care se afla dincolo de sufragerie. Degetele lui subțiri desfăcură rapid un pachet de mâncare instant, care îi atinsese rana de la deget, pe care uitase cu desăvârșire că o avea.

— Nu contează, o să mă gândesc la asta mai târziu.

Ceașca de apă începu să lumineze în verde, semn că apa era gata pentru mâncare. Turnă apa în un bol alb și curat, care conținea mâncare instant cu aromă de pui. Degetele subțiri deschiseră sertarul cu ustensile din bucătărie, luă o lingură și amestecă, așteptând să se umfle și să fie gata de mâncat.

Primul apel al zilei venea de la același număr de pe ultimul apel de ieri. Ecranul telefonului de pe blatul bucătăriei afișa numele prietenului său, proprietarul galeriei.

— Alo.

— Cum merge treaba? Se poate repara?

— Probabil, dar o să dureze ceva timp.

Răspunse la apel în timp ce continua să amestece hrana din bol. În același timp, se gândea la evenimentele care avuseseră loc ieri în galerie. Nu era sigur dacă Jett știa că tabloul său de colecție prinde viață și dormea în patul lui. Și nici dacă ar trebui să-i spună lui Jett despre asta.

— Cât timp durează?

— Tabloul are zgârieturi de la fragmente de sticlă, iar rama e ruptă. O să te anunț când aproape va fi gata.

— Mulțumesc mult.

— Stai puțin, nu închide încă.

— Ce s-a întâmplat, Pun?

— Nimic, nimic.

— Ești sigur?

— Da, te sun când sunt gata.

De data aceasta, el fu primul care se repezi să închidă telefonul înaintea celuilalt, ca de obicei. Pun decise să păstreze secretul de ieri doar pentru el și să lase lucrurile să curgă de la sine până când va găsi un motiv, o cale de ieșire sau orice altceva care să-l ajute să învingă grija stranie care îl lega de celălalt, care stătea sprijinit de spătarul patului.

— Dacă nu vrei să dormi, mănâncă ceva mai întâi. Poți să mănânci. Nu am pus otravă.

Îi demonstră celuilalt luând o linguriță mică din hrana lichidă și ducând-o la gură, apoi îi oferi bolul celui care încă avea o grimasă nemulțumită.

— Mănâncă tot. Dacă nu poți să te ridici, lasă-l lângă pat. Trebuie să cobor să muncesc. O să las televizorul deschis, dar să nu-l mai spargi iar.

— Cutia aia neagră.

— Televizorul? Domnule, oamenii de la televizor nu pot să iasă și să ne facă rău. Pe deasupra, e doar un spectacol, știi tu, o punere în scenă.

Înainte să se întrebe de ce celălalt părea atât de confuz în privința tehnologiei din jur, cum îi putea fi uitat faptul că adusese acea persoană dintr-o altă dimensiune, nu știa din ce epocă, dintr-un tablou care acum zăcea pe biroul de jos?

— Acest buton schimbă canalul, acest buton îl oprește. Dacă apeși iar, îl pornește.

— Asta...?

Înainte să apuce să coboare să deschidă magazinul și să se ocupe de treburile restante, deja era ora 8:00 dimineața. Sunetul notificării telefonului mobil răsună iar, trezind și mai mult pe cel care încă era fascinat de televizor, când îl ridică și puse sunetul pe mut.

— Asta e un telefon. Se folosește pentru a comunica pe distanțe lungi.

— Trebuie să cobor să deschid magazinul. Dacă ai nevoie de ceva, poți să vii să mă cauți.

Decise să-l lase pe bărbatul care părea complet confuz să rămână singur, pentru a-și limpezi gândurile. Între timp, el se grăbi spre baie, pregătindu-se pentru o dimineață haotică — și nu era exagerare: haosul începu chiar din momentul în care deschise ușa magazinului, primind primii clienți veniți să răsfoiască obiectele vintage pe care le urcase online cu o zi înainte.

Picioarele îi răsunau pe podeaua de granit, alergând în funcție de cererile clienților. Își folosea energia pentru a răspunde întrebărilor, a zâmbi și a căuta obiecte ascunse în diferite colțuri.

Era încă o zi în care micul dejun începea după-amiaza. Sandwich-ul său preferat rămânea prima alegere, chiar și într-o zi în care nu voia să se gândească ce să mănânce. Dar astăzi erau mai mult de două pungi, pentru că comandase în plus pentru cineva care probabil se relaxa la etajul al doilea al casei.

Degetele sale subțiri alunecară peste ecran, transferând banii prin aplicație către livrator, care plecă fără să mai arunce o privire la confirmare. Oamenii se încred unii în alții. De fapt, prea mult.

Își scutură capul și se întoarse în magazin, unde acum avea câteva momente pentru a-și trage sufletul.

Se pregătea să ia un alt sandviș pentru persoana care luase micul dejun cu câteva ore în urmă. Însă, înainte să facă primul pas, bărbatul înalt, purtând aceleași haine ca ieri, apăru în capătul scărilor.

— Te simți mai bine?

— Mmm.

— Poftim, prânzul.

— Nu știam ce ți-ar plăcea să mănânci, așa că am luat același lucru.

— Unde suntem?

— La mine acasă, la magazinul meu.

Picioarele goale ale celuilalt explorau magazinul. Înălțimea lui, aproape cât înălțimea rafturilor, îi permitea să-și vadă capul printre culoare. Părea interesat de tot ce-l înconjura, oprindu-se să privească, să ridice și să examineze obiectele iar și iar. Adesea le aducea lui Pun, care stătea și mânca sandvișul său, pentru a-și satisface curiozitatea.

— Acesta e un iPod, se folosește pentru a asculta muzică. E foarte vechi, dar încă funcționează.

— Serios?

— Dar oamenii nu îl mai folosesc prea mult.

Bărbatul înalt dădu din cap și așeză din nou player-ul de muzică la locul său, înainte să continue explorarea. Pun simțea că răspundea la întrebările unui copil curios, dar nu-l deranja deloc. Ba chiar îi plăcea să-i explice lucrurile celuilalt.

Din fericire, după-amiaza clienții veneau și plecau la intervale diferite, așa că nu a fost atât de ocupat și a avut timp să-l observe pe cel care acum urmărea aspiratorul robot.

— Domnule...

— Domnule Ramil.

Posesorul numelui ridică privirea de la robotul care se lovea de picioarele mesei și îl privi. În acel moment, Pun învârtea semnul magazinului pe Închis , pentru că se apropia ora închiderii.

— Te simți bine? Te-ai spălat? Vrei să ieșim să mâncăm ceva?

— Cred că hainele male ți se vor potrivi.

Nu știa dacă celălalt era un om puțin vorbăreț sau dacă pur și simplu nu înțelegea ce îi spunea. În cele din urmă, a trebuit să-l tragă de cămașa albă de bumbac ca să-l facă să-l urmeze înapoi în cameră. L-a condus în baie cu un prosop, amintindu-i cum să aprindă lumina, altfel ar fi trebuit să aștepte mult timp până celălalt termina să exploreze încăperea.

A ales o pereche de pantaloni sport și un tricou larg negru, împreună cu lenjeria de corp nefolosită, și le-a așezat pe spătarul scaunului din fața măsuței de toaletă, înainte să iasă să se așeze pe canapea și să-și verifice telefonul, lăsându-l pe celălalt să-și ia timpul necesar pentru a se pregăti.

— Îți vine bine?

— Mmm.

Drumul până la restaurant nu a durat mult. Era un loc obișnuit, apropiat de casă, unde nu trebuia să meargă prea mult. În timp ce mergeau, ceva a captat atenția corpului palid, îmbrăcat în negru, contrastând cu pielea lui deschisă.

Ramil încruntă ușor din sprâncene și petrecu timpul în mașină explicând fiecare detaliu al vehiculului, aproape ca un vânzător, iar apoi îi luă aproape o oră să parcurgă lista meniului de sushi japonez.

Persoana în cauză abia dacă atingea mâncarea. Se părea că sushi-ul mare nu era pe gustul său, fiind singurul care mânca rulourile aurii cu ou.

— Ești sătul?

— Mmm.

— Vrei să mergem undeva?

— Nu.

— Vrei să ne întoarcem acasă?

El a dat din cap în semn de răspuns, fără nicio ezitare în a-l duce pe celălalt acasă, în loc să-l readucă de unde venise. S-a format o legătură ciudată, amestecată cu un sentiment de familiaritate — deși se întâlniseră doar în vise. Aceasta l-a făcut să aibă încredere și să aibă grijă de cineva care părea complet străin lumii exterioare, până în punctul în care nu îndrăznea să-l lase singur.

Nu a durat mult până ce celălalt a terminat întreaga masă pentru două persoane. Nu a uitat să cumpere lucruri esențiale pentru persoana care îl urma, și împreună s-au întors la casa în care locuia de obicei singur.

Mașina elegantă a intrat în spațiul de lângă casă. Și-a descuiat centura de siguranță, a luat obiectele cumpărate și l-a urmat pe celălalt, care îl aștepta deja la ușă.

Stând în fața magazinului, a murmurat pentru sine: În ultima vreme simt că mi se învârte mai mult capul ca de obicei. Viața mea, care de obicei era atât de simplă, a devenit mai greu de gestionat în ultimele zile. Devine tot mai ușor să uit lucruri — chiar găsirea telefonului pe care îl lăsasem pe bordul mașinii mi-a luat aproape cinci minute.

Cu fiecare pas de la portiera mașinii până la ușa casei, Pun își mormăia gândurile, prins între oboseală și neliniște. Mâinile lui se zbăteau să deschidă zăvorul, privirea fixată încăpățânat pe broască. Tocmai această concentrare îl făcu să nu observe că, în întunericul serii, aproape de ora nouă, se afla acolo o prezență care nu avea ce căuta.

În fața lui, nemișcată ca o statuie, se ridica o siluetă înaltă și suplă, îmbrăcată impecabil într-un costum alb. Din umbra lui se desprindea un al doilea chip palid, aproape translucid, asemenea unei reflexii vii. Atmosfera se îngreună.

— Magazinul este închis, domnule, rosti Pun fără să ridice privirea.

— Bine ați venit, stăpâne, răspunse silueta.

— Lordul meu.

— Jonoel.

Numele pluti în aer, ca o pecete, ca o amintire interzisă.

Câteva ore mai târziu, un hotel vechi și impunător, în inima capitalei, îi primi sub tăcerea sa solemnă. Fațada amintea de castelele medievale occidentale, iar în interior candelabre grele luminau marmura și lemnul vechi, conferind locului o strălucire rece, aproape sacră. Totul părea aranjat cu o minuțiozitate care depășea granița esteticii și intra în teritoriul ritualului.

Pun era doar un străin în acest tablou, târât de firul invizibil al unor întâmplări pe care nu le putea înțelege. Deși obosit, continua să urmeze cei doi: bărbatul misterios și slujitorul care i se supunea cu o devoțiune de neînțeles. Ascultător, păși pe coridorul hotelului până când liftul îl lăsă în fața ușii de la ultimul etaj.

— Unde sunt Ar(Khuear) și Mekhin? întrebă vocea rece.

— Amândoi trăiesc printre străini, stăpâne.

— Voi anunța întoarcerea dumneavoastră.

— Mmm.

Și astfel, ecoul cuvintelor sale pecetlui ceea ce era doar începutul unei reîntoarceri.

— Îmi vreau puterea înapoi.

— Da, stăpâne.

Bărbatul înalt îngenunchea în fața stăpânului său, aplecat cu fruntea aproape de covorul stacojiu. Cel care ceruse puterea își deschise pleoapele, iar în ochii săi scânteiară reflexe roșu-crimson, oglindindu-se în privirea supusului ce purta aceeași culoare interzisă.

Pun crezuse că era suficient de obișnuit cu inexplicabilul, că mintea lui putea suporta ceea ce nu avea formă în lumea reală. Însă dacă le-ar fi povestit altora că intrase într-un tablou și se trezise aducând cu sine un tânăr apărut din vis, ar fi fost privit ca un nebun. Totuși, nu putea să nege ceea ce vedea acum: realitatea însăși sfida înțelegerea lui.

Lumina roșie izbucni din trupul celui îngenuncheat și se repezi cu viteză amețitoare spre cel așezat pe canapeaua de lemn sculptat, acoperită de motive delicate de viță de vie. Era ca și cum energia își regăsea, cu bucurie și furie totodată, adevăratul stăpân. Ochii acestuia rămâneau închiși, dar întreaga încăpere părea suspendată în timp, oprită doar pentru a-i hrăni setea.

Pun simțea cum trupul îi devenea greu, paralizat de o vrajă mută, incapabil să se desprindă de spectacolul terifiant. Ochii lui, de un căprui pal, oglindeau dansul straniu al puterii până când ultima fărâmă de instinct îi șopti să fugă. Întâlnise, pentru o clipă, privirea transformată a celui de pe canapea — ochi care fuseseră negri, dar acum ardeau de un roșu neîndurător. Atunci, fără să mai gândească, își smulse trupul din starea de încremenire și alergă spre ușa uriașă.

Nu așteptă liftul; scările erau singura cale de scăpare. Respirația i se frângea în piept, zgomotul pașilor răsuna pe trepte. Crezuse că se îndepărtase suficient, că reușise să lase etajul de sus și acel ritual în urmă. Dar holurile erau pustii. Niciun chip omenesc, niciun ajutor.

Întors spre lift, destinul îl lovi din nou.

— Ah!

Un braț nevăzut îl opri, strângându-l.

— L-lasă-mă să plec.

— Secretele nu există în lume… răsună vocea.

O tăcere apăsătoare îi sfâșie respirația.

„Dar știi oare ce s-ar întâmpla dacă ai afla cel mai important secret al lumii?” 

A încercat să elibereze mâna bărbatului cu ochi roșii care îi strângea gâtul. Strânsoarea era atât de puternică încât abia mai putea respira. Amândoi își înfipseră degetele în pielea celuilalt, folosindu-și toată forța pentru a scăpa din acea priză.

Durerea nu mai conta. Doar instinctul crud al supraviețuirii îl împingea să fugă, chiar dacă drumul putea fi capătul vieții. Mai puțin dureros, totuși, decât moartea lentă a sufocării. Pun nu voia să moară acolo, nu așa. Așa că alergă, trupul său împins până la limită, însă tocmai atunci, când mai avea nevoie de o ultimă fărâmă de forță, aceasta îl părăsi.

Balconul apăruse în față ca o salvare falsă. Însă, înainte să apuce pragul, trupul i se frânse, proiectat cu brutalitate în balustradă. Un singur pas greșit, și se prăbuși în gol. Aerul îl îmbrățișă ca un abis, și el strânse pleoapele cu rugăciunea unui condamnat: să nu mai simtă nimic.

O clipă atât de lungă încât putea să cuprindă întreaga sa viață. Douăzeci și șase de ani de existență monotonă, doar câteva zile de neliniște strălucitoare — și totul era pe cale să se stingă.

Însă, în altă parte, o altă ființă deschidea ochii spre renaștere.

De secole, trupul și sufletul său fuseseră legate în lanțurile unei vrăji uitate. Puterea îi fusese smulsă, flacăra vieții ascunsă. Dar acum vraja se sfărâma.

Ramil Solay Jonoel își mișcă umerii, alungând amorțeala. Ochii săi crâmii străluciră în penumbră, fixând ușa larg deschisă. O grimasă ce semăna a zâmbet îi sculptă chipul. Simțea cum energia îi inundă din nou trupul, curgând ca un fluviu stăvilit prea mult timp.

Apoi păși înainte, ca și cum lumea întreagă nu era decât un teritoriu ce-i aparținea din nou. Se avântase cu o viteză amețitoare și se opri brusc la cel mai de jos nivel al hotelului pe care chiar el îl întemeiase.

— La n...

— Nu se mai întâmplă nimic acum. Deschide ochii.

Vârfurile degetelor sale lungi și subțiri atinseseră cu delicatețe colțurile ochilor înlăcrimați ai celui din brațele sale. Trupul firav tremura asemenea unui pui de pasăre căzut din cuib. Și totuși, soarta, legată de el prin fire nevăzute, făcuse ca acel trup să fie acum strâns la piept, în brațele puternice ale stăpânului ochilor roșii ca sângele.

Ramil rămase vreme îndelungată cu privirea ațintită în acei ochi căprui deschiși, căutând să pătrundă dincolo de ei, să descifreze sensul ascuns. Văzu cum spaima crudă se preschimba treptat în liniște, cum inima celuilalt, cândva zvâcnind nebunește, își regăsea ritmul firesc. Iar pentru el, cel care nu-și simțise niciodată propria inimă, acum era ca și cum sângele i-ar fi hrănit-o din nou, dându-i un sunet viu, ca și cum s-ar fi întors din moarte la viață…

༻🦇༺༻🩸༺༻🦇༺༻🩸༺༻🦇༺༻🩸༺༻🦇༺🩸༺༻🦇༺

╔═════════════༻🦇༺═════════════╗
Capitolul II - Frate
╚═════════════༻🩸༺═════════════╝

„Acum aproximativ 100 de ani, acest regat era condus de ființe non-umane. Cei de sânge asemănător se măcelăreau între ei pentru a obține tronul. A izbucnit un război atunci când nu a mai fost niciun lider. S-a format un mare grup de vampiri rebeli, care au refuzat să accepte noul lor stăpân. Ei erau atât de înfuriați încât au săvârșit un ritual pentru a invoca pe Lilith, cea care deținea puterea blestemului, prima femeie creată conform scripturilor misterioase.

Oamenii au poreclit-o mama tuturor demonilor, inclusiv a rasei vampirilor. Cântările răsunau în întreaga biserică mare de pe pământul sacru. Lilith a apărut, conform rugăciunii, arzând ca o flacără. Ea a respins cererea multor demoni care o rugau să sigileze bărbatul fără inimă. Astfel, ochii ei de un verde smarald au aruncat o vrajă, revărsând rugăciuni asemănătoare unui blestem, sigilând trupul lui Ramil Solay Jonoel într-un tablou în ulei.

Totuși, ultimele cuvinte înainte ca ritualul să se încheie și Ramil să-și piardă puterea de a trăi ca frații săi rebeli au venit din buzele rozalii ale lui Lilith, cu puțină milă: „Când o picătură din sângele persoanei pe care o iubești va atinge trupul tău, blestemul închisorii va dispărea.”

Pe patul king-size zăcea un trup inconștient din cauza evenimentelor petrecute cu câteva ore înainte. Ramil stătea așezat, privind cu ochii neclintiți obrajii palizi ai celuilalt care se odihnea pe pernă. Nu nega sentimentul care se formase în el, simțind viața pe care nu o mai trăise de sute de ani, dar totuși nu putea răspunde clar de ce persoana din fața lui era motivul pentru care simțea că avea din nou o inimă. Nu voia să-l lase pe Pun singur.

Deși acest loc era mansarda cea mai sigură pentru vampirii cu sânge pur, nimeni nu ar fi îndrăznit să intre și să provoace necazuri sau să-l atace. Însă dorea să se asigure că, atunci când trupul slăbit se va trezi, îl va găsi primul ca să-i audă explicația despre cele întâmplate.
Bum, bum. Crac...

Se auzi o bătaie la ușă înainte ca aceasta să fie deschisă de mâna loialului său slujitor, linia sa de sânge pe care o crease el însuși. Methus a plecat capul, fără să se miște de la ușă, până când Ramil a dat din cap în semn de recunoaștere a loialității celuilalt.
— Stăpâne.
— Mmm.
— Mă simt vinovat că am îndrăznit să mă îndoi, dar...

— El m-a salvat.
— Sângele lui m-a eliberat de blestemul blestemului.
— Asta înseamnă că...?

Înainte ca Methus să termine fraza, băiatul despre care vorbeau începu să se miște, pregătindu-se să se trezească din somn. Pleoapele îi fluturau deschise, ajustându-și focalizarea către lumina moale portocalie aprinsă în încăpere. Încet, își descoperi trupul ascuns sub pătură și se aplecă înainte pentru a se așeza sprijinit în capul patului.

Conștiința sa, care încă nu revenise complet, îl făcu să privească în jur, oprindu-se asupra lui Methus, iar ochii i se măriră pe măsură ce creierul, care cu puțin timp înainte dormise, își amintea evenimentele anterioare.

— T-tu...
— Pun.
— ...Da.

Băiatul părea să se chinuie să răspundă. Methus se apropie de noptiere, turnă cu grijă apă într-un pahar transparent și i-o oferi celuilalt, care arăta clar neîncredere.

— Nu am pus nimic înăuntru.

Băiatul luă paharul, ținându-l cu ambele mâini înainte de a aduce încet buza paharului limpede la buzele sale. Bea apă pură încet până când paharul se goli. Deși încă se simțea precaut, probabil era prea însetat ca să-și lase gâtul să se usuce.

— Ai vreo întrebare?
— Și ai ceva să-mi spui?

Nu știa cât de mult puteau oamenii din această eră să perceapă ocultul sau existența raselor diferite de cea proprie. Să-i explice cuiva care nu știa nimic despre ființe non-umane ca el într-o singură încercare probabil ar fi fost imposibil. Și dacă i-ar fi permis să pună toate întrebările care probabil îi frământau mintea, ar fi durat și mai mult.

Nu lăsă pe Methus să explice, pentru că părea că slujitorul său loial încă avea îndoieli în privința celuilalt.

— Sunt vampir.
— E ceva ce trebuie să decizi dacă vrei să crezi sau nu.
— Vampir?
— Lucrurile ciudate care ți s-au întâmplat sunt legate de blestemul pe care l-am primit acum o sută de ani.
— Fie intenționat, fie nu, tu m-ai eliberat.

Pun Winnala probabil că realizase deja că ceea ce trăise în ultimele zile depășea realitatea lumii umane. Totuși, chiar și după ce și-a confirmat acest lucru, ochii săi limpezi nu-și pierdeau confuzia și păreau chiar să devină mai greu de înțeles.

— Tu ești cel norocos, spuse Methus.

Oare aceasta este recompensa unui învingător norocos? Era mult peste așteptările lui, atât de mult încât nu îl putea suporta, prea mult ca să fie noroc. Dacă ar fi putut da timpul înapoi, Pun poate că ar fi refuzat cererea lui Jett și și-ar fi dedicat timpul conducerii magazinului său de antichități.

Pentru că nu dorea să fie norocosul care eliberase blestemul închisorii asupra persoanei care ședea nemișcată lângă pat. Simțea că era forțat să învețe lucruri pe care nimeni nu ar trebui să le știe, cu excepția celor două rase nemuritoare care îl priveau.

I-a luat mult timp să proceseze totul: evenimentele înainte să cadă de pe balcon, dar corpul său fusese bine deoarece brațele proprietarului trupului palid îl prinseseră la timp; sau mărturisirea care confirma că cealaltă persoană nu era om așa cum crezuse, dar nu îndrăznea să întrebe.

Ar fi fost greu să nu creadă, și nu voia să complice lucrurile, așa că a ales să creadă, cu motive dincolo de imaginația sa.

— Știi lucruri pe care nu ar trebui să le știi. — Ce știu eu? Că sunteți vampiri?
— Că ai eliberat pecetea stăpânului nostru.
— Nu o să spun nimănui.
— Nu putem permite să spui cuiva.
— Secretul nostru trebuie să rămână cu noi.
— Ce vrei să spui?
Nu înțelegeam foarte bine. De fapt, încercam să nu spun nimic. Slujitorul lui Ramil voia să se roage să nu fie prins cu aceste ființe non-umane fără sânge.

— Trebuie să rămâi cu noi aici, Pun.
— Cel puțin până când lucrurile se liniștesc.

Totuși, părea că răspunsul stăpânului nu era ceea ce voia să audă. Mâinile mici care țineau paharul limpede îl strânseră cu putere, incapabile să facă față presiunii tăcerii după ce termină fraza.

— De ce? întrebă el.
— De ce trebuie să rămân?
— Dacă știi secretul, crezi că rasa mea te-ar lăsa să pleci?
— Acest loc este sigur pentru tine.

— Methus și cu mine ne vom ocupa de tine până când totul se va îmbunătăți.
— Și când se va îmbunătăți?

Părea că nu există un răspuns. Cei doi, stăpân și servitor, rămăseseră tăcuți pentru un moment. Nu era sigur dacă tăcerea era pentru că întrebarea nu avea răspuns sau dacă răspunsul l-ar fi cufundat mai adânc în ceea ce nu ar fi trebuit să știe. Totuși, înainte să poată răspunde, vocea lui Methus începu să explice lucruri care îl aruncară și mai adânc într-o situație pe care nu ar fi trebuit să o cunoască.

— Rasa noastră este zdruncinată de un grup care încearcă să ne vâneze.
— Lordul Ramil este singura linie de sânge pur rămasă a Jonoel. Dacă va fi descoperit, indiferent de cine, în acest moment, când încă nu este suficient de puternic, totul este periculos.
— Jonoel au așteptat mult revenirea Lordului. De data aceasta, după ce toate puterile Lordului vor fi restaurate, va fi stabilit conducătorul suprem al vampirilor.
— Atunci totul se va sfârși.

Creierul său lucra din greu. Informațiile care veneau păreau un roman pe care îl citise în copilărie. Dacă ar fi fost doar un roman, ar fi fost o fantezie care l-ar fi amuzat. Dar pentru că era real, frica care îi acoperea mintea îl făcea să viseze la supraviețuire, pentru că nu credea că ar fi ajuns vreodată în această situație.

Totu era mult peste ceea ce Pun își imaginase. Dar dacă se retrăgea acum, ar fi putut deveni un trup fără suflet în mâinile acestor doi, stăpân și servitor.

Zicala înfruntă moartea cu sabia părea să fie cea mai potrivită pentru el în acest moment.

Se auzi un oftat, însoțit de un semn de aprobare din cap. Oricât ar fi înțeles, Pun accepta acum să devină unul dintre tovarășii destinului, fără a îndrăzni să își prezică propriul viitor.

Cântece necunoscute răsunau dinspre vechea clădire, amestecându-se cu țipetele corbilor așezați peste tot în zonă. Am urmărit pe Ramil și pe slujitorul său. Reflexia lunii în noaptea întunecată juca cu lumina slabă a torțelor care aliniau drumul. Deși părea veche, clădirea păstra o eleganță care părea desprinsă dintr-o poveste. Un parfum fin de flori, sau ceva asemănător, plutea în aer, făcând locul, deși nesigur, ciudat de fascinant.

— Khuear a încuiat biroul cât ați fost blesemat, domnule.
— Tipul ăsta folosește puterile sale de transformare pentru a ajuta la investigarea lucrurilor.

Locul numit birou părea să simtă sosirea lui. Ușa, care fusese închisă înainte, se deschise pentru a-i primi, deși nimeni nu o atinguse.

El, care urmărea cele două linii de sânge nemuritoare la aproape zece pași distanță, încercă să-și grăbească pasul. Probabil că era totuși prea încet, deoarece Ramil se opri pentru a-i aștepta să meargă împreună. Bărbatul înalt și subțire scurtă pașii, poate din compasiune pentru omul speriat care se temea să nu fie abandonat pe drum ca înainte.

Pe măsură ce se apropiau de marea ușă, cântatul, strigătele ciorilor și sunetul aripilor care fluturau deveneau tot mai puternice. Mâna care fusese agățată anterior pe lângă el se mișcă automat pentru a prinde tivul cămășii celuilalt. Proprietarul cămășii se opri ușor, dar nu îi retrase mâna.

Ramil se opri în fața ușii. În spatele lor, Methus murmura ceva înainte ca un stol de sute de ciori să se adune și să zboare aproape de ei, gata să se prăbușească peste cei trei în fața ușii de lemn.

Dar, în loc ca grupul de păsări negre să treacă prin ușa mare, ele se prăbușiră pe podeaua de marmură înainte ca o altă figură să apară îngenuncheată pe pământul rece.

— Domnul meu.
— Ridică-te, Khuear.

Conform celor spuse de Methus pe drum, creatorul acestui loc era Khuear Solay, unul dintre vampirii rebeli născuți din sângele lui Ramil. Proprietarul privirii ascuțite din fața lui ridică mâinile înainte ca două ciori negre să zboare și să se așeze pe antebrațele ei, pe care spera să le folosească ca suport pentru haine. Fața ei palidă contrasta cu cercurile întunecate de sub ochi, iar un zâmbet abia vizibil îi trăgea buzele îmbrăcate în negru.

— Pe lângă Lord și Methus, am și un oaspete special în seara asta?
— Acest băiat l-a salvat pe Stăpân de blestem.
— Atunci cred că ar trebui să-i mulțumesc.

Chipul tineresc părea că nu ia în serios cuvintele lui. Mulțumirile lui Khuear, care erau mai mult o batjocură, începeau să-l facă să se simtă neliniștit. Părea că linia de sânge a lui Ramil îl testează.

— Unde este Mekhin?
— Tipul ăsta nu prea îi place să călătorească ca vampirii. Bănuiesc că este fascinat de traficul de oameni neînțelepți.

Khuear răspunse lui Methus. Sentimentul de ură față de oameni era transmis atât în cuvintele lui, cât și în ochii săi ostili. Când menționă cealaltă persoană care se bucura să trăiască ca om, nu putu să nu-l batjocorească în ultima frază.

Ramil observă atitudinea rea a servitorului său rebel, așa că îi luă mâna, care încă nu eliberase tivul cămășii, și îl conduse către camera centrală de zi.

— Altarurile erau pline de ofrande.

Nu îndrăznea să atingă niciuna dintre mâncărurile oferite oaspeților. Stătea ghemuit, ascultând cum cei trei, stăpâni și servitori, vorbeau despre lucruri pe care nu le înțelegea. La scurt timp, marea ușă de lemn se deschise pentru a întâmpina cea mai recentă sosire. Bărbatul numit Mekhin părea să fie cel care se adaptase cel mai bine la viața umană dintre toți.

— Bine ai venit, stăpâne.
— Ce mai faci, Mekhin?

༻༺༻༺༻༺༻༺༻༺༻༺༻༺༺༻༺