Capitolul 1 – Hai sa ne despărțim

Găsește un loc la umbră unde să stai și așteaptă-mă acolo. Vin să te iau!
Wu Qiqiong a pus telefonul jos și și-a șters mâinile cu o cârpă. Era nerăbdător, așa că a intrat în cameră să se schimbe.

– A ajuns deja?  îl întrebă mama lui, alergând după el.

Wu Qiqiong a tras de maioul transpirat cu mâini sale aspre, s-a uitat spre mama lui și nu și-a putut ascunde zâmbetul larg, ochii îi străluceau.

– Vine, vine!

Era pentru prima dată când iubita lui urma să îi cunoască părinții.

Căldura arzătoare a soarelui aproape topise lăcustei care încerca să cânte. La doar câțiva pași de casa lui Wu Qiqiong se afla un tomberon imens, iar în această perioadă a anului mirosul greu și înțepător se răspândea în toate casele din cartier.

Wu Qiqiong trecea pe lângă tomberon când un băț de înghețată s-a lipit de talpa pantofului său. A făcut un pas hotărât și a frecat talpa de asfalt, alungând în toate direcțiile sute de muște. Yue Yue îl aștepta la intrarea în alee, cu fața încordată, vizibil nerăbdătoare.

Pe măsură ce Wu Qiqiong se apropia, în inima lui Yue Yue se strecura o urmă de dezgust. Nu știa dacă era din cauza stratului de grăsime care îi înconjura talia, sau din pricina celor două șuvițe ciufulite care i se desprindeau din păr, ori poate pentru că îi zărise fața murdară, pătată de fumul din bucătărie…

– Hai să mergem, mâncarea va fi gata curând, spuse Wu Qiqiong, luând-o de mână.
Yue Yue îi smulse mâna și-și ascunse fața în umbră, iar ochii ei calzi s-au preschimbat în gheață.

– Ce e? Ai emoții? o tachină Wu Qiqiong, zâmbind cald. Nu-ți face griji, mama mea e de la țară, nu o să-ți facă probleme. E foarte bucuroasă că vii. De două zile așteaptă cu nerăbdare și chiar a mers dimineață să cumpere de mâncare.

– Mai bine… ne despărțim! spuse Yue Yue.
Wu Qiqiong crezu că a auzit greșit și o privi lung, cu ochii larg deschiși, fără să scoată niciun cuvânt pentru o vreme. Wu Qichen rămase blocat, uitându-se insistent la ea, fără să scoată un cuvânt.

Yue Yue continuă, cu o voce tăioasă:
– Așa cum stăm acum, chiar e plictiseală curată.

– Plictiseală? Eu mă simt chiar bine, replică Wu Qiqiong zâmbind.

Yue Yue îi aruncă un zâmbet amar:
– Asta numai tu crezi.

Se întoarse să plece, dar Wu Qiqiong o opri, ținând-o de mână.

– Yue Yue, suntem împreună de șapte ani. Nu putem să ne despărțim așa, fără să știu măcar de ce. Spune-mi un motiv.

Ea îl privi cu un aer provocator:
–  Nemulțumirea și plictiseala de după șapte ani nu e un motiv?

– Dacă ești nemulțumită de ceva, se poate rezolva.

– Lasă-mă cu prostiile! izbucni Yue Yue, cuvintele ieșind rapid de pe buzele ei delicate. Hai să fim serioși. De azi ne despărțim oficial. Suntem doar prieteni de acum înainte.

Wu Qiqiong încă încerca să lupte pentru iubirea asta.
– Spune-mi, am făcut ceva greșit? Pot să mă schimb.

Yue Yue îi dădu ochii peste cap, iritată.
– Totul. Du-te și naște-te încă o dată!

El, încă încapatanat, răspunse:
– Nu cred asta.

– Nu crezi? Și cu ce motive? îi răspunse ea, fața îi lucea, roșie de furie. M-am abținut până acum, să te las să-ți păstrezi demnitatea, și tu tot întrebi? Dacă tot ai tupeul să mă întrebi, atunci hai să vorbim pe bune.

Wu Qiqiong ciuli urechile și încerca să pară că vrea să se schimbe cu adevărat.
Yue Yue respiră adânc și îi arătă spre bărbie.
– Hai să începem. Cât ai luat în greutate de când suntem împreună? În facultate erai atât de slab, atât de bine făcut!

Acum, uite-te la tine… Parcă te afunzi cu fiecare pas pe care-l faci. Când ies cu tine la cumpărături, mă simt ca și cum aș plimba un mastiff tibetan.

Wu Qiqiong izbucni nemulțumit:

– Dar nu spuneai că bărbații prea slabi nu te fac să te simți în siguranță?

– Da, așa am zis. Yue Yue aruncă geanta nervos pe jos.  Dar acum e prea mult! Mă simt atât de în siguranță, încât mi se face dor să plâng. Știi ceva? Am visat de multe ori în ultima vreme că între noi s-a strecurat o a treia persoană. Și de fiecare dată zâmbesc când mă trezesc dintr-un asemenea vis.

Capitolul 2 – Ajutor! Cineva vrea să se sinucidă!

Yue Yue era genul de persoană care se aprindea repede, iar Wu Qiqiong deja se obișnuise cu asta. Așa că a decis să nu se certe cu ea. S-a aplecat și i-a ridicat geanta de jos. Cu un zâmbet ușor vinovat pe față, i-a înapoiat geanta lui Yue Yue.

– Dacă nu-ți place cum arăt acum, pot să slăbesc, numai pentru tine.

– Nu mai pierde vremea vorbind degeaba. Nu e vorba doar de câteva kilograme. Poți să slăbești, dar zgârcenia ta e fără leac! De fiecare dată când mergem la cumpărături, mereu cauți reduceri și promoții. La fel și când mergem la supermarket. Chiar și când trebuie să închiriem o camera undeva, alegi mereu cele fără internet și fără aer condiționat. Toate prietenele mele bune au mașină personală, iar eu încă mă înghesui în metrou!

Wu Qiqiong, cu firea lui blândă, a încercat să o liniștească:

– Beijingul a fost întotdeauna plin de ambuteiaje. Și, în plus, prețul benzinei e atât de mare… Nu merită să te bagi la condus pe șosele!

Yue Yue, însă, era furioasă:

– Exact! Salariul tău lunar abia trece de 2000 de yuani. Totul e scump în Beijing acum, deci ce rost are să ai iubită? Ca să te ajut să economisești, mai bine ne despărțim.

– Nu-mi face asta, și-a înghițit Wu Qiqiong mândria, implorându-o. Nu-mi pasă să cheltuiesc bani pe tine.

— Da, ai puțin peste 2000 de yuani pe lună, ce mare durere să faci cheltuieli? Chiar dacă te-ai strânge și ai cheltui tot, cel mult ți-ar ajunge pentru un bol de Dou Zhi* și două bucăți de Jiao Quan*. La ce-ți folosește să termini o școală bună și să lucrezi de la nouă la cinci? Nu e cu mult peste nivelul unui student. Cel mai bun prieten al meu din copilărie nici măcar nu a terminat liceul, și totuși conduce acum un BMW. Dacă nu-ți permiți un BMW, măcar ia-ți un Passat!

*Dou Zhi – un fel de băutură fermentată din soia, specifică Chinei.
*Jiao Quan – un tip de gogoși chinezești prăjite, în formă de inel.

Wu Qiqiong a scos un șervețel din buzunar și a șters ușor sudoarea de pe fruntea lui Yue Yue, cu grijă.

– Nu-ți face griji, o să ne luăm o mașină peste câțiva ani.

– Peste câțiva ani? Cu salariul tău lamentabil? Încă mai visezi la o mașină? Și cu casa ta sărăcăcioasă ai tupeul să mă chemi la masă cu voi?

Wu Qiqiong... Wu Jiqiong*, sărăcia în persoană. Cât de sărac poți să fii? Doar numele ți-o spune, e un blestem care arată că nu vei avea niciodată noroc. Hai, intră în casă și spune-i mamei că s-a terminat între noi.

*Wu Jiqiong — un joc de cuvinte în limba chineză care sugerează „super sărac”.

Yue Yue se întoarse spre ieșire, dar Wu Qiqiong o prinse din nou de mână. Cei doi începu să se tragă unul pe celălalt, iar câinele de la capătul străzii începu să latre.

– Chiar nu mai există nicio șansă să ne împăcăm? întrebă Wu Qiqiong cu ochii roșii și în lacrimi.

Sincer vorbind, deși Yue Yue avea un limbaj ascuțit, nu era o persoană cu inima rece. Dacă ar fi fost atât de insensibilă, nu ar fi rezistat atât de mult înainte să decidă să pună capăt relației. Privind starea jalnică în care se afla Wu Qiqiong, Yue Yue simți un nod strâns în piept. Îi era greu să facă asta, dar sentimentele dispăruseră demult. Trebuia să-i spună adevărul, mai devreme sau mai târziu. Cât timp putea să tot ezite și să prelungească această durere?

– Wu Qiqiong, să fiu sinceră, nu te resping pentru că ești sărac. Pur și simplu te urăsc pentru că nu ai nicio ambiție. De când suntem împreună, n-ai făcut niciodată ceva îndrăzneț. Chiar dacă te-ai certa sau m-ai certa, măcar mi-ai da puțină viață! Ca să fiu blândă, ești o persoană modestă. Ca să fiu sinceră, ești un laș! Chu Wo Zi*!

Sub stâlpul de utilitate, aproape de unde stătea Yue Yue, zăcea o cărămidă. Wu Qiqiong o privi fix, cu mintea rătăcită. Îi veni în minte o scenă dintr-un roman numit „Fragmente din Memorie”, unde protagonistul, în încercarea de a-și recâștiga iubirea, își zdrobea capul cu cărămizi, iar în final lăsa în urmă o poveste de dragoste care atingea adânc orice inimă.

– Pot să mor pentru tine, spuse Wu Qiqiong brusc.

Yue Yue nici măcar nu clipea. Râse, ca și cum ar fi fost o glumă.

– Mai bine să nu mori pentru mine. Dacă ți-ai tăia venele în fața mea, aș fi onorată!

Wu Qiqiong se apropie șovăielnic de stâlpul de utilitate, se așeză pe vine și ridică o cărămidă cu o margine ciobită. Mâinile îi tremurau ca două bețe uscate legănate de vânt. În cele din urmă, strânse bine cărămida și se întoarse spre Yue Yue, cu buzele tremurânde.

– Acum... o să dau cu ea. Să nu regreți mai târziu.

Yue Yue îi aruncă o privire de sus, fără să-l ia în serios, apoi întoarse capul și plecă.

Poc!

Yue Yue se opri brusc și se întoarse cu fața palidă de groază.

Wu Qiqiong zăcea pe jos, cu corpul convulsiv, iar capul îi era plin de sânge.

– Da Qiong*! Da Qiong! Te rog, nu mă speria! Cineva, ajutor! Vrea să se sinucidă!

T/N

Jiao Quan – un fel de aluat prăjit în formă de inel, gustare tradițională din Beijing, crocant și gustos. Localnicii îl mănâncă de obicei cu Dou Zhi (lapte de soia) la micul dejun.

Wu Jiqiong – joc de cuvinte în chineză pentru „super sărac”, care sună asemănător cu numele lui Wu Qiqiong.

Chu Wo Zi – dialect din nordul Chinei, înseamnă persoană timidă, care se poartă curajos doar acasă, dar devine lașă în public.

Da / Xiao – prefix adăugat numelor în chineza populară pentru a face porecle drăguțe, însemnând „mare” (ex: Da Yu = Marele Yu, Xiao Songshu = Veverița mică).

Capitolul 3 – Doctorul de la clinică

Wu Qiqiong se trezi și-și dădu seama că se afla întins într-o clinică. Un doctor stătea lângă el și steriliza niște instrumente medicale – pensete și foarfece. Auzind zgomote de pe pat, Jiang Xiaoshuai întoarse capul și zâmbi cald, arătându-și un rând de dinți albi și strălucitori.

– Ești treaz?

Wu Qiqiong observă că doctorul era chiar chipeș.

– Cine m-a adus aici?

– Prietena ta a rugat doi bărbați să te ajute și te-au adus aici. Mi-a zis să folosesc cele mai ieftine medicamente, mai ales medicamente compensate, spuse Jiang Xiaoshuai în timp ce aranja lucrurile din cameră.

Wu Qiqiong zâmbi larg.

– Ea mă înțelege cel mai bine.

Jiang Xiaoshuai făcu o pauză, apoi se apropie cu un zâmbet discret și îi întinse un pahar cu apă.

– Ia-ți medicamentele întâi.

După ce luă pastilele, Wu Qiqiong întrebă imediat:

– Unde e prietena mea?

– A plecat de mult. A plecat în timp ce eu îți tratam rana, acum vreo 3-4 ore. Hei! Spune... cum ți-ai făcut asta la cap?

– Am fost lovit cu o cărămidă, zise Wu Qiqiong, mândru parcă de asta.

– Te-ai bătut cu cineva?

— Nu. Prietena mea vrea să se despartă de mine, așa că am vrut să-i arăt cine sunt.

Era prima dată când Jiang Xiaoshuai auzea de cineva care se lovește singur cu o cărămidă ca să-și arate valoarea.

– Merită asta? întrebă ironic.

Wu Qiqiong nu răspunse. Scoase telefonul și o sună pe Yue Yue.

– Mai vrei să te desparți de mine?

De cealaltă parte a liniei fu un lung moment de tăcere.

– Fă-te bine. Vorbim când te însănătoșești, îi spuse ea.

Wu Qiqiong puse telefonul jos cu un zâmbet larg de satisfacție. Flutură telefonul în mâna către Jiang Xiaoshuai.

– Mi-a zis că nu se desparte de mine deocamdată. Crezi că a meritat? Desigur că da!

Jiang Xiaoshuai ascunse disprețul din privire și continuă să zâmbească prietenos.

– Doctore, în cât timp mă voi face bine?

– Cel puțin două luni.

– Două luni?! exclamă Wu Qiqiong amar. Cât m-o costa asta...

Se făcuse întuneric afară. Wu Qiqiong și Jiang Xiaoshuai erau singurii în clinică. Wu Qiqiong avea o perfuzie la o mână și cu cealaltă juca Zuma pe telefon. Jiang Xiaoshuai îl privea jucând aleatoriu, trimițând bile colorate spre țintă. După puțin timp, jocul se termină. Wu Qiqiong îl reîncepu cu hotărâre.

– Spune... tu de ce te mai joci când ai capul așa?

– M-am plictisit. Am doar acest joc instalat și nu am câștigat niciodată.

Un zâmbet ironic îi apăru pe față lui Jiang Xiaoshuai.

– Dacă joci așa la întâmplare, n-o să-l termini niciodată.

– Nu e adevărat! Joc după reguli.

Jiang Xiaoshuai îl observă mai atent, apoi întrebă fără să se poată opri:

– Ești daltonist?

– Nu, nu sunt. Deosebesc culorile perfect.

Totuși, Jiang Xiaoshuai simțea că ceva nu e în regulă. Îi ceru să oprească jocul și îi arătă o bilă roșie pe ecran.

– Ce culoare e asta?

– Galben, răspunse Wu Qiqiong serios.

Jiang Xiaoshuai arătă o bilă verde.

– Și asta?

– Tot galben.

– Dar asta? arătă o bilă violet.

– Albastru, răspunse convins Wu Qiqiong.

Jiang Xiaoshuai îl bătu ușor pe umăr, resemnat.

– Prietene, ești daltonist. Mai bine renunță, nu vei câștiga jocul niciodată, oricât ai încerca.

Wu Qiqiong încă ținea telefonul, nepăsător la cuvintele doctorului.

– Nu-i nimic, o să iau asta ca pe un exercițiu pentru ochi.

Jiang Xiaoshuai deveni interesat de Wu Qiqiong și continuă să-i vorbească.

– Hei, de ce a vrut să se despartă?

Wu Qiqiong se încruntă.

– Îi e rușine cu mine că-s gras.

Și îi aruncă portofelul lui Jiang Xiaoshuai. În el era o poză cu ei doi, făcută în anul I de facultate. Era cu aproape 25 de kilograme mai slab decât acum.

După ce o văzu, Jiang Xiaoshuai simți o oarecare compasiune.

– Situația ta e nasoală! Omul ăla pare mai slab decât tine. Părerea mea e că se potrivesc mai bine unul cu altul. Prietene, nu te lua așa în serios. Fii relaxat.

– Hei! Hei! Fii atent la ce spui! Wu Qiqiong nu voia să audă mai mult.

– Eu spun doar adevărul, răspunse Jiang Xiaoshuai cu fața serioasă.

– Ce știi tu despre mine? Ăla sunt eu! arătă Wu Qiqiong spre sine și apoi spre poză.

Jiang Xiaoshuai fu uimit, înșfăcă poza și o privi îndeaproape. Compară chipul din poză cu cel al lui Wu Qiqiong și se uită din nou. Într-adevăr, seamănă. Oamenii grași au potențial. Jiang Xiaoshuai înțelese de ce iubita lui Wu Qiqiong voia să-l părăsească. Nimeni n-ar fi putut accepta o asemenea diferență!

– Prietene, chiar trebuie să slăbești urgent. Uită-te la poza asta — sprâncene groase și ochi mari care arată istețime. Acum, deși ochii sunt tot mari, arăți ca un prost.

Wu Qiqiong întoarse ochii și întrebă:

– Serios?

– De ce te-aș minți? spuse Jiang Xiaoshuai scoțând perfuzia. Oricum, cât stai aici, trebuie să urmezi o dietă. De ce să nu profiți și să începi să slăbești?

Timpul trecu rapid, iar rana lui Wu Qiqiong se vindecă perfect, fără cicatrici, netedă ca înainte. Așa cum îi spusese doctorul, Wu Qiqiong deveni vegetarian și slăbi mai bine de 10 kilograme. Arăta mult mai bine, iar și el se simțea mai ușor când mergea pe stradă. Astăzi îi cumpărase special două pachete de țigări pentru a-i mulțumi doctorului.

– După atâtea rețete, parcă nu mai vreau să plec.

Jiang Xiaoshuai râse din toată inima.

– Dacă chiar nu vrei să pleci, mai sparge-ți capul o dată, să ne vedem zilnic.

— Hahaha...

Wu Qiqiong îi făcu cu mâna la revedere și ieși în grabă pe ușă.

Capitolul 4 – Aș muri din nou pentru tine

În cele două luni de recuperare, Wu Qiqiong o sunase pe Yue Yue de nenumărate ori, rugând-o să se vadă cu el. Dar de fiecare dată, Yue Yue îl refuzase. Îi spusese că va accepta să se întâlnească doar după ce se va face bine complet și îl îndemnase să folosească acest timp pentru a reflecta asupra lui însuși.

Dorindu-și cu disperare să o vadă mai devreme, Wu Qiqiong a fost extrem de conștiincios în timpul tratamentului. Nu s-a atins de alimentele interzise de doctor și, mai târziu, a renunțat chiar și la telefon, de teamă că radiațiile i-ar încetini vindecarea. În cele din urmă, a trecut și perioada asta.

Yue Yue a aflat că Wu Qiqiong se făcuse bine și, abia atunci, a acceptat să se întâlnească cu el.

De data asta nu s-au mai văzut în gangul acela. Au stabilit să se întâlnească pe malul lacului, într-un parc. Un loc unde, cu siguranță, nu putea fi găsită nicio cărămidă.

Wu Qiqiong a ajuns mai devreme. Stătea pe malul lacului și fluiera. Comparativ cu starea jalnică în care fusese înainte, acum părea mult mai îngrijit și curat. Purta tricoul pe care i-l dăruise Yue Yue de ziua lui, în anul II de facultate. După ce se îngrășase, nu-l mai încăpea, dar ieri l-a găsit, l-a probat și, spre surprinderea lui, îi venea din nou.

Fața lui Yue Yue strălucea în lumina soarelui - albă, luminoasă, de parcă era făcută din cristal. Trupul ei era suplu și grațios. Văzând-o apropiindu-se, fiecare fibră din corpul lui Wu Qiqiong tresărea de emoție. Trecuse mult de când nu se mai văzuseră, iar inima i se zbătea în piept de parcă era zgâriată de o pisică.

Yue Yue l-a privit. În afară de o scurtă tresărire de uimire, nu se putea citi nicio emoție pe chipul ei.

– Cum de ai slăbit atât de mult?

– Pentru că mi-a fost dor de tine. Wu Qiqiong s-a aplecat să-i dea la o parte o șuviță de păr de pe frunte. Atunci mi-ai spus că sunt gras. Așa că m-am străduit să slăbesc. Chiar dacă încă n-am ajuns unde-mi doresc, promit că mă voi strădui în continuare.

Yue Yue s-a ferit, fără să schițeze vreo emoție.

Wu Qiqiong s-a apropiat și mai mult.

– Ai spus că vrei să te mai gândești în timpul ăsta. Te-ai hotărât?

– M-am hotărât. Hai să ne despărțim.

Deși era a doua oară când auzea asta, cuvintele i-au sfâșiat din nou inima lui Wu Qiqiong.

– De ce? Mi-ai spus că sunt gras, așa că am slăbit. Ce altceva mai vrei de la mine?

Yue Yue i-a răspuns fără ocolișuri:

– Wu Qiqiong, ți-am spus că nu e vorba de greutatea ta. N-ai înțeles nimic din ceea ce-mi doresc eu de la viață. Nu vreau să fiu mamă atât de devreme. Nu vreau să trăiesc o viață în care totul înseamnă piețe, chilipiruri și mărfuri ieftine. Înțelegi asta?

Wu Qiqiong o fixa cu privirea încăpățânată.

– Crezi doar că sunt zgârcit.

– Nu-i vorba că ești sau nu zgârcit! Yue Yue a ridicat tonul. De ce nu pricepi? Cu starea ta de acum și cu viitorul care te așteaptă, chiar și dacă devii generos, tot atât vei avea. Nu mai mult.

– Cum adică n-am viitor? Lucrez într-o corporație internațională. Sunt atâția care se luptă să intre acolo și nu reușesc. Nu subestima salariul meu actual! În câțiva ani, când voi ajunge inginer, pot câștiga cincizeci, poate șaizeci de mii de yuani pe an.

– Cinzeci sau șaizeci de mii? Poate ne ajung pentru un metru pătrat de locuință.

Focul care ardea în sufletul lui Wu Qiqiong a fost stins brusc de vântul rece de toamnă.

– Yue Yue, tu nu erai așa înainte. Îmi amintesc că în facultate mi-ai spus că nu ai nevoie de nimic, doar să fim împreună.

– Eram politicoasă, nu ți-ai dat seama? Yue Yue părea din ce în ce mai afectată. Am sperat că, auzindu-mă, o să înțelegi pe dos, o să te simți motivat, o să vrei să devii un bărbat adevărat! Dar tu... tu ai luat totul ad litteram. Ziceam că nu vreau nimic și tu chiar nu ai mai încercat nimic. Zâmbeai mulțumit în fiecare zi și tot ce scoteai pe gură erau „corporații internaționale”, „corporații internaționale”. Nu știu de unde ți-ai scos aerul ăsta de superioritate!

Wu Qiqiong rămăsese fără replică.

– Gata. Ți-am spus tot ce aveam de zis. De azi înainte, noi doi...

– Aș muri din nou pentru tine, a spus Wu Qiqiong, întrerupând-o.

Privirea lui Yue Yue s-a întunecat ca o linie neagră fără sfârșit.

– Nu te-ai săturat să folosești aceeași tactică de două ori? În plus, aici e iarbă. De unde mai scoți o cărămidă?

În mod neașteptat, un zâmbet straniu a apărut pe fața lui Wu Qiqiong.

– E doar o cărămidă, nu?

Imediat ce a spus asta, s-a întors și s-a dus spre un copac din apropiere. Sub privirile lui Yue Yue, a dat la o parte iarba și a scos o cărămidă pe care o ascunsese acolo dinainte.

Aceeași frunte, aceeași forță. Singura diferență era că, de data asta, s-a străduit să nu-și piardă cunoștința.

— Wu Qiqiong, ești un nenorocit! a strigat Yue Yue printre dinți, fugind spre el. I-a prins brațul și, cu ochii înlăcrimați, l-a ajutat să iasă din parc.

Capitolul 5 – Gânduri nerostite

Tocmai când Jiang Xiaoshuai îl conducea pe un pacient până la ușă, zări două siluete familiare nu departe. Mușchii feței i se crispară ușor.

La naiba! N-au trecut nici trei ore de când a plecat. De ce l-a adus înapoi atât de repede?

De data asta, Yue Yue era vizibil iritată. Îl împinse pe Wu Qiqiong direct în brațele lui Jiang Xiaoshuai și plecă fără să scoată un cuvânt.

Jiang Xiaoshuai îl sprijini pe Wu Qiqiong și îl conduse înapoi în salon. Wu Qiqiong se văita încet, era într-o stare jalnică.

– Hai, frate... Eu doar glumeam cu tine, de ce te-ai lovit iar la cap? Chiar ți-a fost așa dor de mine?

Wu Qiqiong schiță o grimasă dureroasă.

– Tot vrea să ne despărțim...

După ce i-a curățat rana, Jiang Xiaoshuai i-a făcut o anestezie locală și a început să-l coasă. Ca să-l mai liniștească, au intrat într-o discuție lejeră.

– Și ce motiv a invocat de data asta?

– Că sunt zgârcit...

Jiang Xiaoshuai izbucni în râs.

– Chiar crezi că sunt? întrebă Wu Qiqiong, simțindu-se rănit. M-am angajat de doar doi ani, am salariu mic, dar niciodată n-am lăsat-o să ducă lipsă de ceva. A vrut iPhone, am strâns trei luni, am adunat cu greu 5.000 de yuani ca să i-l iau. I-a plăcut un set de cosmetice de peste 1.000, mi-am vândut telefonul ca să i-l pot cumpăra. Telefonul meu e de cinci ani. A căzut în toaletă de patru ori și tot n-am vrut să-l schimb.

– Dacă o iei așa, cred că prietena ta a făcut o alegere înțeleaptă, zise Jiang Xiaoshuai cu o voce neutră.

Ochii lui Wu Qiqiong aproape că ieșeau din orbite.
– De ce?

– Ca să nu te mai chinuiești singur în halul ăsta.

Wu Qiqiong clocotea pe dinăuntru. Se mișcă puțin, dar rana i se întinse și îl duru. Grimasa i se întipări pe față.

– Gata! Nu te mai agita!

Jiang Xiaoshuai îi potrivi capul într-o poziție dreaptă și se uită fix la el. Wu Qiqiong chiar avea trăsături plăcute. Era gras când venise prima oară la clinică, iar chipul îi era deformat. Acum că a slăbit, i se conturau bine trăsăturile. Chiar dacă nu ajungea la nivelul unei „zeițe” ca Yue Yue, nu avea de ce să se umilească în halul ăsta.

– Doctore, cât durează până mă vindec de data asta?

– Nu e la fel de grav. Dacă ai grijă de tine cum trebuie, o lună.

În luna care a urmat, Wu Qiqiong a venit zilnic la clinică pentru tratament. În timp, s-au apropiat și Wu Qiqiong a început să-i povestească totul.

– Suntem trei frați. Am două surori mai mari. Cea mare e trecută de 40 de ani, copilul ei e la liceu. A doua s-a măritat în sud și tocmai a născut un băiat. Tata a murit acum doi ani, de tromboză venoasă cerebrală. Eu sunt mezinul. Răsfățatul casei. Ai mei mă cocoloșeau cu tot ce e mai bun. Sora a doua mereu a fost nemulțumită din cauza asta.

– Am fost mereu un copil model. Primul în clasă. Tot cartierul mă lăuda: „Nu mai găsești un băiat ca al treilea copil al familiei ăsteia.” N-am făcut niciodată vreo prostie. Învățam bine. Acasă ajutam la treabă. Țin minte că pe vremuri nu era scaner în autobuz. Odată m-au împins afară înainte să plătesc și am alergat după autobuz până la capăt de linie, doar ca să-mi plătesc biletul. Apoi am mers acasă mândru nevoie mare.

– N-am chiulit niciodată în facultate. Primeam bursă în fiecare an. Odată, prietena mea a vrut să chiulesc cu ea ca să mergem la cumpărături. Am refuzat. Prima oară când am luat o cameră împreună, am stat toată noaptea uitându-mă la televizor. Chiar și când a vrut să mă îmbrățișeze, n-am profitat. După ce m-am angajat, toți colegii mai „ciupeau” câte ceva de la birou. Eu niciodată. Ce-i al meu e al meu, ce nu e, nici nu pun mâna.

După atâta vorbă, Jiang Xiaoshuai oftă adânc.

– Ai dus-o greu, frate, ai dus-o greu…

Capitolul 6 – Împrumut de la mama

Wu Qiqiong stătea întins pe burtă, cu perfuzia în mână. Întoarse capul spre Jiang Xiaoshuai.

– Mi-am păstrat mereu demnitatea, n-am făcut niciodată ceva de care să-mi fie rușine. I-am dăruit toată inima mea. De ce vrea să ne despărțim?

– Pentru că ești prea rigid, prea ușor de înțeles. Și s-a plictisit. Oricine are dorința de a cuceri pe cineva. Când sentimentul acela dispare treptat, se pierde și interesul. Ți-ar plăcea să joci același joc sau să te uiți la același serial iar și iar?

– Mie da. Am văzut Drawing Sword de peste 20 de ori.

Jiang Xiaoshuai rămase fără replică.

– Câți oameni mai sunt ca tine, atât de fixați pe o idee?

Wu Qiqiong scrijelea cu unghia carcasa telefonului, de unde aproape se dusese tot vopseaua. Nesigur, îl întrebă:

– Spune-mi… dacă după ce mă fac bine mă întâlnesc cu ea și-i ofer un cadou scump, ca să-i arăt că nu sunt zgârcit, ar mai vrea să se despartă de mine?

Jiang Xiaoshuai i-o spuse blând:

– O rădăcină care nu te iubește va crește mereu noi crengi de scuze. Tu rupi una într-o zi, ea face alta în câteva secunde. N-ai cum să ții pasul cu ritmul în care te respinge, oricât te-ai strădui s-o mulțumești.

– Nu cred. Wu Qiqiong era convins.

Jiang Xiaoshuai îl plesni ușor peste cap, enervat.

– De ce ești așa de încăpățânat?

– Eu gândesc logic. Orice concluzie are nevoie de dovezi. Fără motive concrete, nu pot trage o concluzie. Tu citești prea multe romane și îți imaginezi lucruri. De fapt, între oameni nu-i chiar așa complicat. Uneori doi oameni se despart pentru că nu mai pot comunica. E ceva cât se poate de comun.

– Bine! Jiang Xiaoshuai se lăsă păgubaș. Cum vrei tu!

Timpul trecu repede. Venise frigul, iar rana lui Wu Qiqiong se vindecase complet. În ultima lună mai slăbise încă cinci kilograme. Arăta mai bine, era mai vioi, și cu fiecare zi devenea mai în formă. Vorbea zilnic cu Jiang Xiaoshuai, așa că zilele nu i se mai păreau apăsătoare. Ba chiar și firea i se îndulcise.

– Chiar pleci de tot de data asta? Jiang Xiaoshuai îl privi din colțul ochiului. Nu te mai întorci, așa-i?

– Cel mai probabil nu. De data asta sunt mai sigur.

Jiang Xiaoshuai oftă adânc.

– Bine. Atunci du-te. Dar să mai treci pe aici, dacă ai timp.

Wu Qiqiong ieși din clinică hotărât. De data asta, parcă nu-i mai era atât de dor de Yue Yue. Nu o sună imediat. Ocoli și se duse direct acasă.

Mama lui stătea pe patul de cărămidă și cosea niște pantaloni groși din lână pentru nepotul ei. Azi nimeni nu mai poartă pantaloni așa grei și dificil de spălat, dar ea voia să-i facă oricum. Credea că cei din comerț nu țin de cald suficient de bine. Cu niște bumbac și material textil, lucra cu răbdare la ei. Dar vârsta își spusese cuvântul, vedea tot mai greu. Îi era din ce în ce mai greu să bage ața în ac.

Deși o dureau mâinile, nu reușea deloc.

– Lasă, mama, te ajut eu.

Wu Qiqiong apucă acul între degetele-i groase. În ochii lui străluceau reflecții tăcute. În acel moment, nu vedea decât acul și ața din fața lui.

– Copile, ce slab ai ajuns. Inima mamei se strânse.

Wu Qiqiong zâmbi ușor.

– Țin dietă.

– Nu-ți stă bine așa slab. Erai mai frumos când erai mai plin.

– Nu contează dacă-ți place ție. Trebuie să-i placă nurorii tale, nu?

– Și când vine Yue Yue la noi?

Wu Qiqiong îi întinse acul cu ața și ocoli răspunsul.

– Curând. E foarte ocupată cu serviciul zilele astea.

Mama lui încuviință și își continuă cusutul.

Wu Qiqiong o privi cum punea resturile de material într-o cutie de pantofi. Nici nu știa la ce-i mai trebuiau. Cutia aceea o aveau de ani de zile. Chiar și după ce firma respectivă dădu faliment, cutia rămăsese la fel de rezistentă, nedeformată. Simți un nod în gât. Nu putea să spună ce avea pe suflet.

– Ai ceva să-mi spui, nu-i așa? Mama lui îi văzu neliniștea din privire.

Wu Qiqiong nu găsea cuvintele. Nu putea. Pur și simplu nu putea să i le spună.

Mama îl înțelegea. Se întinse cu greu pe partea cealaltă a patului. Pe margine stăteau grămezi de pături împăturite. Dădu două la o parte și desfăcu una de dedesubt. Scoase vatelina și materialul. Înăuntru era un mic buzunar cusut atent. Desfăcu strat după strat, până scoase o punguță bine închisă. După ce desfăcu și acea punguță, înăuntru nu erau decât zece mii de yuani.

– Mamă, ți-i înapoiez, jur, zise Wu Qiqiong.

Mama lui îl atinse ușor pe mână.

– Noi suntem mamă și fiu. Nu trebuie să-mi dai niciun ban înapoi.

Capitolul 7 – Știam eu că o să te întorci, la naiba!

De data aceasta, pentru a preveni orice incident, Yue Yue a ales o cafenea ca loc de întâlnire. Mai mult, a ajuns cu zece minute înaintea lui Wu Qiqiong. A verificat cu atenție împrejurimile mesei lor, asigurându-se că nu se găsea nicio cărămidă.

La ora opt seara, Wu Qiqiong a sosit. Yue Yue a privit silueta care se apropia și rămase pentru o clipă pe gânduri. Wu Qiqiong, mai slab acum, nu părea la fel de enervant ca înainte. Totuși, aspectul său neîngrijit îi dădea un sentiment de goliciune, de lipsă de iubire.

După ce o văzu pe Yue Yue după atât de mult timp, inima lui Wu Qiqiong tresări puțin, dar își recăpătă repede calmul.

— Nu ți-a rămas nicio cicatrice pe cap? întrebă Yue Yue, arătându-și, ca niciodată, grija.

Wu Qiqiong își frecă fruntea și râse:

— Cerul nu s-a îndurat să-mi strice fața asta frumoasă.

Același narcisism, aceleași glume. Dacă ar fi venit din partea unui tip chipeș și bogat, ar fi părut seducător și viclean, înnebunind fetele. Dar, venind de la Wu Qiqiong, de ce simțea doar dorința să-l plesnească?

— Acesta este cadoul meu pentru tine. Un colier de platină, spuse Wu Qiqiong.

O persoană isteață ar fi spus: deschide-l și vezi cu ochii tăi. Misterul ar fi creat o anticipare pentru iubita sa. Dar e imposibil să aștepți asta de la Wu Qiqiong, care spune direct ce are în cutie.

Înainte ca Wu Qiqiong să pună cutia cu bijuteria în fața lui Yue Yue, observă că avea deja un colier la gât. Unul cu diamante. Unul pe care nu-l mai văzuse niciodată.

— Cine ți-a dat acel colier? întrebă el.

Yue Yue mângâia colierul cu degetele ei fine și delicate. Mișcarea era foarte blândă. Era clar că prețuia mult acel colier.

— Un prieten.

Wu Qiqiong se oprise din a împinge cutia cu bijuterii spre Yue Yue. Întrebă cu prudență:
— Atunci, o să accepți totuși cadoul meu?

Yue Yue își relaxă fața și zâmbi:
— De vreme ce l-ai cumpărat deja, dacă te-aș refuza acum, aș jigni bunătatea ta.

Greutatea căzuse în sfârșit de pe umeri lui Wu Qiqiong. I se citea o ușoară fericire în ochi. Se ridică să-i pună colierul la gât.

— Tot trebuie să dau jos colierul ăsta. E prea greu. O să mi-l pun când ajung acasă.

Wu Qiqiong se lăsă înapoi ferm pe scaunul său.

— Vrei ceva de băut?

Wu Qiqiong văzu că cea mai ieftină cafea costa cel puțin 40 de yuani și refuză imediat.
— Mulțumesc. Nu vreau nimic.

Yue Yue își dădu ochii peste cap când el îi evita privirea.

— Din moment ce ai acceptat cadoul meu, ei bine... acum suntem în regulă? Nu mai suntem despărțiți, nu?

Ochii i se înroșiră instantaneu, de parcă ar fi auzit ceva dincolo de puterea ei de a suporta.

— Wu Qiqiong, ce fel de persoană crezi că sunt? Dacă m-aș întoarce la tine doar pentru un colier de platină, atunci aș fi fost prea superficială, nu? Dacă intenția din spatele colierului tău e asta, atunci îmi pare rău. Nu-l mai vreau.

După ce spuse asta, Yue Yue scoase cutia cu bijuterii din geantă și o împinse spre Wu Qiqiong, cu reticență.

A fost o decizie extrem de grea pentru Yue Yue să refuze cadoul. Ca și cum ar fi fost un pariu pe viață și pe moarte. Paria că Wu Qiqiong va ști să judece și că nu va lua înapoi cutia.

Totuși, a pierdut.

— Bine, atunci.

Wu Qiqiong luă solemn cadoul înapoi. În momentul în care mâinile li se atinseseră, Yue Yue încercă să tragă ușor cutia înapoi, dar Wu Qiqiong nu observă deloc.

— Vrei să spui că totuși te vei despărți de mine? întrebă Wu Qiqiong.

Desigur! Cum altfel? În sufletul ei, Yue Yue fierbea de nervi.

— Trebuie să ne despărțim! spuse Yue Yue.

Era pentru a treia oară când auzea aceste cuvinte, dar totuși îi sfâșiau inima. Dar comparativ cu primele două dăți, era mai bine. Totuși, e greu să-ți schimbi obiceiurile. Ceru din nou motivul.

— Să nu mai ocolim subiectul. În afară de faptul că sunt gras și zgârcit, ce alt defect mai găsești la mine?

Yue Yue încă era supărată din cauza colierului de platină. Cum să fie rezonabilă?

— Detest și mi se par dezgustătoare salariile astea mici. Dacă te crezi atât de capabil, dă-ți demisia. Vreau să văd cum, după ce ai terminat o școală renumită și ai un portofoliu academic remarcabil, te descurci fără slujba ta!

De data asta, Wu Qiqiong nu se abținu.
— Nu-mi dau demisia, dar pot să mor pentru tine.

Yue Yue chiar ar fi vrut să strige în neant: Te urăsc, naibii! Să fii urmărită de un ciudat unic în toată China, de ce tocmai ea?

— Lasă-mă să-ți spun ceva, Wu Qiqiong. Nu vei găsi nici măcar o cărămidă aici. Planul tău nu mai funcționează.

— Cine a zis asta? Am aici una, răspunse Wu Qiqiong.

Ochii ageri ai lui Yue Yue cercetară împrejurimile.
— Imposibil. Am verificat peste tot.

Wu Qiqiong ridică calm geanta, dar mâinile i-au fost smulse rapid de Yue Yue. Ea o deschise. Și într-adevăr, înăuntru zăcea o bucată de cărămidă. Din fericire, ea a reacționat rapid, altfel tragedia s-ar fi repetat.

La naiba! Ai adus chiar și o cărămidă aici!! Wu Qiqiong! Ești incredibil!!

Nici măcar nu-și imagina că spectacolul abia acum începea.

Wu Qiqiong își descheie geaca și scoase o bucată de cărămidă din buzunarul interior. Imediat și-o izbi de cap.

Clienții din jur au rămas înmărmuriți și s-au împrăștiat repede, privindu-l pe Wu Qiqiong cu uimire, de la distanță.

Ochii lui Yue Yue erau plini de o flacără violet. Mușcându-și buzele, îl privea fix pe Wu Qiqiong.

— Chiar știi cum să mă impresionezi!!

Wu Qiqiong își acoperi rana cu mâinile și se ridică. Ochii îi erau calmi ca întotdeauna. Un zâmbet hotărât îi tremura pe buze.

— Dacă ți-am câștigat recunoașterea, atunci cărămida asta nu a fost irosită!

De data asta, Wu Qiqiong nu ceru ajutor nimănui și se duse singur la clinică.

Ora 9 seara, momentul când majoritatea clinicilor erau închise. De obicei, Jiang Xiaoshuai închidea când se lăsa întunericul. Dar astăzi ușa era larg deschisă. Jiang Xiaoshuai stătea lângă ușă, ochii lui frumoși urmărind oamenii care treceau pe lângă.

În sfârșit, ținta apăru.

— Hei. Nu s-a închis încă? Wu Qiqiong era puțin surprins.

Jiang Xiaoshuai râse:
— Știam că naibii te vei întoarce din nou. Îți las ușa deschisă.

Wu Qiqiong se simți destul de stânjenit.

Jiang Xiaoshuai ridică bărbia:
— Ce mai aștepți? Intră repede!

Cei doi pășiră unul după altul în clinică.

Capitolul 8 – Colierul pierdut

Într-o seară fatidică, la o săptămână distanță, Wu Qiqiong veni din nou la clinică pentru rețeta obișnuită.

Jiang Xiaoshuai îndepărtă încet bandajul de pe capul lui. Genele negre și ușor ondulate îi tremurară puțin, iar cu un aer sarcastic spuse:
— Capul tău blestemat devine tot mai rezistent. Abia au trecut câteva zile și deja începe să se formeze coajă.

Wu Qiqiong râse ușor.
— Cât mai durează până mă vindec complet?

— Cam o săptămână.

Wu Qiqiong începu din nou să mormăie în sinea lui.

— Ce mai pui la cale acum? Jiang Xiaoshuai îi trase un genunchi zdravăn. Nu cumva te gândești la ce altceva să-ți spargi data viitoare când vă vedeți? Să-ți fie clar: dacă mai faci așa ceva, să te duci la alt doctor. Nu mai veni la mine. La cât de des apari pe aici, încep să cred că eu îți plac, nu ea.

Wu Qiqiong se scărpină pe gât și râse stingher.

Un fulger brăzdă cerul tocmai când rețeta era gata. Wu Qiqiong voia să mai continue discuția, dar, văzând vremea, nu mai putea rămâne. Își puse în grabă haina și se îndreptă spre ușă. Jiang Xiaoshuai îl trase înapoi imediat și îi dădu o umbrelă.

— Mulțumesc. Ți-o aduc mâine înapoi.

Spuse asta și ieși în grabă, în timp ce un fulger spinteca cerul.

Jiang Xiaoshuai nu se mai întoarse acasă. Hotărî să petreacă noaptea în clinică. Închise toate geamurile și ușa, apoi merse în dormitor. Începu să plouă torențial. Picăturile de ploaie izbeau fereastra cu un sunet ritmic. Somnul era departe de mintea lui. Se așeză turcește în fața calculatorului. Zgomotul tastelor se armoniza cu bubuitul tunetelor și ploaia de afară.

Trei-patru ore trecură greoi, iar ochii i se înroșiseră de atâta stat în fața ecranului. În cele din urmă, Jiang Xiaoshuai începu să simtă oboseala și căzu cu capul pe pernă, adormind.

Bang! Bang! Bang!

Trei bătăi puternice se auziră în ușă.

Jiang Xiaoshuai se foia cu nervozitate și încercă să adoarmă din nou.

Bang! Bang! Bang! Bang! Bang!

O avalanșă de bătăi violente, ca o tobă asurzitoare, se auzi din nou.

— La naiba! Jiang Xiaoshuai se înfurie. Cine dracu’ bate la ușa mea la ora asta?!

Își încălță nervos papucii și se îndreptă spre ușă cu pași apăsați. Strigă, cu vocea răgușită de somn:

— Cine e acolo?

— Xiaoshuai! Eu sunt! Vocea lui Wu Qiqiong părea disperată.

Jiang Xiaoshuai se opri brusc. Nu cumva idiotul ăsta a încercat iar să se sinucidă?

Deschise ușa. Wu Qiqiong stătea acolo teafăr, cu bandajul tot pe frunte. Doar pantofii îi erau leoarcă de ploaie.

— Am crezut că te-ai dus iar să-ți spargi capul pe ploaia asta.

— Ești haios. E trecut de unu noaptea, de ce m-aș mai duce la ea?

— E unu noaptea?!... Mintea lui Jiang Xiaoshuai era încă încețoșată. Își frecă fața cu palmele și răbufni spre Wu Qiqiong:

— Ce cauți aici la ora asta?

— Am împrumutat niște bani de la mama ca să cumpăr colierul ăla. Dar cum Yue Yue nu l-a vrut, m-am gândit să-l returnez mâine și să-i dau banii înapoi mamei. Doar că... după ce-am căutat peste tot, mi-am dat seama că nu-l mai găsesc. M-am gândit că poate l-am uitat la tine. Am văzut că încă era lumina aprinsă în cameră și am crezut că ești treaz. De-aia am bătut în ușă.

Jiang Xiaoshuai se scărpină nervos în cap și îi făcu semn să intre.

Wu Qiqiong căută peste tot, timp de o jumătate de oră. Răscoli fiecare colț al camerei. Apoi, cu o lanternă, cercetă chiar și scurgerea.

Dar colierul era de negăsit.

— Când ai văzut colierul ultima oară? întrebă Jiang Xiaoshuai.

Wu Qiqiong încercă din greu să-și amintească.

— Probabil când i l-am oferit. După aceea n-am mai fost atent.

Jiang Xiaoshuai deveni suspicios. Îi ceru lui Wu Qiqiong să-i povestească tot ce s-a întâmplat. După ce ascultă întreaga poveste, înțelese imediat. Scoase un chicotit sarcastic și îl privi pe Wu Qiqiong cu seriozitate.

— Nu mai căuta. Nu o să-l mai găsești niciodată.

— De ce? întrebă Wu Qiqiong, confuz.

Jiang Xiaoshuai știa că prietenul său era mai greu de cap și decise să-i spună direct:

— Ea ți-a șterpelit colierul. Ai priceput?

Wu Qiqiong dădu din cap în semn de negație. Privirea îi era fermă.

— E imposibil. A spus clar că nu-l vrea, iar eu l-am pus în geantă. N-avea cum să-l ia de acolo, nu?

— Vom vedea noi.

Wu Qiqiong era optimist.

— Chiar dacă l-a luat, poate că i s-a înmuiat inima după tentativa mea de sinucidere. Poate l-a acceptat în secret.

Jiang Xiaoshuai îi trase o palmă zdravănă peste frunte și mormăi printre dinți:

— Dacă eram eu Zeul Tunetului, te loveam cu un fulger și scăpam lumea de tine!

Capitolul 9 – Rezolvă-ți problemele de la mansardă!

Ploaia se întețea, iar Jiang Xiaoshuai se simțea vinovat că l-a dat afară pe Wu Qiqiong. Așa că a decis să-l lase să doarmă acolo. Astfel, putea să meargă direct la muncă, evitând drumul dus-întors.

Cei doi s-au înghesuit într-un singur pat, nu mai era spațiu între ei. Trebuia să-și țină mâinile pe burtă când stăteau întinși pe spate. Jiang Xiaoshuai și-a înclinat capul și l-a privit pe Wu Qiqiong. Tipul ăsta arăta cu totul diferit față de prima lor întâlnire. Fața îi era cufundată în noaptea întunecată, contururile feței fiind mult mai evidente. Ochii lui umezi reflectau tavanul și erau limpezi precum cristalul.

— Ce dată e azi?

Întrebarea bruscă i-a întrerupt imediat fanteziile lui Jiang Xiaoshuai.

— 30.

Dintr-odată, Wu Qiqiong s-a ridicat în capul oaselor. Și-a scos telefonul din buzunar și a format numărul lui Yue Yue. După câteva momente, vocea adormită a lui Yue Yue se auzea de la celălalt capăt al firului.

— Alo? Ce s-a întâmplat?

Wu Qiqiong a răspuns:

— Azi e 30. Abonamentul nostru de cuplu mai are 877 de minute. Poți să lași telefonul deschis și să dormi. Nu putem să lăsăm China Mobile să ne păcălească.

O înșiruire de înjurături furioase, enervate, înmărmurite și isterice se auzeau din receptor.

— IDIOTULE!

Vocea ei a trezit-o pe prietena ei cea mai bună, care dormea lângă ea.

— Ce s-a întâmplat?

Vocea nepăsătoare a lui Yue Yue, plină de enervare, a răspuns:

— Fostul meu iubit. Unic în felul lui! M-am despărțit de el de trei ori și tot de trei ori mă amenință cu suicidul.

Prietena ei a întrebat:

— Colierul acela de platină a fost de la el?

— La naiba! Mă enervează și mai tare să aud pomenindu-se de el! Mi-a cumpărat colierul ăla și mi l-a dat deja. Dar după ce l-am certat puțin, vrea să-l ia înapoi. Nu e ridicol?

— Serios? E bărbat sau nu?

— Nu l-am băgat în seamă, și în timp ce își dădea cu cărămida aia, i-am luat colierul.

— Da. De ce să nu-l iei? Folosește-l ca să-i dai o lecție!

—Mâine o să-l vând pe undeva. Îmi vine să vomit când îl văd.

Jiang Xiaoshuai nu a mai putut asculta în continuare și a închis telefonul.

Wu Qiqiong mormăia: De fapt, ea a anulat de mult abonamentul de cuplu, doar că voiam să-i aud respirația.

Jiang Xiaoshuai a spus cu un ton rece:

— Ai auzit destul acum?

— Destul.

Ochii lui Wu Qiqiong erau triști.

— Pot să accept despărțirea acum?

— Ar fi trebuit să o accepți de mult, idiotule!!! Jiang Xiaoshuai a sărit în picioare furios și a lovit cu pumnii în tăblia patului. Ce ți-am zis de la început? Ea nu te-a luat deloc în serios! Și ai irosit cărămizile degeaba!!

— Tot aceeași e de când mă știu.

Pieptul lui Jiang Xiaoshuai se ridica și cobora cu furie. Transpirația îi curgea pe frunte. Nu se putea abține să nu se critice în gând. Persoana implicată încă nu a zis nimic, tu de ce ești atât de agitat?

— Xiaoshuai, gândindu-mă mai bine acum, ce spui tu are sens. Ar fi trebuit să studiez literatură. Dacă aș fi studiat literatură, aș fi sărit în lacul Weiming*. Ar fi trebuit să-mi treacă deja a cincea săptămână de doliu*.

Jiang Xiaoshuai a râs sarcastic:

— Da. Și o să vin să-ți aprind un șurub* la mormânt.

— De ce?

— Nu știi că-ți scapă un șurub?

Wu Qiqiong a rămas tăcut. Întregul lui corp era ca de gheață, ca și cum ploaia de afară îl uda direct pe el.

Telefonul lui a sunat din nou. Wu Qiqiong a apucat receptorul cu disperare, era ultima lui speranță. Ochii îi erau fixați pe ecran. Din păcate, nu era Yue Yue care suna să-i ceară explicații, ci șeful departamentului.

— Te-am sunat cu puțin timp în urmă. De ce îți sună mereu ocupat? vocea părea obosită.

Wu Qiqiong a răspuns:

— Telefonul meu s-a stricat. Semnalul e slab.

— Vino repede aici. Mașina s-a stricat. Avem nevoie de ea mâine dimineață.

Lăsând telefonul jos, Wu Qiqiong și-a încălțat automat pantofii.

Jiang Xiaoshuai s-a ridicat și l-a privit.

—E târziu și totuși ieși afară? Afară plouă torențial. Serios, de ce șeful tău nu a căutat un tehnician când s-a stricat mașina? În plus, ești rănit. Cum își permite să îți dea ordine așa?

Wu Qiqiong era obișnuit cu asta. Era practic tehnicianul complet din departamentul lui. Fie că era vorba de instalații electrice, calculatoare, mașini... toți apelau la el când ceva se strica. În biroul lui erau patru angajați. El era singurul care lucra. Ceilalți trei doar stăteau și priveau, deși toți câștigau mai bine decât el. Totuși, el se simțea extrem de mândru.

— Hei, chiar pleci? Jiang Xiaoshuai l-a urmă până la ușă.

— La tine e un pic frig. Ies puțin să mă încălzesc.

Explicații: 

• Lacul Weiming sau Lacul Fără Nume. Un lac din campusul Universității Peking.
• Este o etapă după deces. În credințele chinezești, se fac rugăciuni pentru sufletul celui decedat timp de 49 de zile, împărțite în segmente de câte 7 zile: prima săptămână, a treia săptămână, a cincea săptămână și a șaptea săptămână. Se crede că sufletul încă rătăcește pe pământ în acest interval, iar rugăciunile și arderile rituale de bani de hârtie sunt pentru a-l ajuta în lumea de dincolo. De aceea Jiang Xiaoshuai spunea că îi va arde un șurub pentru a-i repara șurubul lipsă de la cap.

Capitolul 10 – Demisionez!

Chiar dacă se putea lua un taxi la această oră, ar costa o avere. Ba chiar mai mult, ploaia torențială înrăutățea situația. Wu Qiqiong se temea că șeful de departament se va enerva pentru că așteaptă, așa că a ieșit în fugă pe drum. Ploaia îi uda fața, iar umbrela nu prea-și avea rostul pe această ploaie puternică.

Un bătrân îl urmărea pe Wu Qiqiong cu motocicleta. Nu mai putea să privească nepăsător și i-a strigat lui Wu Qiqiong:

—  Tinere! Urcă-te! Nu trebuie să-mi plătești. Unde te duci?

Wu Qiqiong a fost profund emoționat să audă asta în acel moment.

—  E în regulă. Aproape am ajuns.

A scos cei 37 de yuani rămași din buzunar și i-a dat bătrânului.

—  Unchiule, ia acești bani și du-te acasă . Ești bătrân, spre deosebire de noi, tinerii.

Bătrânul a vrut să îi returneze banii, dar Wu Qiqiong plecase deja. După ce s-a urcat din nou pe motocicletă, bătrânul nu l-a mai văzut nicăieri pe Wu Qiqiong.

După ce a alergat încă 10 minute, Wu Qiqiong a ajuns în sfârșit la companie.

Șeful de departament era beat și complet epuizat. Arunca lucruri prin birou de unul singur. În momentul în care Wu Qiqiong a deschis ușa, a și început să fie criticat.

—  Uită-te și tu câte e ceasul! De obicei sunteți o grămadă la birou, dar când eu chiar am nevoie de voi, toți vă faceți nevăzuți! Cereți măriri de salariu în fiecare zi. Chiar crezi că meriți atât de mult? Ce mă tot privești așa? Ți-am spus să repari mașinăria, nu să mă privești…

Wu Qiqiong s-a așezat în genunchi și a început să investigheze în liniște. Nimeni nu era în jur să-l ajute. A trebuit să se bazeze pe el însuși, conectând firele cu mâinile goale și cu o lanternă ținută în gură.

Zap!

Wu Qiqiong s-a cutremurat din cauza șocului electric. Șeful de departament stătea și privea. Încă un zap. Părul lui Wu Qiqiong aproape că se ridicase pe el.

În cele din urmă, dimineața, Wu Qiqiong a găsit cauza problemei. Șeful de departament era deja treaz.

Mașinăria avea o piesă stricată, trebuie înlocuită.

Șeful de departament și-a încrețit fruntea când a auzit că trebuie înlocuită.

—  Putem înlocui piesa, dar tu vei plăti costul!

La auzul că trebuie să plătească din propriul buzunar, Wu Qiqiong a început să se îngrijoreze. Câteva sute nu însemnau chiar atât de mult. Dar de ce tocmai el trebuia să plătească? Rezolvarea problemelor superiorului nu este responsabilitatea unui angajat. Dar el nu avea de gând să se lase călcat în picioare!

—  Era stricat înainte să încep să-l repar. Nu e responsabilitatea mea.

Superiorul nu părea mulțumit.

—  Wu Qiqiong, ești îngust la minste. Dacă poți să mă ajuți să-l repar, chiar contează atât de mult câteva sute?

—  Ba da, a răspuns Wu Qiqiong. Salariul meu lunar este doar în jur de 2000 de yuani.

—  Spui că situația companiei este proastă? a tunat șeful de departament dintr-o dată. Dacă asta crezi, poți să pleci. Sunt multe firme private cu condiții mult mai bune. Du-te unde vrei ca să nu împiedici dezvoltarea altora!

Wu Qiqiong a rămas nemișcat, ca un stâlp. Ochii îi erau lipsiți de emoție. Fața îi era palidă.

—  Îndrăznești să negociezi cu mine? Uită-te la tine, prost de-a binelea în fiecare zi. Dacă nu eram eu să-ți dau un loc de muncă, ai fi trăit ca un sărăntoc! Cei trei colegi de biroul ai tăi mi-au cerut de mai multe ori să te mut în alt departament. Nu te-au plăcut de mult.

Wu Qiqiong și-a amintit cei trei ani petrecuți în această companie. Întotdeauna și-a ajutat colegii. Credea că este o persoană de nădejde și că toată lumea își va aminti de faptele lui bune. Dar, în ochii celorlalți, era văzut ca un om insistent, care voia doar să se bage în seamă în fața superiorilor, călcându-i pe alții în picioare pentru a avansa în carieră.

—  Wu Qiqiong. Tu ai reparat acest aparat, deci ție îți revine responsabilitatea dacă nu funcționează. Mai bine plătești azi și facem că și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Dacă insiști, vei suporta toate consecințele!

Oamenii sunt insensibili. Wu Qiqiong a realizat, în sfârșit, că trăiește într-o societate sumbră. Oricâte fapte bune ai face, nimeni nu și le va aminti. Odată ce ai greșit, oamenii te vor hăitui toată viața.

—  Demisionez! a spus Wu Qiqiong brusc. Am hotărât să plec.

Superiorul a înțeles în cele din urmă că cel care pleca era Wu Qiqiong. Dacă el dispărea, cine va face toate treburile mărunte?

—  Ascultă, Wu Qiqiong. Nu fi nerecunoscător! Ai fost instruit de această companie. Dacă pleci, nu-ți voi permite concediu plătit. Banii tăi de asigurare din acești trei ani vor fi pierduți.

Asigurare? În ce fel eram asigurat? Iubita mea mă părăsise. Ce m-ar fi asigurat?

Wu Qiqiong s-a întors și s-a îndreptat spre ușă.

Șeful țipa după el.

—  Îți spun eu! Ai absentat o săptămână fără motiv valid. Îți voi deduce de trei ori salariul zilnic! Plus costul pieselor de schimb. Nu te gândi să pleci fără să dai banii înapoi!

Wu Qiqiong a răspuns cu încredere.

—  Nu e adevărat. Am cerut concediu medical pentru o accidentare!

Superiorul l-a apucat de guler și a scrâșnit printre dinți.

—  Cine naiba ești tu? Cum îndrăznești să țipi la mine?! Mereu ai probleme cu capul ăla. Dacă ai atins aparatul, e vina ta!

Fața lui Wu Qiqiong s-a înroșit de sufocare. A încercat să-și elibereze mâinile, dar superiorul l-a lovit cu piciorul într-un colț al camerei. Bandajul de pe cap i-a căzut.

—  Cum îndrăznești să-mi zgârii mâna? Prostule! Crescut de o târfă! Pleacă dracu' de aici!

Wu Qiqiong s-a sprijinit de cadrul unui panoul promoțional. Ochii lui înroșiți priveau fix poza de pe legitimație. Sub poză, cele trei cuvinte, Zhang Bao Gui, erau pentru totdeauna gravate în inima lui.

Capitolul 11 – Te rog, lasă-mă să te urmez

A patra întâlnire de după despărțire a avut loc pe un teren viran. În jur nu se vedea nicio cărămidă pe o rază de kilometri. Yue Yue alesese intenționat o bucată de teren cimentat și se asigurase că nu există niciun colțișor care să poată fi deschis pentru a ascunde cărămizi. După ce totul fusese pregătit, Wu Qiqiong și-a făcut apariția.

De data asta, Wu Qiqiong avea o altă stare de spirit.

Era pregătit psihic. Deși inima încă îi tresărea când îi vedea chipul frumos, nu mai era dispus să-și riște viața pentru ea. Dacă Yue Yue insista să se despartă din nou, Wu Qiqiong probabil ar fi acceptat resemnat.

— Mi-am dat demisia de la companie. M-am hotărât să devin antreprenor.

Un sacrificiu grandios, menit să-i schimbe imaginea. Nu doar că nu a fost apreciat de zeiță, ci a fost întâmpinat cu un șir de jigniri.

— Ești complet idiot? Ai renunțat la o slujbă atât de greu de obținut? Cu inteligența ta, vrei să te faci antreprenor? O să dai faliment în două luni! Hai, nu te mai chinui singur și întoarce-te la fostul loc de muncă! Ești sortit să rămâi un angajat amărât toată viața. N-ai nicio șansă în afara companiei ăleia!

După ce a auzit asta, Wu Qiqiong s-a simțit complet gol pe dinăuntru.

Cu mâinile în buzunare, stătea drept ca un stâlp. Privirea lui nu mai era visătoare sau blândă, ca înainte. Cel mult, i se putea citi o urmă de nerăbdare și încăpățânare.

— Spune-mi clar: mai suntem sau nu mai suntem împreună?

Era pentru prima dată când Wu Qiqiong îi vorbea pe un asemenea ton. Yue Yue s-a amuzat.

S-a apropiat legănându-se ușor, s-a urcat pe vârfuri și a început să-l cerceteze de sus până jos. L-a pus chiar să-și dea jos pantofii și șosetele. După ce s-a asigurat că nu are nicio cărămidă ascunsă, ochii i-au strălucit la fel de vii ca întotdeauna.

— Nu! Și nici nu-mi pasă!

Nu se știe ce anume l-a provocat, însă Wu Qiqiong părea că o ia razna din nou.

A scos telefonul, a format un număr și a spus un singur cuvânt:

— Gata.

Yue Yue a văzut cum o bicicletă electrică se apropia de ei. Când a ajuns în fața lor, un tip cu creastă a scos o cărămidă din coșul din față și i-a întins-o lui Wu Qiqiong.

Acesta a apucat-o hotărât și i-a dat o palmă de mulțumire peste umăr.

— Mersi!

Tipul s-a întors imediat și a plecat grăbit.

Fără să stea pe gânduri, Wu Qiqiong și-a izbit cărămida de cap. Gestul nu părea o tentativă de sinucidere, ci mai degrabă un număr de cascadorie. A curs puțin sânge, dar nu s-a sinchisit nici măcar să-și acopere rana. A aruncat cărămida și a plecat.

Yue Yue a rămas înmărmurită pe loc.

Wu Qiqiong a intrat în clinica lui Jiang Xiaoshuai, ezitând. Să intre? Oare o să fie certat? Era încă pierdut în gânduri când Jiang Xiaoshuai l-a zărit și a sărit imediat spre el, cu un aer cald și protector. L-a sprijinit și l-a ajutat să intre.

— De când nu te-ai mai arătat! Am crezut că ți s-a întâmplat ceva!

Și chiar trecuse ceva timp de când Wu Qiqiong nu mai venise. După ce a demisionat, renunțase să mai vină la Jiang Xiaoshuai pentru rețete și se trata singur. Vizita de azi a fost mai degrabă un gest reflex. Ca și cum, fără o oprire aici după o cărămidă-n cap, tot procesul n-ar fi fost complet.

— Dă-mi mai puține medicamente de data asta. Am rămas fără bani, că mi-am dat demisia.

Jiang Xiaoshuai l-a privit cu dezamăgire.

— Chiar ai renunțat la job din cauza ei?

— Parțial.

Privindu-l în halul în care arăta, Jiang Xiaoshuai n-a avut inima să-l certe prea tare. I-a curățat rana cu ser fiziologic și a examinat-o atent.

— Nu trebuie să-ți dau nimic de dat pe rană. Se vindecă singură în două-trei zile.

Wu Qiqiong s-a uitat nedumerit la el.

— Ce crezi că am la cap? Am dat cu toată forța de data asta. Dar după ce am lovit, n-am simțit mare lucru. Nici măcar amețeală nu am.

Jiang Xiaoshuai i-a luat mâna și i-a așezat-o pe rană.

— Simte cu mâna ta. Ai capul mai tare ca o cărămidă!

Wu Qiqiong a râs.

Râsul lui i-a părut lui Jiang Xiaoshuai ciudat de reconfortant.

— Chiar sper ca inima ta să fie ca și capul tău. Cu cât e rănită mai des, cu atât se întărește. Și, într-un final, când devine de neclintit, nimeni și nimic n-o mai poate răni.

Vorbele lui, deși rostite în treacăt, l-au atins pe Wu Qiqiong foarte tare.

— Xiaoshuai, crezi că sunt prost? Că am un IQ scăzut?

— Nu ai IQ-ul scăzut. Doar EQ-ul e pe fundul mării.

Wu Qiqiong a întrebat din nou:

— Atunci de ce ești tu atât de deștept? Cum reușești să vezi dincolo de toate?

Jiang Xiaoshuai și-a scuturat mâneca, ca un maestru ce invocă o tornadă mică.

— Pentru că am fost păcălit de prea mulți.

— Ai fost și tu păcălit?  Wu Qiqiong părea că nu-și crede urechilor.

Buzele lui Jiang Xiaoshuai s-au strâmbat ușor.

— Mai rău ca tine.

Tăcerea a pus stăpânire pe clinică.

— Maestre, te rog, lasă-mă să te urmez!

Wu Qiqiong s-a aruncat brusc în fața lui Jiang Xiaoshuai, strigând. Acesta s-a speriat atât de tare că a făcut trei pași mari înapoi și era cât pe ce să cadă în coșul de gunoi.

— Auzi, poți să nu mai faci din astea? M-ai speriat de moarte! Ce-ai pățit?

Jiang Xiaoshuai își apăsa pieptul, încercând să-și revină. Până și pupilele i se micșoraseră.

Chipul lui Wu Qiqiong era cât se poate de sincer.

— Nu mai vreau să fiu păcălit niciodată.

După ce s-a mai calmat, Jiang Xiaoshuai i-a spus ceva lui Wu Qiqiong. Era un citat de la domnul Li Ka-shing, pe care îl folosea ca motto personal:

— Când spargi un ou din afară, e doar hrană. Dacă se sparge din interior, e viață. La fel e și cu oamenii. Dacă ești crăpat din afară, e presiune. Dacă te rupi dinăuntru, e creștere personală. Dacă aștepți ca altcineva să te crape, vei fi doar hrana lor. Dacă reușești să te spargi dinăuntru, atunci ai crescut; și asta e un nou început.

Capitolul 12 – Un nou început

Timp de trei zile la rând, Wu Qiqiong a stat la Jiang Xiaoshuai, până când rana de la cap i s-a vindecat complet. Maestrul Jiang era foarte grijuliu cu ucenicul lui. A făcut tot ce i-a stat în putință să-l ajute să treacă peste trauma emoțională. L-a determinat să nu o mai contacteze pe Yue Yue, să renunțe la speranțele deșarte și să accepte realitatea: despărțirea lor fusese definitivă.

În timp ce Jiang Xiaoshuai trata alți pacienți, îl supraveghea cu atenție pe Wu Qiqiong.

Acesta a pus din nou mâna pe telefon.

Jiang Xiaoshuai s-a uitat la el încruntat și a rostit apăsat, cuvinte tăiate:
– Lasă-l-jos!

– N-am contactat-o, s-a justificat Wu Qiqiong. Voiam doar să mă joc. Tocmai am descărcat o versiune de Zuma pentru daltoniști.

Abia atunci Jiang Xiaoshuai s-a întors la treaba lui.

Telefonul a sunat chiar în mijlocul jocului.

„O, maimuțică! Maimuțică! Ești grozavă. Muntele cu Cinci Degete nu te-a putut opri, te-ai renăscut ca Zeul Maimuță! O, maimuțică! Maimuțică! Ești atât de prețioasă... Vraja cercului de aur n-a putut schimba puterea ta supremă…”

Wu Qiqiong nu-și credea ochilor. Nu îndrăznea nici măcar să răspundă. Era pentru prima dată, de la despărțire, când Yue Yue îl suna.

– De ce nu răspunzi? întrebă Jiang Xiaoshuai.

– E de la Yue Yue, zise Wu Qiqiong, cu ochii rătăciți.

– Ești bărbat? Atunci răspunde! Spune ce ai de spus!

Wu Qiqiong apăsă pe butonul de răspuns, iar vocea veselă a lui Yue Yue se auzi în receptor.

– Ți-ai revenit? Dacă da, hai să ne vedem.

Se pare că nu era singurul compulsiv. Nici persoana de la celălalt capăt al firului nu era prea sănătoasă la minte.

Wu Qiqiong îl privi întrebător pe Jiang Xiaoshuai.

– Cum vrei, spuse acesta, fără să insiste.

Și iată-l din nou pe Wu Qiqiong pornind grăbit spre câmpul de luptă.

De data aceasta, Yue Yue nu mai alesese cu grijă locul și nici nu mai făcuse inspecții. Avea convingerea că nimic nu-l mai putea opri pe Wu Qiqiong. Indiferent de loc sau moment, era în stare să facă o cărămidă să apară din neant.

Yue Yue părea ușor entuziasmată. Aștepta de ceva vreme în acel loc, cercetând din priviri împrejurimile.

Wu Qiqiong părea mai relaxat decât înainte când se apropie.

– Ce e? întrebă el.

Yue Yue rosti cu voce clară și hotărâtă:
– Ne despărțim!

Cu ajutorul tehnicilor de respirație și auto-hipnoză, Wu Qiqiong reușise, în sfârșit, să-și înfrunte trauma. Dacă vrei despărțire, fie. Să fie așa. Nu-mi mai pasă.

Nu se știe dacă mintea lui Yue Yue era dereglată sau doar juca teatru, dar îl prinse de braț, cu o sclipire nerăbdătoare în ochi.

Wu Qiqiong nu înțelegea ce aștepta de la el.

Văzând că nu reacționează, Yue Yue începu să-l lovească cu pumnii în piept, iritată.

– Hai, scoate cărămida! Repede!

Mușchii feței lui Wu Qiqiong tresăriră.
– Ce... ce cărămidă?

–  Fă să apară o cărămidă! La fel ca data trecută! Vreau să văd cum apare din senin! exclamă ea cu o expresie încântată, ca și cum și-ar aminti ceva amuzant.

Inima lui Wu Qiqiong parcă fu călcată în picioare de o herghelie de cai sălbatici. Copitele i-au sfâșiat nu doar inima, ci și toate organele! Finalul fericit al romanului nu s-a întâmplat. Nu era suficient că fata nu fusese mișcată de perseverența lui... acum devenise dependentă de spectacol?

Acesta e capul meu! E făcut din carne și sânge. Și tu l-ai sărutat cândva!

Inima i s-a făcut țăndări. A râs amar.

Șapte ani. Șapte ani în total. Tot ce am primit a fost să fiu numit magician...

Yue Yue începu să bată din picior, nerăbdătoare:
– Hai odată! Te aștept. Nu mă dezamăgi!

În fața lui Wu Qiqiong, între doi copaci, se aflau câteva cărămizi. S-a dus direct la ele, a luat una și s-a întors la Yue Yue.

Aceasta părea total dezamăgită. Privirea îi trăda iritare. De parcă fusese păcălită.

– Voiam să faci una să apară, nu să iei din grămada aia!

Wu Qiqiong pufni disprețuitor.
– De ce să o fac să apară? E una chiar aici. Și dacă nu-ți ajunge, pot să iau mai multe. O să-ți dau o porție zdravănă, să-ți iasă pe nas!

Era pentru prima dată când Yue Yue îl vedea atât de scos din sărite. Rămase năucă. Uitase și să-l mai contrazică. Ochii îi rămăseseră ațintiți asupra cărămizii din mâna lui, ca și cum încă mai spera la ceva.

Wu Qiqiong știa ce aștepta: să se lovească iar.

De la oroare la început, până la încurajare. De la teamă, la nerăbdare. De la amenințări, la exaltare... Sângele care cândva o speriase, devenise acum pata de culoare din viața ei.

Era momentul pentru o încheiere memorabilă.

Wu Qiqiong închise ochii și se lovi cu putere în frunte. Niciun fior, nici o durere. Mai dădu o dată. Tot nimic. Își adună toată forța și o izbi pentru ultima oară.

Cărămida se sfărâmă!

Yue Yue: „……”

O rază puternică de lumină căzu pe trupul lui Wu Qiqiong, dându-i o aură de erou tragic.

– Yue Yue, între noi chiar s-a terminat.

Și odată cu asta, izbucni în râs și se întoarse să plece. În clipa în care se răsuci, o lacrimă plină de sânge i-a tăiat respirația.

Din clipa asta, sinceritatea, bunătatea, lașitatea, neputința, naivitatea... toate nu mai au legătură cu mine. Cine are curajul să mă provoace, o să-l zdrobesc cu capul meu de fier!

Jiang Xiaoshuai stătu în clinică până când afară se lăsase noaptea. Apoi ieși în prag și așteptă. Lumea trecea pe lângă el, dar Wu Qiqiong nu apărea. Oftă adânc. Toate eforturile din ultimele zile fuseseră în zadar. Idiotul o luase de la capăt.

Când era gata să se întoarcă înăuntru, o mână puternică îl opri.

Se întoarse, își înclină capul și văzu o față cunoscută, dar totodată schimbată. Privirea rece a lui Wu Qiqiong părea că-l taie. Zâmbea, ca de obicei, dar zâmbetul lui ascundea o apăsare atât de intensă, încât Jiang Xiaoshuai simți cum i se strânge pielea și îl trecură fiorii.

– Tu... murmură Jiang Xiaoshuai, zăpăcit.

Wu Qiqiong zâmbi ușor.
– Mi-am schimbat numele.

Jiang Xiaoshuai avu un presentiment rău.
– În ce?

– Wu Suowei.

Jiang Xiaoshuai: „......”

*Wu Suowei – înseamnă „cum vrei tu” sau „nu contează”. Schimbarea numelui reflectă o schimbare completă în atitudinea sa față de viață.

Capitolul 13 — Omul-șarpe

– Guozi, ți s-a întors șeful cu cap turtit!
Afară se iscase zarvă.

Guo Chengyu aruncă o privire spre oglindă. Cap ras, trăsături înguste, un început de barbă aspră și o pereche de ochi migdalați. Vasele de sânge din ochi erau vizibile, ca și cum n-ar fi dormit de zile întregi. În realitate, așa se născuse. Buze bine conturate, maxilar ușor proeminent. La prima vedere părea un tip greu de abordat, dar, de fapt, îi plăcea să zâmbească.

Guo Chengyu ieși din cameră și privi recipientul de sticlă de pe jos. Înăuntru se afla favoritul lui, crescut în altă parte timp de câteva zile. Așa-zisul „cap turtit” era, de fapt, un cobra regal.
Guo Chengyu iubea șerpii, dar nu-i ținea niciodată singur. Îi vâna în timpul liber, îi aducea acasă și îi dădea altora să-i îngrijească. Când erau gata, îi scotea la „plimbare”.

– Pare mai gras. Guo Chengyu se aplecă să-l studieze.

Cobra regală era imensă, complet neagră. Zăcea într-o parte a recipientului de sticlă, privindu-i de sus pe toți cei adunați în jur. Scoase limba, emanând o aură amenințătoare.

– Of... uită-te la ochii ăștia. Ce destrăbălată! Guo Chengyu înclină capul, vorbind cu Liwang.

Liwang îl atenționă:

– E timpul să plecăm. Hai să mergem, nu-i mai lăsa să aștepte.

Guo Chengyu făcu semn:

– Băgați micul șef în mașină.

Doi bărbați solizi veniră și ridicară cu mare grijă recipientul de sticlă.

Pe drum, Liwang îl întrebă pe Guo Chengyu:
– Îl luăm și pe Xiaolong cu noi?

Fața lui Guo Chengyu se întunecă.

– La ce bun?

– Nu mizăm bani de data asta, nu?

Guo Chengyu își strâmbă gura:

– Găsește altul și adu-l.

Vehiculul merse direct spre periferia Beijingului, în apropierea „cuibului” lui Chi Cheng. Acesta era considerat unul dintre cei mai atrăgători prinți ai orașului, supranumit „omul-șarpe”. Își pierdea vremea doar cu șerpii. Uneori creștea porumbei sau șobolani de bambus ca hrană pentru ei și ducea o viață de pensionar retras.

În perioadele de sărbătoare, Guo Chengyu mergea acolo pentru „bătăliile” cu șerpi. De cele mai multe ori, pentru bani.

Când au ajuns, Chi Cheng mânuia cu un bețișor o viperă de bambus. Îi dădu șarpelui un ultim salut și se întoarse spre ei, strângând ochii, lăsând să se vadă un rid adânc.

Guo Chengyu avea trăsături fine, o expresie întunecată, enigmatică, misterioasă; Chi Cheng, în schimb, avea trăsături pronunțate și puternice. Sprâncene dese, grele, și o privire mereu pătrunzătoare. Cei doi erau prieteni din copilărie. În plus, tații lor fuseseră buni prieteni. În ochii celorlalți, ei erau de nedespărțit.

De fapt, nu se puteau suporta unul pe celălalt.

În fața casei era un țarc special pentru luptele cu șerpi, acoperit cu plasă de sârmă. Chi Cheng își chemă personal favoritul: un piton de peste 30 de kilograme. Asemenea stăpânului său, pitonul era masiv și avea o privire rece și atentă. Doi regi, care în sălbăticie nu s-ar fi întâlnit niciodată, se confruntau azi. Urma un duel pe viață și pe moarte.

Pe lângă Guo Chengyu și Chi Cheng, în jur se strânseseră mulți curioși. Unii îl urmăriseră pe Guo Chengyu cu mașina, alții erau oamenii lui Chi Cheng. Arena era plină ochi.

Cobra regală era feroce din fire, cu o agilitate excelentă și un venin mortal; pitonul avea un trup uriaș, mușchi puternici și o forță colosală. Odată față în față, era clar că urma un duel sângeros.

După un scurt moment de studiu reciproc, cobra atacă prima, sărind direct spre piton. Pitonul abia reuși să se ferească și se încolăci strâns în jurul cobrei, încercând să o zdrobească. Începu un dans mortal de răsuciri și strângeri.

Guo Chengyu stătea cu brațele încrucișate la piept, cu o țigară în colțul gurii, urmărind scena fascinat.

Chi Cheng nu scotea niciun sunet. Ochii lui rămâneau reci, impenetrabili.

– Aiyo!* La naiba!

Un strigăt izbucni din spatele lui Chi Cheng. Cobra mușcase pitonul. Aproape nimerise inima. Din fericire, colții cobrei erau mici, iar pitonul avea solzi groși și o oarecare imunitate la venin, așa că mușcătura nu-l ucise pe loc. Lovit, pitonul se înfurie și se aruncă asupra cobrei cu o forță nebună, mușcând-o fatal și zdrobindu-i coloana vertebrală.

Pe fața lui Guo Chengyu se contura în continuare un zâmbet de neșters, ștrengar.

Chi Cheng își băgă mâna în buzunar, în liniște. Scoase un șarpe mic, cât degetul mic de la mână, care se zvârcolea energic, părând un copil răsfățat. De îndată ce îi simți pielea rece, inima lui Chi Cheng se liniști.

*Aiyo — expresie chinezească, asemănătoare cu „Vai!”, „La naiba!”, „Aoleu!” sau „Of!”

Capitolul 14 — Un pariu e un pariu

Lupta ajunsese la apogeu.

După ce cobra regală reuși să scape din strânsoarea pitonului, își ridică trupul, aproape cât un om în picioare. Ochii îi sclipeau de o răceală mortală, atât de înfiorătoare încât cei care stăteau mai aproape făcură câțiva pași înapoi.

Guo Chengyu îi aruncă o privire piezișă lui Chi Cheng, cu ochii lui roșii, străbătuți de vinișoare. Și pe gâtul lui Chi Cheng se vedeau clar venele umflate, iar mărul lui Adam urca și cobora. Privirea îi era întunecată și fixată asupra țarcului — un semn clar al încordării sale. Guo Chengyu zâmbi ușor, disprețuitor.

Pitonul primi a doua lovitură, de data asta în abdomen.

Veninul își făcea deja efectul, iar mișcările pitonului încetiniră treptat. Totuși, se agăța cu disperare de cobra regală, ținându-i capul strâns, ca să nu-l mai poată mușca. Cobra, sleită și ea, își ridica gâtul cât putea de mult, încercând să evite sufocarea.

Timpul trecea chinuitor de lent. În cele din urmă, privirea pitonului se stinse.

Cobra regală reuși să scape din strânsoare și părea din nou plină de vlagă.

Guo Chengyu fluieră. Sprâncenele i se arcuiră pline de aroganță.

–  Puiule, încă puțin! La naiba!

Chi Cheng nu părea neliniștit. Îi zâmbi lui Guo Chengyu.

– Ce, ai venit aici ca să mă umilești?

Guo Chengyu îi puse o mână pe umăr și scuipă lângă el.

– Nici vorbă. Hai, suntem prieteni!

În ciuda atitudinii de glumă, Guo Chengyu simțea un dezechilibru adânc în suflet. Îl cunoștea pe Chi Cheng de mai bine de zece ani, îi știa bine firea: când omul ăsta începea să fie politicos, era clar că celălalt urma să piardă. De ani de zile se tot duelau, iar de fiecare dată Guo Chengyu ieșea învins. Și totuși, se întorcea mereu, ca un luptător incapabil să accepte înfrângerea.

Amândoi își întoarseră privirea către țarc.

Se părea că soarta era pecetluită. Câțiva dintre privitori începură să-și bată nerăbdători picioarele, așteptând ca cobra să se ridice, triumfătoare. Însă, pe neașteptate, pitonul pe jumătate mort reveni la viață. Se aruncă cu furie asupra cobrei, o încolăci strâns, fără să-i lase nicio șansă de scăpare. Publicul își încleștă pumnii, iar o liniște apăsătoare coborî. Se auzi un trosnet înfiorător din pieptul cobrei, care îți tăia respirația.

În cele din urmă, cobra se mai zvârcoli anemic de câteva ori și rămase nemișcată.

Guo Chengyu rămase uimit preț de o clipă, apoi începu să aplaude spre Chi Cheng.

– Bine. Am pierdut iar.

Chi Cheng își întoarse privirea aspră către el și pufni pe nas, disprețuitor.

– Ai crezut că n-o duc bine, nu? De asta îmi tot trimiți „cadouri” în fiecare săptămână.

– Evident! Guo Chengyu își strâmbă gura și își aprinse o țigară.

–  Numai tu îmi stai pe cap.

Chi Cheng își miji ochii, privind pitonul care începea să înghită cobra, acolo, nu departe. Abia după ce cobra dispăru de tot în pântecele pitonului, Chi Cheng vorbi cu o voce răgușită:

– Ce mi-ai adus de data asta?

Era o întrebare retorică. Scopul era doar să-l umilească. Cei doi aveau o înțelegere tacită: cel care pierdea trebuia să-i „ofere” câștigătorului iubitul sau iubita, pentru o noapte.

Guo Chengyu îi făcu semn din ochi lui Liwang. Acesta aduse un model tânăr, pe care Guo Chengyu îl pescuise recent.

– Ăsta e Chi Cheng. E mai în vârstă ca tine. Spune-i Chige*.

Tânărul model era din sudul Chinei și avea un accent puternic specific zonei.

– Chige*…

Mărul lui Adam al lui Chi Cheng se mișcă, semn că o recunoscuse. Guo Chengyu stătea lângă el. Chi Cheng băgă mâna sub rochia fetei. Cu un gest scurt, îi sfâșie dresul până la genunchi.

– Te-ai culcat cu Guozi? întrebă Chi Cheng.

Modelul îl privi pe Guo Chengyu cu timiditate.

Guo Chengyu își ridică bărbia.

– Fii sinceră. Nu-l deranjează.

Modelul dădu din cap.

Chi Cheng își ținea încă mâna sub rochie. Ridică o parte din lenjerie și își băgă un deget înăuntru. Fata simți un fior rece, ca și cum un sloi de gheață i-ar fi fost împins înăuntru. Fața i se albi brusc, iar genunchii i se înmuiară, făcând-o să cadă. Durerea, amestecată cu o groază copleșitoare, o făcură să transpire instantaneu.

Din rochie îi alunecă un șarpe, cu capul plin de sânge.

– Șarpele meu nu mușcă, spuse Chi Cheng calm.

– E încă virgină.

Chipul lui Guo Chengyu se schimbă brusc. Privirea îi îngheță, iar ochii i se îndreptară spre Liwang.

– De unde dracu’ ai găsit-o?

Liwang se apropie de urechea lui Guo Chengyu și îi șopti:

– O face intenționat, ca să te discrediteze. Sigur că șarpele mușcă.

Ochii lui Guo Chengyu, deja roșii, păreau acum străpunși de lame. Își încordă gâtul și înghiți cu greu.

–  Dacă nu poți să pierzi, mai bine nu juca, îi spuse Chi Cheng, lovindu-l ușor pe frunte cu dosul mâinii.

–  Să vii cu o puștoaică să mă păcălești… Scârbos.

Apoi arătă spre model.

– Ridicați-o și duceți-o la un control. Eu plătesc spitalizarea.

Note

*Chige — „Fratele Chi”, unde „ge” e un sufix de politețe folosit în chineză pentru a arăta respectul sau apropierea față de un bărbat mai în vârstă.

Capitolul 15 — Crezi că-l mai putem aduce înapoi?

Liwang îi făcu un semn discret lui Guo Chengyu din priviri: Să-l aducem pe Xiaolong?

– Uită-te la el. Cu siguranță a aflat deja vestea. Ce, ai de gând să găsești un alt fals ca să-l păcălești din nou?

Liwang se întoarse și plecă.

Chi Cheng încă râdea și glumea cu Guo Chengyu, zâmbind larg.
– E în regulă, dacă nu-ți vine să-l lași.

– Nu. Guo Chengyu îl cuprinse strâns pe după gât.

– Suntem prieteni!

În acel moment, cineva deschise ușa arenei. Doi dintre oamenii lui Chi Cheng intrară, ridicară pitonul de peste cinci metri și îl așezară pe jos. Șarpele era otrăvit și, dacă nu era tratat repede, putea muri în orice clipă.

Guo Chengyu se apropie și se așeză ghemuit. Profitând că nimeni nu-l privea, îi înfipse cuțitul direct în inimă.

Coada șarpelui se ridică brusc, plesnind pe cineva în ceafă, aproape lăsându-l inconștient.

– Ce dracu’ faci?! strigă cineva, privind siderat spre Guo Chengyu.

Fără să scoată un cuvânt, Guo Chengyu îi spintecă burta. Tăie o bucată de carne, o înfipse în cuțit și, cu mișcări lente, o duse la gură.

Chi Cheng, aflat lângă el, îl privea cu ochii măriți de uimire.

Toți știau că în locul lui Chi Cheng era interzis să omori un șarpe, darămite să-l mănânci.

Guo Chengyu plescăi și zâmbi batjocoritor.
– Destul de ferm, spuse el, înainte să mai taie o bucată. Ridică vârful cuțitului spre Chi Cheng.

– Vrei să guști?

Unul dintre oamenii de lângă ei nu mai rezistă.
– E interzis să mănânci șarpe aici!

Guo Chengyu îi aruncă o privire disprețuitoare.
– Nu l-am mâncat pe-al tău. L-am mâncat pe-al meu, un cap turtit care ajunsese în burta șarpelui vostru. Cum altfel să-l găsesc dacă nu-i despicam stomacul? Și dacă, din greșeală, îl tăiam pe-al vostru, nu s-ar fi supărat șeful vostru?

Chi Cheng nu spuse nimic. Îl fixă pe Guo Chengyu în tăcere timp de zece minute.

În cele din urmă, îi aduseră pe altcineva, un tânăr. Era acel Xiaolong despre care vorbise Liwang. O pradă greu de prins pentru Guo Chengyu. Abia împlinise douăzeci de ani și încă era student. Era, într-adevăr, un băiat frumos. Chi Cheng văzuse nenumărate frumuseți, dar tot își opri privirea câteva clipe asupra lui.

– Și tu ești atras de băieți? râse Chi Cheng.

Guo Chengyu îi răspunse sec:
– Atâta timp cât are o gaură acolo jos, nu contează.

Chi Cheng râse ușor și se întoarse spre cameră.

Guo Chengyu îl privi pe Xiaolong. Simțea un nod în gât, ca și cum o așchie i-ar fi rămas înfiptă.

– Ăsta e cel mai bun prieten al meu. Intră și stai de vorbă cu el.

Xiaolong îi aruncă o privire nedumerită lui Guo Chengyu, apoi intră în cameră, confuz.

Guo Chengyu și Liwang rămaseră afară. Curând, dinăuntru se auziră gemete familiare. Nu păreau să fie forțate, ci mai degrabă firești, lipsite de vreo constrângere.

Liwang aruncă mucul de țigară pe jos și îl strivi cu piciorul.
– Deci era așa desfrânat? Nici n-a trecut mult și deja… ascultă-l.

Chipul lui Guo Chengyu era încremenit.
– Am și eu urechi, nu?

Liwang tăcu.

În cameră, picioarele lui Xiaolong atârnau prinse de tăblia patului, în timp ce Chi Cheng își mișca șoldurile cu forță. Xiaolong plângea, tremurând, complet copleșit. După câteva palme, abia mai putea respira de atâtea lacrimi.

Guo Chengyu auzea clar: Xiaolong îl implora să-l penetreze și mai tare.

Niciodată nu mai auzise astfel de sunete în patul său.

Liwang aruncă o privire prin geamul camerei și înjură încet:
– La naiba… n-am mai văzut niciodată un sex atât de sălbatic și de nebunesc.

După o vreme, se auzi vocea lui Chi Cheng.

– Guozi, hai, fă-o tu! Cred că nu mă mai vrea pe mine!

Guo Chengyu nu răspunse. Știa foarte bine ce urmărea Chi Cheng.

Așa cum se aștepta, vocea lui Xiaolong se auzi curând:
– Nu…!

În mintea lui Guo Chengyu era un singur gând: Chi Cheng, nenorocitule…

Chi Cheng ieși în cele din urmă, trăgându-și pantalonii, cu fața brăzdată de o satisfacție leneșă. Își puse palma mare pe umărul lui Guo Chengyu.

– A leșinat.

Liwang întrebă:
– Să-l mai aducem pe Xiaolong înapoi?

Guo Chengyu izbucni într-un râs ciudat, care îi dădu fiori lui Liwang.

– Crezi că-l mai putem aduce înapoi?

Apoi, Guo Chengyu pocni din degete, se urcă în mașină și demară.

Capitolul 16 – Devino un „specialist în planificare urbană” de temut

Ziua, Chi Cheng își răsfăța șerpii alintați, iar noaptea se distra cu iubiții altora. Ducea o viață de împărat. Din păcate, înainte să apuce să se sature de tot, un telefon i-a întrerupt distracția.

– Tatăl tău a fost internat în spital. Întoarce-te acasă repede.

Chi Cheng a închis telefonul sec, iar între sprâncene i se strânse o linie adâncă, de parcă ar fi fost tăiat cu un cuțit.

Xiaolong încă își trecea degetele pe linia abdomenului lui Chi Cheng. Simțind starea proastă a acestuia, și-a strâns buzele și a întrebat cu precauție:

– Ce s-a întâmplat?

Chi Cheng l-a împins la o parte.

– Nu e treaba ta, a zis el, ridicându-se din pat.

Xiaolong l-a apucat imediat de braț, și-a desfăcut picioarele și l-a încălecat.

Privirea îi era plină de dorință.

– Lasă-mă să te ajut. Altfel, o să te simți prea incomod...

Chi Cheng îl privi câteva clipe, apoi, pe neașteptate, îl întoarse și se urcă pe fața lui. I-a băgat brusc totul în gură și i-a tras-o rapid, ca un act mecanic. Apoi s-a îmbrăcat și s-a ridicat din pat.

Abia după ce l-a văzut ieșind pe ușă, Xiaolong a îndrăznit să scuipe saliva amestecată cu sânge.

– Aveți grijă de șarpe, le-a ordonat Chi Cheng celor doi bodyguarzi.

Amândoi au dat din cap și l-au privit cum pleacă.

Deși luase măsuri de precauție, Chi Cheng nu putea sta liniștit din cauza unui singur motiv: un piton verde pe care îl avea de șase ani. De când începuse să crească șerpi, acel piton fusese mereu cu el. Oriunde mergea, îl lua după el.

Îi pusese numele  Zizi.

După cum sugerează și numele, Zizi era extrem de gelos și ocupa patul lui Chi Cheng de ani buni. Nu-i păsa cu cine urca în pat, ba chiar nu se deranja că stătea și cu alții, atâta timp cât nimeni nu împărțea așternuturile cu el. Dacă cineva îndrăznea să ocupe teritoriul lui, îl strangula aproape până la moarte, de parcă ar fi fost un șef.

Chi Cheng purta un costum gri, iar Zizi, cu pielea lui verde intens, i se încolăcea în jurul corpului înalt, ca un șarpe atârnat de un copac. Capul șarpelui se mișca în aer, jucându-se printre degetele lui Chi Cheng, ba chiar îl mușca de față când nu era atent.

– Hahaha, râdea Chi Cheng mângâindu-i capul.

– Nu-mi place de nimeni altcineva. Doar pe tine te iubesc.

Zizi se freca de abdomenul lui, încercând să-l măgulească.

Șoferul a oprit în fața casei, iar Chi Cheng a coborât împreună cu șarpele.

De cum a deschis ușa, mama lui, Zhong Wenyu, a făcut câțiva pași înapoi, speriată.

– Vai de mine! De ce ai adus iar chestia asta acasă?!

– Nu sunt liniștit să-l las singur acolo, a răspuns el, schimbându-și încălțările.

Apoi a întrebat-o direct:

– N-ai stat cu tata la spital?

– Sunt destui doctori acolo. Eu n-am ce face. Am venit acasă să te aștept, i-a spus ea, întinzându-i un pahar cu apă.

Chi Cheng a băut tot dintr-o dată și s-a ridicat.

– Bine, hai să mergem atunci.

– Unde?

– La spital, să-l văd pe tata.

Zhong Wenyu părea neliniștită.

– Nu te grăbi. Mergem mâine. Probabil că deja doarme. Nu e nimic grav.

Fața lui Chi Cheng se înăspri, devenind sever.

– Dacă știam că nu e urgent, veneam direct mâine.

– Nu pot să petrec și eu puțin timp cu tine? Mereu ești plecat cu săptămânile. Eu și tatăl tău nu știm niciodată pe unde ești. Dacă era vorba doar de altceva, mai ziceam. Dar tu trebuie musai să ții șerpi... Dacă într-o zi te mușcă și nu e nimeni pe lângă tine, pe cine chemi? Ce faci atunci?

Chi Cheng a râs disprețuit.

– Să mă muște? Am fost mușcat de nenumărate ori și tot viu sunt.

– Gata. E târziu. Închide „chestia” aia și du-te la culcare.

Chi Cheng a luat șarpele și l-a dus în dormitor, ca și cum nici n-ar fi auzit ce spusese mama lui.

Zhong Wenyu l-a urmat speriată.

– Terariul e în camera asta! De ce-l duci în dormitor?

Cu un bufnitură puternică, ușa i s-a închis fix în față.

Zhong Wenyu a rămas privind ușa.

Ce să mă fac cu copilul ăsta... Mă tot îngrijorează.

A doua zi dimineață, Chi Cheng s-a trezit din cauza unui apel. A aruncat o privire la telefon. Era deja trecut de 10. De ce nu-l trezise nimeni?

– Tinere Chi, s-a întâmplat ceva! Au spart sera cu șerpi!

Chi Cheng s-a ridicat instant, cu ochii plini de furie.

– Totul era bine. Cum s-a întâmplat?

–  Cred că cineva ne-a drogat pe mine și Dakun aseară. Am dormit tun, n-am auzit nimic. Când ne-am trezit, era trecut de 9. Am verificat ambele camere, toate terariile au dispărut. N-au lăsat nici măcar șerpii din camera ta!

– Unde e Xiaolong? a întrebat Chi Cheng.

– Nu știm. De când ne-am trezit, n-a mai apărut.

Privirea lui Chi Cheng devenise tăioasă, plină de ură.

Tatăl lui, Chi Yuanduan, fusese deja externat. De fapt, nici nu fusese internat cu adevărat. Chi Cheng s-a încruntat și era gata să plece, dar tatăl lui i-a blocat drumul.

– Ți-am aranjat deja. În două zile, începi serviciul la biroul de administrare urbană.

Chi Cheng i-a întors spatele.

– Să nu îndrăznești să ieși! a urlat Chi Yuanduan, izbind ușa cu piciorul.

– Uită-te la tine! Ai 28 de ani și n-ai un serviciu stabil! Uită-te la Xiaoyu! Era vai de capul lui, dar acum e manager. Și lui îi place distracția, dar știe ce contează!

Chi Cheng s-a trântit pe canapea, a luat niște roșii cherry și le-a băgat în gură una câte una.

– Poți să-l rogi să-ți spună „tată”, n-am nicio problemă, a zis el pe un ton batjocoritor.

– Băi, băiete! a răcnit Chi Yuanduan.

– Mi-au venit plângeri și la birou! Zic că fiu-meu e pervers, că pipăie băieți studenți! Toate detaliile în amănunt! M-am făcut de râs!

Chi Cheng a înțeles atunci că fusese încă o dată păcălit de Xiaolong și Guo Chengyu.

– Nu puteai să te joci cu altceva? De ce musai cu băieți? Ești neputincios sau ai vreo problemă la cap?

Chi Cheng s-a ridicat, și-a scuturat cămașa, iar trupul lui masiv l-a umbrit pe Chi Yuanduan.

– Am „boala YunB”, bine? a răspuns el cu sarcasm.

Chi Yuanduan s-a înfuriat și mai tare.

– Termină cu prostiile! Ți-am încuiat toți șerpii. Dacă vrei să-i vezi vii, o să te duci frumos la muncă!

Capitolul 17 - Voi deveni vânzător ambulant

Timp de două luni întregi, Wu Suowei a stat în clinica lui Jiang Xiaoshuai, reflectând asupra propriei vieți, analizându-și ghinioanele și trăgând lecții din trecut pentru a pune bazele unui nou început.

Ziua, îi aducea mâncare lui Jiang Xiaoshuai, mătura, făcea ordine în camera, iar noaptea, dormea acolo. Jiang Xiaoshuai voia să-i plătească pentru munca lui, dar Wu Suowei a refuzat. Voia doar cazare și mâncare. În fiecare dimineață, când Jiang Xiaoshuai ajungea la clinică căscând, Wu Suowei terminase deja alergarea de 5 km și făcuse curățenie.

În ochii lui Jiang Xiaoshuai, Wu Suowei părea o cu totul altă persoană.

După ce slăbise atât de mult și după toate antrenamentele, grăsimea lui moale se transformase în mușchi fermi. Linia feței era mai conturată, iar privirea lui rece îi stârnea mereu emoții lui Jiang Xiaoshuai.

– M-am hotărât să încep ca vânzător ambulant. După ce strâng suficienți bani, o să-mi deschid un magazin.

Jiang Xiaoshuai bătea ușor cu pixul în masă, ochii lui ageri fiind plini de aprobare.

– E un drum bun, doar că e greu. Apropo, știi să strigi marfa?

– Asta e floare la ureche!

– Hai, strigă un pic, să aud și eu.

– Ascuțim foarfeciiiii... și cuțitele de bucătărieeee...

Strigătul lui Wu Suowei, parcă venit din vremuri demult apuse, îl făcu pe Jiang Xiaoshuai să izbucnească în râs. Wu Suowei zâmbi și el larg. Pentru o clipă, Jiang Xiaoshuai își dădu seama că nu-l mai auzise râzând atât de sincer de mult timp.

– Of... Nici nu știu dacă te ajut sau te distrug, lăsându-te să îți schimbi viața așa.

Jiang Xiaoshuai își aminti cum venise prima oară Wu Suowei la clinică. Deși un pic naiv, era mereu vesel.

Wu Suowei îl privi serios.

– E mai bine să trăiești cu sufletul pe masa. Dar stai liniștit, pentru tine voi fi mereu același. Atât timp cât nu te saturi de mine, o să-ți zâmbesc în fiecare zi. Numai ție.

Jiang Xiaoshuai își sprijini fruntea în palmă, gândindu-se: De ce dracu’ m-am emoționat acum?

– Dar, să știi că nu e ușor să fii vânzător ambulant. Ești pregătit cu adevărat?

Wu Suowei răspunse hotărât:

– M-am pregătit tot timpul ăsta.

Jiang Xiaoshuai se opri o clipă.

–  Și ce pregătiri ai făcut? Eu n-am văzut nimic.

–  Nu m-ai văzut alergând în fiecare zi? Alergări pe distance șungi, sprinturi, alerg cu saci de nisip, cu oală în brațe...

– Stai, stai, stai! îl întrerupse Jiang Xiaoshuai.

– Încetează să te gândești doar la cum să fugi de gardienii orașului! În primul rând, trebuie să știi ce vrei să vinzi. Trebuie un plan, nu?

Wu Suowei se opri și începu să gândească serios.

– Mă gândeam să încep cu ceva simplu. Hainele cer mult capital, plus că trebuie să ai stocuri, deci e complicat. Fructele și legumele sunt greu de transportat și se strică repede. Mă gândisem la micul dejun, dar nu știu să fac gogoși prăjite, nici clătite umplute. Până la urmă, singura variantă ar fi terciul.

– Nu e rău! zise Jiang Xiaoshuai.

– Terciul e ușor de făcut. Jumătate de kilogram de orez ajunge pentru o oală mare. Ai nevoie doar de un lighean mare, un polonic și niște pahare de plastic. Costurile sunt mici.

Wu Suowei încuviință.

– Exact la asta m-am gândit și eu.

S-a pus imediat pe treabă. Noaptea, Wu Suowei aduse un sac de orez de la magazin. Jiang Xiaoshuai îl ajută cu vasele și ustensilele. După ce au pregătit totul, au făcut prima încercare direct în clinică.

Deși Wu Suowei nu provenea dintr-o familie bogată, avea două surori mai mari și era mereu bun la învățătură, așa că nu făcea prea multe treburi prin casă. Cu atât mai puțin Jiang Xiaoshuai, singur la părinți, pe care nu-l punea nimeni să facă nimic. Așa că, amândoi se fâstâceau în fața aragazului, până au reușit să spele bine orezul, să pună apă și să înceapă să fiarbă.

– Pune și puțin bicarbonat. Mama mereu făcea așa, zise Wu Suowei.

Jiang Xiaoshuai turnă o lingură de bicarbonat.

– Mi se pare cam gros. Mai pune apă.

Wu Suowei adăugă un pahar de apă.

– Acum e prea subțire. Mai pune niște orez.

Jiang Xiaoshuai aruncă o mână de orez.

– Ce zici, e prea mult? Punem iar apă?

Au tot adăugat pe rând, ba apă, ba orez. La început voiau să facă două porții, dar până la urmă au umplut oala întreagă cu terci.

– Cred că e gata, zise Jiang Xiaoshuai.

Wu Suowei își frecă mâinile nerăbdător și îi puse primul bol lui Jiang Xiaoshuai.

– Cum e? întrebă Wu Suowei.

Terciul era fierbinte, așa că Jiang Xiaoshuai gustă încet.

– Cam apos... Dar miroase bine.

Wu Suowei gustă și el, aprobând.

– Așa-i, e cam subțire. Mâine pun mai mult orez.

– Stop! Dacă tot adaugi și adaugi, crezi că mai faci profit? Am folosit deja 200 de grame de orez pentru o singură oală. Dacă continui așa, nici măcar un sac întreg nu ți-ar ajunge. Și dacă mai pui la socoteală paharele și pungile, toată munca ta de o zi e de pomană.

Wu Suowei se încruntă.

– Dar cei de pe stradă au terci gros. Să fie pentru că nu fierbem destul?

Jiang Xiaoshuai oftează amar.

– Pentru că folosesc gelatină alimentară.

– Adică...ochii lui Wu Suowei se îngustară suspect.

Jiang Xiaoshuai se rezemă nonșalant de tocul ușii, cu o atitudine relaxată.

– Ce mare lucru? Majoritatea gelatinei de pe piață e testată și sigură pentru organism. Eu sunt doctor, crezi că te păcălesc?

Dacă ar fi fost înainte, Wu Suowei s-ar fi ținut de principiile lui.

Cum să fac eu așa ceva? Oamenii ne cumpără terciul pentru că e rapid și sigur. Cum să-i înșelăm? În afaceri contează integritatea, nu poți trăda încrederea oamenilor...

Dar acum?

La naiba cu toate! Banii sunt tot ce contează! Cine ești tu să mă judeci?

Pac pac pac... În câțiva pași era deja la ușă.

– Stai așa! Mă duc să iau un bax întreg!

Jiang Xiaoshuai strigă după el.

– Să iei cel mai ieftin!

Capitolul 18 – Terci ieftin și bun, doar 1 yuan!

Prima lui zi ca vânzător ambulant. Wu era în secret extrem de entuziasmat. Nici nu se luminase bine de ziuă, că deja și pornise la drum pe tricicleta lui. Oală uriașă, aproape cât jumătate de om, era plină ochi cu terci gros; deși pusese mai puțin de jumătate de sac de orez, adăugase însă o cutie întreagă de gelatină. Terciul, gros și lipicios, se legăna înainte și înapoi în oală, iar inima lui Wu se legăna și ea, plină de visuri.

Scăpase de controlul altora, nu mai trebuia să muncească pentru alții. De acum înainte, pentru fiecare pahar vândut, el era singurul câștigător. Cât vindea, atâta câștiga. Dacă voia, putea lucra peste program. Indiferent că pierdea sau câștiga, era fericit.

– Terci cald!

Wu striga pe o alee pustie, și se simțea extraordinar.

După ce a colindat două străzi, a găsit în sfârșit un loc bun. Pe stradă erau deja vânzători cu mic dejun. Unii vindeau clătite, alții chifle, dar nu era nimeni cu terci. Wu a început să-și pregătească taraba. Tocmai voia să ridice capacul oalei, când o bătrânică s-a oprit în fața lui, fixându-l cu privirea.

– Vreți un bol de terci? a întrebat Wu zâmbind.

– Mi-ai luat locul! a zis bătrâna furioasă.

Wu a zâmbit calm.

– Nu e zonă cu plată, nici n-ați închiriat locul, cum să fie „al dumneavoastră”?

Bătrâna și-a pierdut răbdarea.

– Îi poți întreba și pe ceilalți, vând aici în fiecare zi!

Wu nu era sigur cum stă treaba cu „regulile” locale, dar i-a răspuns liniștit:

– Taraba mea e deja aici, ar fi prea mare bătaia de cap să mă mut. Data viitoare, vino mai devreme.

Bătrâna a trântit furioasă oala electrică pe jos și a dat ochii peste cap.

– Bine! Să vedem dacă reușești să vinzi ceva!

Wu nu a băgat-o în seamă și a continuat să se pregătească.

– Colțunași calzi! a început să strige bătrâna.

Wu și-a ridicat vocea de zece ori mai tare.

– Terci fierbinte aici! Doar 1 yuan bolul!

Bătrâna a început să-l certe.

– Ești tânăr în putere, de ce nu faci altceva? Trebuie să vinzi terci aici! Ehe, copiii mei au terminat facultatea, lucrează la companii mari, nu trebuie să pătimească așa! Asta e soarta săracului…

Wu s-a jucat cu polonicul, nepăsător.

– Da, asta e soarta săracului. Dar dacă fiul tău are job bun, ce cauți aici?

Bătrâna s-a înroșit de furie și a rămas fără replică. Wu părea complet neinteresat.

– Un bol de colțunași, vă rog!

– Desigur! Tocmai i-am gătit, sunteți primul client azi!

Timpul trecea. Taraba bătrânei se aglomera din ce în ce mai tare, iar ea n-a mai avut timp să se certe cu Wu. Abia atunci și-a dat seama că avertismentul ei se adeverise: toți cei care treceau pe acolo îi aruncau doar o privire fugară și mergeau direct la colțunașii ei.

Trecuse deja o jumătate de oră, și Wu nu vânduse nici măcar un bol.

Bătrâna fredona satisfăcută, privindu-l cu dispreț.

În sfârșit, primul client! O tânără de vreo douăzeci de ani, atrasă de chipul lui Wu.

– Un bol cu terci, vă rog.

Wu a tresărit de emoție. A ridicat capacul dintr-o mișcare rapidă, pregătit să-i toarne terciul. A luat polonicul și a tras un arc elegant prin aer. Fata l-a privit fascinată.

Pac! Polonicul a căzut în oală.

Wu a încremenit.

Oala era adâncă, polonicul sigur ajunsese pe fund. Dacă voia să-l scoată, trebuia să bage toată mâna în terci.

– Îmi pare rău...

Fata a plecat cu o față dezamăgită.

Wu n-a avut încotro. Trebuia să se întoarcă acasă să recupereze polonicul. Pe când împingea taraba pe lângă bătrână, aceasta a strigat teatral:

– Vai de mine! Polonicul ăla plin de bacterii a căzut în terci! Cum să mai mâncăm așa ceva?

Wu a strâns din dinți și a împins taraba până acasă.

Jiang Xiaoshuai l-a auzit de la ușă și a ieșit, entuziasmat.

– Uau, ai vândut tot așa repede?

–  Ce vândut?! A căzut polonicul în terci…

Jiang Xiaoshuai: „…..”

A deschis capacul să vadă. Terciul, care dimineață avea o consistență bună, acum era lipicios ca un clei. Wu a aruncat jumătate de oală, a scos polonicul, a adăugat apă, a mai pus o jumătate de cutie de gelatină și a amestecat. Gata, o oală „nouă” de terci.

– Vând restul diseară!

Zicând asta, Wu a pornit din nou la drum să-și vândă terciul.

Capitolul 19 – Vine poliția!

La ora 7 seara, Chi a ieșit cu o mașină de patrulare.

Era prima lui zi de lucru. Ar fi trebuit să patruleze încă de dimineață, dar superiorii îl chemau pe rând la băut. După șefi, au venit colegii, care l-au lingușit fără rușine. Nici măcar nu apucase să se prezinte, că toată lumea știa deja: tatăl lui era secretar la consiliul municipal, unchiul lui, șeful poliției orașului. Toți erau curioși: de ce ar vrea el să lucreze tocmai la secția asta?

Era aproape ora de plecare, dar când Chi a spus că vrea să iasă la patrulare, șeful de echipă a aruncat tot ce avea și s-a oferit imediat să-i conducă mașina.

Cerul era complet întunecat, iar oglinda retrovizoare era aburită, făcând luminile străzii să pară neclare. Străzile fremătau de viață: vânzătorii nu-și pierdeau curajul, chiar dacă afară era un frig zdrobitor. Se auzeau strigăte din toate părțile, iar mirosurile de mâncare pătrundeau până în mașină.

Wu era pe acea stradă. În stânga lui, un bătrân vindea cartofi dulci copți; în dreapta, un cizmar repara pantofi.

– Hei! l-a strigat Wu pe cizmar.

– De cât timp lucrezi aici?

Cizmarul, ghemuit și cu o țigară în gură, a răspuns nepăsător:

– De aproape doi ani.

– Te-au prins vreodată? a întrebat Wu, curios.

Cizmarul a râs:

– Niciodată.

Wu a fost uimit.

– Cum ai reușit?

În locul lui, a răspuns bătrânul cu cartofii dulci:

– E ofițer.

Ochii mari ai lui Wu au strălucit în noapte.

– Ziua sunt polițist, noaptea vând pe stradă. N-am altă opțiune... Am doi copii acasă, cu salariul de la secție nu ne ajungem.

Wu și-a strâns buzele. Se pare că toți o duceau greu.

– Deci dacă stau pe lângă tine, n-o să mă prindă nici pe mine?

Cizmarul a scuipat în praf și a răspuns rece:

– Poți să spui și așa.

Cine s-ar fi gândit… După ce a zis asta, s-a auzit o sirenă în depărtare. Fața cizmarului s-a schimbat brusc, a început să-și strângă lucrurile în grabă și a fugit, urmat de câțiva alți vânzători.

Wu ezita dacă să fugă și el, dar a observat că bătrânul cu cartofii dulci stătea pe loc, calm.

– De ce nu fugi? a întrebat Wu.

Bătrânul a arătat cu bărbia spre un vânzător de pepeni, un tip masiv, tatuat pe brațe, care părea un adevărat dur.

– Ăla e Heizi. Mereu ne ajută. Polițiștii n-au curaj să se pună cu el, ne protejează pe toți.

După ce a spus asta, mașina de patrulare s-a oprit fix în fața tarabei lui Heizi. Doi ofițeri au coborât.

Bătrânul i-a șoptit lui Wu, arătând spre liderul de lângă Chi:

– Ăla e un nenorocit! Mereu ne bate. Pe unul care vindea fructe uscate l-a snopit în bătaie, i-a rupt chiar și o mână!

Era prea întuneric, Wu nu a văzut clar cine era.

Cei doi ofițeri s-au dus direct la Heizi. Nu se știe ce au discutat, dar în scurt timp au început să se certe. La început, liderul l-a împins pe Heizi, iar acesta i-a întors imediat un pumn. Wu voia să intervină, dar a văzut cum liderul și-a ridicat piciorul și l-a lovit direct. Un bărbat masiv a zburat prin aer, a căzut peste tarabă, iar pepenii s-au spart în toate direcțiile.

Mulțimea a rămas cu gura căscată. Bătrânul și-a împins rapid căruțul și a dispărut.

Toți vânzătorii au fugit, strada a rămas pustie, doar Wu stătea nemișcat lângă taraba lui.

Curând, cei doi ofițeri au ajuns la el.

Chi l-a privit pe Wu o clipă. Purta o șapcă, așa că nu i se vedea bine fața. Doar bărbia ascuțită și buzele conturate. Ținea o țigară între buze, iar deși cei doi stăteau amenințător deasupra lui, el părea complet calm.

Țigara îl ajuta pe Wu să-și limpezească mintea.

Liderul a început să urle:

– Ce mai stai acolo?

– Hei! Te-ai căcat pe tine?

– Bă, prostule! Cu tine vorbesc!

– Vrei să te bat?

Wu nu a răspuns. Liderul continua să urle fără oprire. În cele din urmă, Wu a ridicat capul și s-a uitat direct la Chi. Apoi s-a întors încet... și-a luat oala în brațe... s-a mai întors o dată... s-a uitat spre tricicleta lui din apropiere.

Chi i-a remarcat doar ochii negri, ciudat de luminoși.

Dintr-o mișcare bruscă, Wu s-a răsucit și a aruncat toată oala cu terci direct pe Chi.

...

Strada a amuțit.

Liderului a simțit brusc fiori pe șira spinării.

Wu credea că Chi o să se ferească, dar acesta a rămas nemișcat. Tot terciul lipicios i s-a scurs pe partea de jos a corpului.

Fugi! Dacă nu fugi acum, ești mort!, și-a zis Wu. A luat-o la goană spre nord, abandonând tricicleta și oala.

Liderul s-a dezmeticit și a alergat după el, reușind să-l blocheze la colțul străzii.

Lângă piciorul lui Wu era o cărămidă. A ridicat-o și i-a spart-o direct în cap. Cărămida s-a făcut bucăți!

– Haide! Vino! a urlat Wu.

Liderul a înlemnit.

Wu a mai ridicat o cărămidă și a strigat din nou:

– De ce nu mă lovești?! Voi nu erați cei tari și mari? Hai, lovește-mă!

Picioarele liderului au cedat, tremurând.

Dintr-o dată, Chi s-a apropiat. Wu a simțit un pericol uriaș, ca și cum aerul s-ar fi răcit instantaneu. A aruncat cărămida și a fugit cât îl țineau picioarele. Talpa pantofilor aproape îi luase foc.

Chi era acoperit de terci, lipicios și greu, abia mai putea să se miște. În cele din urmă, s-a oprit.

Privirea lui arzătoare s-a fixat pe silueta care fugea.

Să nu cumva să ajungi pe mâna mea!

Capitolul 20 – Tuns la chelie

Pu..

Guo scuipă o gură de apă pe oglinda retrovizoare, râzând în hohote.

Mașina lui era parcată chiar la intrarea străzii; voia să vadă cum se descurcă Chi ca polițist de patrulă. Cine ar fi crezut că va prinde un asemenea moment? Chi fusese stropit cu terci și nici măcar nu reușise să-l prindă pe vânzător. Cine e Chi? Oricât de obraznic ar fi fost Guo, nici măcar el nu îndrăznea să-l confrunte pe Chi. Era complet impresionat de vânzător.

– Nu-mi vine să cred, își frecă Guo burta, îl durea de la atâta râs.

– L-ai plătit tu pe tipul ăla?

Li râse și el.

– Nici măcar nu-l cunosc.

Guo începu să bată ușor cu degetele pe volan.

– Hai să facem o vizită acestui zeu.

Apoi, Guo conduse în direcția în care fugise Wu.

Wu fugea atât de disperat, încât simțea că o să-și scuipe plămânii. Când ajunse în fața clinicii, cotise brusc și se aruncă direct înăuntru. Shuai îl privi năuc, apoi încuie repede ușa.

– Ce s-a întâmplat? întrebă Shuai.

Wu, gâfâind:

– Mă urmăresc polițiștii.

Chiar atunci, o mașină se opri în fața clinicii.

– Să nu spui că sunt aici, îl avertiză Wu.

Shuai se uită afară, apoi rămase mut.

– Cât câștigă polițiștii în ziua de azi? Patrulează cu Mercedes?

Guo întrebă, prefăcându-se curios, înainte să coboare:

– Ești sigur că pe aici a intrat?

Li dădu din cap.

– Da, l-am văzut intrând pe ușa asta.

Guo coborî încet din mașină și se apropie de ușă, în timp ce Shuai îl privea atent. Afară era întuneric, Guo nu-i vedea clar fața, doar i se păru că arată bine.

– Aveți nevoie de ceva?, întrebă Shuai.

Guo îi zâmbi calm.

– Am nevoie de un doctor.

Shuai intră în clinică, iar Guo îl urmă.

Se așezară față în față. Guo putu acum să-l observe pe Shuai în voie și aproape uită de ce venise. Îl privi de sus până jos, cu o fascinație ciudată, ca și cum ar fi vrut să-i sfâșie pielea și să vadă ce e dedesubt.

Shuai nu păru deranjat de privirea lui insistentă; dimpotrivă, îl privi serios înapoi.

– Ce problemă aveți? întrebă Shuai.

Guo își apropie fața atât de mult, încât nasurile aproape li se atingeau, și șopti:

– Ghicește.

Shuai răspunse calm:

– Vă rog să mergeți la ginecologie. Ieșiți, faceți stânga și luați autobuzul 2 până acolo.

– Ești chipeș, spuse Guo, cu un aer provocator.

Shuai replică sec:

– Vă rog să vizitați un oftalmolog.

– Îți plac băieții, nu-i așa?

– Vă rog să vă internați la psihiatrie.

Guo îi smulse lista cu pacienți și întrebă:

– Și dacă e o problemă de inimă?

Shuai răspunse rece:

– Atunci sunați direct la 112.

Guo zâmbi, privind în jos.

– Jiang Xiaoshuai... Am reținut.

.........

Când ajunse acasă, terciul de pe uniforma lui Chi se întărise complet, ca un fel de lipici care i se prinsese de pantaloni. Era dezgustător. Se dezbrăcă și intră imediat în baie să se spele, voia să scape și de terciul din păr.

După aproape o jumătate de oră de frecat, folosind tot felul de metode, Chi tot nu reușise să-l curețe complet.

La naiba... Câtă gelatină are terciul ăsta?!

Mai văzuse vânzători necinstiți, dar niciunul atât de ticălos. Dacă cineva mânca terciul ăla, probabil i se lipeau organele între ele.

Chi își puse o șapcă, îl luă pe Zizi cu el și coborî la frizeria de jos.

Aaa!

Angajatele țipară speriate, iar patronul ieși repede să vadă ce se întâmplă. Din fericire, patronului nu-i era frică de șerpi; ba chiar întinse mâna să-l mângâie pe cap:

– Ce frumos e șarpele! Are o culoare superbă.

Chi răspunse scurt:

– Tuns.

Când își scoase șapca, buzele patronului începură să tremure. Ar fi vrut să râdă în hohote, dar de fiecare dată când îi întâlnea privirea în oglindă, îi pierea curajul.

– Cum ați dori să vă tundem? întrebă el, curios.

Chi se uită în oglindă.

– Cum vrei tu. Numai scapă-mă de porcăria asta din păr, poți face ce vrei.

Patronul își trosni degetele, își frecă palmele, apoi schiță o expresie fals politicoasă.

– Atunci... va trebui să vă rad în cap.

Capitolul 21 - Ne întâlnim din nou

Wu Suowei nu a îndrăznit să se întoarcă în locul de dinainte, îi era teamă să-l mai vadă pe Chi, așa că s-a mutat într-un loc mai îndepărtat. A cumpărat o tricicletă la mâna a doua și un vas din oțel inoxidabil, iar după câteva zile de agitație și muncă, și-a început oficial afacerea.

Wu Suowei a întâlnit un foarte amabil bătrân care vindea figurine din zahăr. Când nu avea clienți îl privea pe bătrân cum sufla în zahăr pentru a crea figurine.  Și-ar fi dorit și el să învețe această abilitate. Dacă termina de vândut terciul și se însera, Wu Suowei cumpăra toate figurinele rămase de la bătrân, îi era teamă că acesta s-ar putea îmbolnăvi dacă stă prea mult în picioare.

Într-o zi, un polițist s-a certat cu bătrânul. I-a spus să se mute în alt loc, dar acesta a refuzat să plece. Polițistul l-a bătut pe umăr, iar bătrânul a căzut la pământ, rostogolindu-se și țipând de durere:

— Mă doare, o să mor!

Polițistului i-a fost teamă că va avea probleme, a vrut să plece. Dar bătrânul îi blocă mașina, se ținea de bara din spate și cerea despăgubiri. Cei din jur nu știau exact ce se întâmplase, dar îl certau pe polițist. Neputând ține piept mulțimii, acesta i-a dat bătrânului 1000 de yuani.

După ce polițistul a plecat, bătrânul s-a ridicat perfect sănătos și i-a spus lui Wu cu mândrie:

— Vrea să se ia de mine? E prea tânăr. Hei, tinere, ai văzut? Ai putea să înveți ceva de la mine...

Din acea zi, Wu Suowei nu a mai cumpărat niciodată figurine din zahăr de la el.

A înțeles că nu există oameni slabi în această lume. Fiecare are propriul mod de a se proteja, nu trebuie să-ți abandonezi compasiunea din cauza asta.

În weekendul următor au venit mulți oameni să mănânce, iar Wu Suowei a fiert și un ceaun cu porumb pe lângă terci.

– Doi știuleți de porumb și un bol de terci, vă rog.

– Ai grijă, e fierbinte. Totalul e 5 yuani.

Wu Suowei a luat bancnota de 10 yuani, apoi a scos 5 yuani rest. Când era pe cale să deschidă gura și să strige, a văzut două persoane coborând dintr-o mașină de lux, cuvintele i s-au blocat în gât.

Yue Yue purta haine de firmă, ținea în mână o geantă scumpă și arăta extravagant. Lângă ea era un tip cu aer de interlop, cu o atitudine de om bogat. De când s-a despărțit de el, Yue Yue avusese deja trei iubiți. Acesta era al patrulea, se numea Wang Zhen Long.

Wu Suowei și-a întors privirea, ignorând complet acești doi oameni materialiști.

— Eh? Wu?! strigă Yue Yue.

Chiar dacă își trăsese șapca bine pe frunte, Yue Yue tot l-a recunoscut.

— Ai zis că îți începi propria afacere, te refereai la vândut porumb și terci?

Yue Yue a luat un știulete de porumb, l-a privit pe Wu:

— Un știulete cu 5 jiao*? Presupun că poți câștiga doar 50 de yuani pe zi? Da, e mult porumb, sunt mândră de tine, ești așa de priceput!

Wang a cuprins-o pe Yue Yue de talie și i-a șoptit la ureche, cu o voce joasă:

— Nu fi nepoliticoasă.

Apoi s-a întors spre Wu Suowei, privindu-l cu un aer batjocoritor.

— Să știi că prietena mea poate fi cam enervantă, te rog să nu o iei în serios. Îmi pare rău de tine, ați fost împreună șapte ani, te-ai străduit din greu. Când a zis că vrea să se despartă de tine, ai încercat să te sinucizi, nu? Acum chiar mă simt ca un nenorocit. N-ar fi trebuit să-i iau iubita unui băiat sărac. Îți e greu, nu? Să-ți găsești pe cineva?

— Te rog, nu spune asta.

Wu Suowei își aranjă încet gulerul, îi zâmbi lui Wang:

— Mie ar trebui să-mi pară rău pentru tine. Tu trebuie să-i cumperi haine scumpe doar ca să poți să te culci cu ea o noapte. Eu îmi amintesc că am cheltuit doar 15 yuani ca să-i iau virginitatea. Tu probabil ai cheltuit o avere!

Fața lui Wang se făcu roșie de furie.

— Wu Suowei, ești un nerușinat! Yue Yue întinse mâna să-l pălmuiască.

Wu Suowei i-a prins mâna în aer, păstrându-și zâmbetul pe față.

— Te rog, nu-ți murdări ghearele prețioase.

Yue Yue avea senzația că visează. Acest tânăr cu limbaj tăios era același tip neajutorat pe care obișnuia să-l certe odinioară.

Wang era furios, i-a tras un pumn lui Wu Suowei în față, dar acesta l-a primit cu fruntea lui de oțel. Wang a început să urle de durere, apoi a ridicat piciorul să-l lovească, dar acesta a evitat lovitura.

Doi tipi au coborât din mașină, erau bodyguarzii lui Wang.

— Bateți-l! Distrugeți-i taraba!

Oricât de dură era fruntea lui Wu, nu putea face față la doi bodyguarzi. Nu a cerut milă și nici nu a opus rezistență; și-a protejat doar partea cea mai importantă. Privirea lui s-a oprit pe fața lui Wang, a înregistrat fiecare detaliu, sculptându-i chipul adânc în memorie.

Când totul s-a terminat, Wang i-a pus piciorul pe gât și i-a spus:

— Amărâtule, ești sortit să trăiești așa, nici să nu visezi că îți vei schimba viața. Întoarce-te în satul tău de doi bani. Ha ha ha...

Nota Traducătorului

*10 jiao = 1 yuan (Yuanul este moneda națională a Chinei)

Capitolul 22 - Când karma te lovește subit

Chi a parcat în fața unui club de lux și a intrat cu pași siguri.

Înăuntru, în cameră, îl așteptau deja cinci sau șase persoane.

Când ușa s-a deschis, un bărbat de vârstă mijlocie, cu ochelari, s-a apropiat și i-a șoptit:
— Domnule Chi, l-am prins pe tipul acela, încerca să iasă din țară.

Chi nu a spus nimic. S-a așezat pe canapea și l-a privit pe Long cu o expresie greu de descifrat.

Long era neliniștit, plângea și cerea milă.

— Chi, nu am vrut să te mint. Tatăl tău a venit cu atâția oameni, am fost paralizat de frică. A vorbit cu mine, n-aș fi îndrăznit să-l mint. Erau o grămadă de tipi în spatele lui, cu arme!

—  Pe cine dracu’ încerci să minți? strigă furios bărbatul de lângă Long și îi trase o palmă peste față. E clar! Am verificat numărul care a sunat la consiliul local, era numărul lui Guo! Tu fugiseși cu mult înainte ca tatăl lui să ajungă!

Long nu mai avea ce să spună. A reușit să scape din mâinile celor care îl țineau și a căzut plângând în poala lui Chi.

Chi i-a mângâiat capul și a spus cu o voce lipsită de emoție:

—  Nu mai plânge. Dansează pentru mine.

Long l-a privit cu ochii roșii și umflați:
—  Nu ești supărat pe mine?

Chi și-a ridicat bărbia, semn că voia să înceapă dansul.

Long s-a ridicat panicat, a urcat pe podium și a început să danseze. Corpul lui se mișca pe ritmurile muzicii alerte, atmosfera era electrizantă. L-a văzut pe Chi zâmbind și a devenit mai puțin tensionat. A început să-și descheie nasturii de la cămașă. Aceasta i-a rămas pe umeri în timp ce își unduia seducător șoldurile.

—  Ți se pare sexy? îl întrebă Chi pe Gang Zi, aflat lângă el.

Gang a râs.
— Merge.

Chi i-a întrebat pe ceilalți din cameră:
— Voi ce părere aveți?

Câțiva au dat din cap aprobator și au aplaudat scurt, cu zâmbete ironice pe față.

— Puteți continua voi, eu plec acum.

Chi era pe punctul de a ieși, când Long și-a dat seama de ceva, s-a trântit pe jos plângând, dar a fost imediat imobilizat de bărbații de lângă el.

— Chi, Chi, te rog, nu face asta, n-am făcut nimic rău…

Gang l-a urmat pe Chi afară, iar Chi i-a aruncat o privire. Gang s-a apropiat imediat.

— Ai grijă. Să nu-l omori.

Înțeles.

Chi abia ieșise din club, nici măcar nu apucase să tragă o gură de aer, când a văzut pe cineva dând cu piciorul în mașina lui. Tipul înjura:

— La dracu’! A cui e mașina asta? Îmi blochezi drumul! Mut-o acum sau o fac praf!

Cel care lovea mașina nu era altul decât Wang. Venea des prin zonă. Aleea era foarte îngustă și era greu să găsești loc de parcare. Supărat că nu găsise loc, a presupus că mașina nu valora mare lucru și a început s-o lovească ca să-și verse nervii.

Chi s-a apropiat în tăcere.

Wang a strigat către el:
— Cheliosule, e a ta mașina asta? Mut-o imediat!

Yue Yue și-a ridicat privirea spre Chi și a rămas cu ochii fixați pe el. Cheliosul despre care vorbea Wang purta o pereche de blugi și o geacă obișnuită de piele. Nu avea ceas de firmă la mână și nici aerul unui arogant bogat. Dar emana o energie puternică, magnetică, doar printr-un gest simplu, deschizând portiera mașinii.

Inima ei a fost atrasă ca de un magnet.

Chi nu a pornit motorul, dar s-a uitat la Wang prin geamul mașinii.

Wang a strigat:
— Ce mai aștepți? Mută-ți mașina acum!

Chi a plecat în tăcere.

......

Yue Yue și Wang au ieșit din club la ora 11 noaptea. Wang era mort de beat, o pipăia pe Yue Yue în public. Yue Yue s-a simțit brusc dezgustată, i-a dat mâinile murdare la o parte și a intrat prima în mașină.

Pe drum, chipul lui Chi îi revenea mereu în minte.

Cum să-l descriu? Nu era chiar frumos, dar avea un farmec aparte, greu de explicat. Osul sprâncenei era dur ca piatra, umerii lui largi ca un munte — putea s-o îngroape complet în brațele lui puternice. Iar mâinile acelea mari cu care conducea... putea s-o zdrobească, nu-i așa?

Un viraj brusc a întrerupt șirul gândurilor lui Yue Yue.

— Poți să conduci cum trebuie?  A strigat Yue Yue, iritată.

Vederea lui Wang era încețoșată, vedea o mașină în față legănându-se de la stânga la dreapta, i se făcuse deja greață. Fața i s-a înroșit, a tras de volan cu toată forța. Cum mașina nu s-a dat la o parte din drum, a accelerat...

După cinci minute, un țipăt strident a frânt liniștea nopții.

Nu existau camere de supraveghere în acea zonă. O mașină s-a rostogolit pe șosea, izbindu-se de o stâncă masivă, geamurile s-au spart, iar caroseria a fost complet deformată. Yue Yue avea centura pusă de la începutul călătoriei, așa că nu a suferit răni grave și și-a păstrat luciditatea. Wang însă... era pierdut. Nu avea obiceiul să-și pună centura când conducea, iar jumătatea inferioară a corpului i-a fost strivită între fiarele contorsionate. A murit pe loc.

Yue Yue s-a uitat rapid la Wang și n-a mai făcut-o niciodată după aceea. A ieșit târându-se din mașină, disperată.

Portiera s-a deschis, și-a tras sufletul când a reușit să iasă.

În fața ei era o pereche de pantofi de piele, manșetele pantalonilor atârnau peste ei. Yue Yue a ridicat privirea nerăbdătoare să vadă cine e. A zărit geaca de piele și zâmbetul acela rece.

Capitolul 23 - Te-am prins în sfârșit!

Shuai aruncă o privire afară. Era prima ninsoare din iarna asta, își scutură pantofii de stratul gros și neted de zăpadă. Decise să nu se întoarcă acasă, avea să rămână la clinică.

Wu Suowei stătea pe pat cu picioarele încrucișate, inspiră adânc și expiră murmurând pentru sine.

Shuai îi ciupi ușor capul cu degetele și îl întrebă:

— Ce faci?

— Nu te mai juca, spuse Wu Suowei, apucându-l de braț. Meditez.

Shuai se uită la spatele mâinii lui Wu Suowei — avea o vânătaie. Deși Wu nu pomenise nimic, Shuai știa prea bine că probabil fusese agresat de cineva, așa că venise să mediteze. Dar era mai bine așa, toleranța e mai bună decât lipsa de compasiune. Faptul că era furios arăta că reacționa când era rănit de ceilalți, nu considera acceptabilă hărțuirea.

După un timp, Wu spuse:

— Nu mai vreau să fiu vânzător ambulant.

Shuai îl privi:

— Te simți umilit? Nu ai un statut social? Nu e la fel de respectabil ca jobul tău de dinainte?

— Nu, oftă Wu, Am calculat, am lucrat o săptămână și am câștigat în total 200 de yuani. Am cumpărat două triciclete second-hand, două oale de inox și trei linguri pentru supă. Sincer, nu am făcut niciun profit.

— Cum e posibil să nu ai niciun câștig?

Trecuse doar o săptămână și deja avuseră loc două incidente. Se pare că meseria de vânzător ambulant avea riscurile ei.

— Ce altceva vrei să faci atunci? întrebă Shuai.

Wu Suowei stătu puțin pe gânduri și răspunseȘ

— Artist stradal.

Fața lui Shuai se strânse într-un gest ironic.

— M-am gândit, spuse Wu, vânzătorii ambulanți trebuie să investească, au nevoie de multă pregătire și riscurile sunt prea mari. Artistul stradal depinde de talentul său, trebuie doar să-l expună și banii vor începe să curgă.

Shuai râse disprețuitor:

— Ce talent ai?

— Capul meu de oțel!

......

Într-un tunel subteran, izolat, era plin de oameni. Era foarte mulți spectatori, dar spectacolul era principalul punct de atracție.

Radioul vechi era dat la volum maxim, tot ce se auzea era zgomot static.

Melodia răsuna din boxe, iar la final se auzea doar o pocnitură, când capul lovea cărămida.

— Frumos!

Mulțimea aplauda și striga, iar copiii începeau să plângă, șocați.

Wu Suowei purta o mască, lăsând doar ochii descoperiți. Ochii lui se mișcau rapid în toate direcțiile, fiind în alertă și vigilenți la poliție.

Pe jos erau multe cărămizi sfărâmate. Wu ridicase singur un sac plin cu cărămizi, iar lângă el era o cutie de carton. Ori de câte ori cineva arunca o monedă, le mulțumea întotdeauna.

......

— Nu e nevoie să intrăm în tunel, e foarte frig și sunt mulți cerșetori acolo jos, spuse liderul către Chi.

Chi ignoră vorbele liderului și păși direct în tunel. De jos răsuna muzica.

— De ce e atât de gălăgios azi? se miră liderul.

Cei doi se apropiară de mulțime, Chi fiind destul de înalt putea vedea ce se întâmplă în mijlocul mulțimii. Liderul, fiind mai scund, nu se putea strecura spre față, așa că întrebă pe cineva din fața lui:

— Ce se întâmplă în față?

— Cineva face spectacol cu capul lui de oțel! îi răspunse persoana, întorcând capul.

Liderul își aminti brusc de vânzătorul care a vărsat terciul și a fugit, apoi zâmbi ironic:

— Deci dansul de stradă nu mai e la modă, acum e spectacolul cu capul de oțel? Am întâlnit doi doar săptămâna asta...

Ochii ageri ai lui Chi Cheng se îndreptară spre centru, recunoscu imediat acei ochi negri, sclipitori.

— În sfârșit te-am prins!

Liderul aproape că strigă, ca să împrăștie mulțimea, dar Chi Cheng l-a oprit la timp.

Spectacolul era în toi, mulțimea era în extaz, muzica pluteau peste tot, iar Wu simțea și el un val de adrenalină. Nici măcar nu reușise să-i depisteze pe cei doi polițiști din mulțime.

— Poate există suspiciuni în legătură cu cărămizile, ce ziceți dacă punem pe cineva să le verifice pentru mine...

Privirea lui căuta ținta.

— Tipul chel din spate, tu ești. Mă ajuți să verifici dacă cărămizile sunt reale?

Wu arătă cu degetul către remarcabilul Chi Cheng.

Acesta zâmbi larg și ieși din mulțime, toți ochii fiind ațintiți asupra lui.

— Vă rog să vă uitați la această cărămidă, vă rog să vă asigurați că această cărămidă nu este...

Cuvântul “falsă” nici nu apucă să-i iasă din gură, când Wu a fost orbit de el.

Aleargă prin mulțime ținând cărămida în mână...

Data trecută Chi fusese acoperit de terci, Wu Suowei a avut norocul să scape. Acum era îmbrăcat lejer, fără protecție pe cap. Oare putea să-l lase din nou să scape?

Își desfăcu picioarele și alergă, îl apucă de guler pe Wu Suowei și îl doborî la pământ.

Wu lovi cărămida peste capul lui, gândindu-se să-l sperie pe Chi Cheng cu trucul său. Din păcate, cărămida se ciocni de pumnul lui Chi și se sfărâmă.

Wu rosti niște lucruri fără noimă, parcă fusese electrocutat la gură.

Chi Cheng ridică bărbia și spuse:

—  Vino cu mine, te rog.

Capitolul 24 - Un om cinstit

Wu Suowei era reținut în clădirea consiliului orașului de către Chi Cheng, în biroul acestuia.

După ce și-a dat jos masca, Chi a putut să-i vadă fața mai bine. În afară de acei ochi scânteietori, celelalte trăsături erau decente, ca ale unui om obișnuit.

Wu privea în jos, nici măcar nu se ostenea să se uite la Chi.

Chi scoase un formular.

— Nume.

— Wu Suo Wei (care în chineză înseamnă și «orice»).

— Orice?…

Chi îl privi cu ochii mijiți. Tipul ăsta are curaj, stă acum în biroul meu și îndrăznește să spună doar «orice»?

— Sex.

Chi nu pronunțase clar cuvântul, iar Wu auzise greșit nume și răspunse imediat:

—  Wu Suo Wei. (cuvintele pentru sex și nume în chineză au o pronunție similară)

De data asta, Chi râse cu adevărat, iar Wu aproape că plânse de rușine.

— Orice pentru sex?

Chi scoase o pereche de foarfece de nicăieri, jucându-se șiret cu lamele.

—  Dacă e în regulă pentru tine, ți le tai chiar eu! Ca data viitoare când răspunzi la întrebarea asta să ai un răspuns concret...

Wu își strânse involuntar picioarele și își acoperi zona intimă, apoi scoase actul de identitate și i-l întinse lui Chi.

— Wu Suo Wei? privirea lui Chi scăzu pentru o clipă. E adevărat?

— Cu siguranță, poți verifica dacă vrei, spuse Wu solemn.

Chi se uită în computer și chiar găsi o persoană cu acest nume în sistem.

—  Chiar există cineva cu acest nume... râse ironic Chi. Ești ceva de pomină.

Wu se așeză ferm pe scaun, fără să pară deranjat de umilințele lui Chi.

Chi începu să se intereseze mai mult de Wu, răsfoind iar dosarul său. Descoperi că absolvise o universitate renumită. Îi aruncă încă o dată o privire. Cu siguranță avea aura unui tocilar psihopat.

—  De ce m-ai stropit cu terci? întrebă Chi.

Wu părea surprins:

—  Tu ai fost?

Și-a ras chiar și capul, iar vinovatul nici măcar nu și-a dat seama cât gel i-a pus în păr.

Chi avea o expresie lipsită de emoție, iar Wu simți un fior rece în suflet. Dar continua să-și spună că, cu cât o persoană te presează mai mult, cu atât trebuie să arăți mai puțin că îți este frică. Pe scurt, nu îi este frică să moară.

—  Niciun alt motiv, doar voiam să te stropesc.

Chi se ridică și se îndreptă încet spre Wu, ținând încă foarfeca în mână.

Wu strânse pumnii, sfredelindu-l cu privirea. Când erau la un pas unul de altul, Wu i-a dat un pumn fără milă, dar Chi îl prinse în aer. Lupta izbucni cu emoții intense.

—  Ce încerci să faci? Lasă-mă să-ți spun, voi, polițiștii din ziua de azi, sunteți niște slabi, slabi auzi? Dacă mi-ai face ceva, internauții* nu te-ar ierta, ai fii terminat pe viață!

Wu Suowei amenința în timp ce își acoperea zona intimă, dar, din păcate, o acoperise incorect. Chi Cheng nu era interesat de acea zonă de la bun început; ridică foarfeca și se îndreptă direct spre părul lui.

—  Ce? Wu rămase șocat, Ce faci? De ce îmi tai părul?

— Să-l tai? Vise deșarte! Îl scurtez doar ca să-mi fie mai ușor să-l rad.

Chi scoase lama de ras din sertar și, fără să pună cremă de ras, începu să-i radă părul. Scalpul lui Wu era acoperit de pete roșii. Toleranța lui la durere era destul de mare.

—  Nu, pot suporta durerea, nu mă voi pleca în fața ta. Chiar dacă aș avea capul plin de sânge, tot nu m-aș da bătut.

După un timp, Wu se gândi la ceva și chipul i se întunecă.

—  De ce mă razi în cap? Eu doar te-am stropit cu terci, nu e nevoie să ajung la închisoare, nu?

Chi zâmbi ironic:

—  Fără motiv, pur și simplu îmi place această coafură și vreau să găsesc pe cineva să-mi împărtășească stilul.

Wu, în gândul lui, blestemă în taină.

Omul ăsta e nebun, n-are rost să-l bag în seamă!

Chi luă vechiul radio al lui Wu și apăsă butonul de start.

*se auzea un cântec vechi

Chi sări imediat la următoarea melodie.

*alt cântec vechi

Din nou sări peste ea.

*din nou... cântec vechi

Chi opri radioul și se uită la Wu cu compasiune.

— Din ce epocă e asta? De ce mai asculți astfel de melodii?

— Sunt mare fan al lui Yaw Ming**.

— Yaw Ming? Chi era confuz, de ce ar avea Yaw Ming vreo legătură cu asta?

— Îți place și baschetul?

Wu îl privi cu tristețe:

— Cine a spus că vorbesc despre jucătorul de baschet? Mă refer la compozitorul Yaw Ming, știi cine e?

Chi nu era convins:

— Există un compozitor numit Yaw Ming?

Ca un fan adevărat, idolul său fiind ignorat, Wu se simțea nedreptățit.

— Ce? Nu-l știi pe Yaw Ming? E compozitorul numărul unu din țară! E cel care a compus coloana sonoră a serialului...

Pentru prima dată în douăzeci de ani, Chi era tachinat.

Scoase o cutie plină cu bani din sertar, se apropie de Wu și ridică sprâncenele:

— Ia asta.

Wu a rămas uluit, nu se gândea că își va primi banii înapoi de la un polițist.

— Du-te acasă, îi spuse Chi.

— Chiar mă lași să plec? spuse Wu surprins.

— Dispari din fața mea în 60 de secunde.

Wu se făcu nevăzut. Abia plecase când liderul intră.

— Chiar îl lași să plece așa?

Chi întrebă:

— Dacă nu?

Liderul zâmbi ștrengar.

— Am auzit că ești bun la farse, încă aștept să văd asta.

Chi aprinse o țigară, ignorând liderul.

— Nu mă amestec cu oamenii cinstiți.

— E cinstit?  Spuse furios liderul. Te-a stropit cu terci!

Chi nu voia să-și irosească vorbele, așa că trecu pe lângă lider, o luă pe Zizi cu el și plecară.

Nota Traducătorului

*persoană care utilizează activ internetul, participă la discuții online, forumuri, rețele sociale sau alte activități digitale.

**un cântăreț cu același nume ca jucătorul de baschet

Capitolul 25 - Tachinându-l pe doctor

Tocmai terminase de curățat clinica, când podeaua strălucitor de curată a fost pătată din nou de amprenta unui pantof nedorit.

Shuai își îndreptă brusc spate, privind rece către Guo . Era a nu știu câta oară când acesta dădea buzna acolo. De când îl urmărise pe Wu până în clinică și schimbaseră câteva vorbe, Guo își dezvoltase un interes tot mai intens pentru el. Venea aproape zilnic, prefăcându-se pacient doar ca să-l audă certându-l, și părea că nu se sătură niciodată.

— Doctore Shuai, sufăr de o boală gravă, spuse el cu un aer teatral.

Shuai nici măcar nu-l privi. Doar luă mopul și începu să șteargă cu hotărâre urmele enervante de pași.

Ochii acelui bărbat îl urmăreau pe Shuai peste tot, iar venele de pe globii oculari păreau că vor să iasă afară, lungindu-se precum niște sfori cu care ar fi vrut să-l lege chipeșul doctor și să-l urce direct în mașină. Pe când își imagina asta, mâinile lui scăpară de sub control, își înfășură brațele în jurul taliei lui Shuai, trăgându-l atât de aproape încât între ei nu mai rămase niciun pic de spațiu.

— Doctore Shuai, ce detergent folosești? De ce miroase atât de plăcut?

Fața lui Shuai era plină de dispreț, iar sprâncenele i se încruntară. Se întoarse brusc și îi dădu lui Guo un pumn în față. Guo nu făcu nicio mișcare să se ferească, primi lovitura cu nonșalanță, apoi scoase limba și își trecu cu ea peste locul unde îl lovise Shuai, într-un gest provocator.

Shuai era pe punctul de a-i trage și al doilea pumn, dar Guo îl apucă strâns, oprindu-l.

— Dacă mă tratezi, promit să nu te mai deranjez.

Shuai își coborî încet pumnul și se așeză la birou.

— Și unde te doare?

Guo răspunse calm:

— Ieri, când mi-am dat pantalonii jos, am observat că... testiculele mele au dimensiuni diferite. Diferența e destul de clară. Tu ce zici, să fie de vină organele sau ochii mei? Doctore Shuai, nu vrei să-mi dau pantalonii jos, să te uiți și tu? Să vezi dacă într-adevăr sunt de dimensiuni diferite?

Privirea lui fixă era obraznică și insuportabil de provocatoare.

Shuai era destul de calm; ridică încet două pastile.

— Sunt la fel? întrebă el.

Guo încuviință din cap.

— Atunci n-ai nimic la ochi, spuse Shuai.

— Înseamnă că e ceva la organe, zise Guo prefăcându-se îngrijorat. Ce-ar fi să mă ajuți cu un pic de „ajustare”? Nu scrie afară „Mâini iscusite care aduc primăvara înapoi”?* Am mare nevoie de mâna ta chiar acum...

Apucă mâna lui Shuai, apăsând-o pe părțile lui intime.

— ...ca să-mi redobândesc vigoarea.

— Nu e nevoie, răspunse Shuai retrăgându-și mâna. Mai bine o scoți de tot și scapi de griji pentru totdeauna.

Tocmai atunci ușa se deschise și Wu Suowei intră în cameră.

Până în acel moment, Shuai păstrase o atitudine rece, dar când îl văzu pe Wu cu capul ras, se schimbă brusc.

— De ce te-ai ras în cap?

Și Guo îl privi, apoi pufni în râs:

— Asta e moda acum? L-am văzut pe chelul ăla, Chi, acum câteva zile, și-acum apare și ăsta, tot ras.

Wu intră în cameră și-și schimbă hainele. Ieși învelit doar cu o pătură cenușie pe umeri.

Guo îl fixă pentru o clipă – capul lucios, ochii sclipitori și pătura – apoi izbucni în râs și strigă peste umăr:

— Hei, Wang, nu-i așa că seamănă cu călugărul ăla din serial?

Wang se prăpădi de râs.

Meditația lui Wu dăduse roade, se uită direct în ochii lui Guo cu o privire calmă și pătrunzătoare.

— Tu chiar ai o problemă gravă la ochi... ți-s plini de rahat.

Guo nu înțelese ce voia să spună Wu. Alții observaseră că ochii îi erau plini de vinișoare roșii, dar Wu spusese că sunt galbeni, tocmai de aceea făcuse acea remarcă.

Chiar și după ce Guo plecă, Shuai încă mai râdea pe seama întâmplării.

Wu își frecă ceafa:

— Chiar a fost atât de amuzant?

Fața lui Shuai se înăspri brusc, iar vocea i se făcu serioasă:

— Ce s-a întâmplat cu părul tău?

Wu aruncă pătura deoparte, oftă adânc, apoi îi povesti totul lui Shuai de la început.

Zâmbetul lui Shuai se lărgi:

— Deci chiar te-au prins?

— Da...

Wu părea încă amărât

— Purtam mască, cum de m-a recunoscut?

— Cine altcineva mai sparge cărămizi cu capul?

Wu Suowei nu era convins. Avea sentimentul că ochii îl dăduseră de gol. Se privi în oglindă, apoi o ridică și se cercetă din diferite unghiuri. Simțea că ochii îi arătau ciudat.

— Hei, Shuai... crezi că ar trebui să-mi cos colțurile ochilor? Mi se pare că sunt prea mari.

— Glumești?! izbucni Shuai. Cea mai frumoasă trăsătură a feței tale sunt tocmai ochii ăștia! Mulți și-ar dori să-i aibă!

— Sunt prea mari, oricine îmi citește gândurile dintr-o privire. Dar oamenii inteligenți, de obicei, nu au ochi atât de luminoși.

Shuai îi prinse ușor o geană închisă la culoare, curbă, și spuse rar:

— Te înșeli. Cu cât e arma mai ascuțită, cu atât mai bine. Dar trebuie șlefuită în timp și cu grijă. Folosește-o în favoarea ta. Lasă ca arma să fie doar a ta, și nimeni altcineva să nu o poată mânui.

Shuai nu spunea lucrurile direct — dar, oricât de multe năzbâtii ar fi făcut Wu, când îi privea în ochi, lui Shuai i se părea întotdeauna că e cinstit și curat. Aceasta era o calitate rară, aproape imposibil de găsit.

Nota Traducătorului

* expresia chineză 妙手回春 – „mâini iscusite care readuc primăvara” – este o expresie care se referă la doctori foarte pricepuți, capabili să vindece boli grele și să redea sănătatea, aproape ca un miracol.

Capitolul 26 - O schimbare de ocupație

Nu trecuse nici măcar o lună de când Chi Cheng începuse să lucreze în Consiliul Orașului , că tatăl său l-a și transferat în departamentul de poliție. Motivul din spatele acestui act era că Yu, mama lui Chi, auzise că fiul ei fusese stropit cu terci de către un vânzător ambulant și a plâns de durere.

L-a tot cicălit pe Yuan, spunând că slujba de la Consiliu e obositoare, are o reputație proastă în societate, și că nu voia ca fiul ei să rămână acolo. Yuan n-a mai suportat-o și, în cele din urmă, a fost de acord.

Chi a fost chemat acasă în ziua aceea.

– Șerpii tăi sunt sub supravegherea cuiva, spuse Yuan. Dacă vrei să-i vezi, stai cuminte la serviciu. Nu m-am băgat în treaba ta de când erai copil, nu m-am opus să crești șerpi, dar asta poate fi doar un hobby.

Nu-mi pasă câți bani ai câștigat din toate luptele alea, e mai important să ai un loc de muncă serios. Și încă ceva, ți-am rezervat sala de nuntă. Îți dau un an să-ți găsești o iubită. Dacă nu ești capabil, te însori cu cine aleg eu.

– Sigur, atâta timp cât nu-i e frică de șerpi, a spus Chi.

Yuan s-a înfuriat:

– De ce trebuie să aduci mereu vorba de chestiile alea?!

Chi și-a pus mâna sa mare pe Zizi, i-a mângâiat ușor capul, exprimându-și afecțiunea neclintită.

Yu îi spunea lui Yuan că fiul lor nu are acum o iubită și că nu ascultă nimic din ceea ce i se spune. Să aștepte până va avea una, atunci va ști cum să aibă grijă de cineva și va învăța să cântărească lucrurile altfel.

Înainte ca Chi să plece, Yuan l-a mai întrebat o dată:

– Fiul unui tip numit Wang a rămas paralizat de la brâu în jos. E creația ta?

Tatăl lui Wang Zhen Long (iubitul lui Yue Yue) era Wang Jia Cun. Locuiau în Vest, apoi veniseră în oraș să pornească o afacere, dar banii pe care îi câștiga nu erau suficienți ca să-și întrețină fiul. Yuan îl cunoștea pentru că Jia apelase la unul dintre subalternii lui, așa că își amintea vag despre acest om. Ceva i se întâmplase lui Long și Chi fusese și el acolo. Deși investigațiile nu găsiseră nicio legătură cu Chi, Yuan era îngrijorat că el ar fi fost autorul.

Chi a răspuns rece:

– Nu cunosc niciun tip pe nume Wang.

– Sper să fie așa.

Era sfârșitul anului, portofelele oamenilor erau pline de banii de prime, iar rata criminalității era la apogeu. Departamentul de poliție se transformase într-un grup anti-hoție: sute de polițiști lucrau sub acoperire, înconjurând hoții, și zeci de persoane erau prinse zilnic. Chi era nou în departament, dar a fost imediat trimis pe teren.

La început, nimeni nu băga în seamă faptul că Chi era cel mai puternic dintre ei, până la urmă era bogat și avea spate puternic. Nu era grăbit să fie promovat, atât timp cât nu făcea greșeli. Cine s-ar fi gândit că avea să iasă din centru pe jumătate adormit, dar totuși reușea să prindă peste zece oameni în doar câteva ore. După atâta timp petrecut cu animalele, Chi dezvoltase o vedere extrem de ageră, putea să deosebească dintr-o privire cine e hoț și cine nu.

Hoții lucrau în grupuri, iar poliția îi prindea tot în echipe. Odată ce cineva era prins, câțiva polițiști săreau pe el până când ambele mâini îi erau încătușate. Abia atunci se considera prins.

Chi era un caz diferit, prefera să lucreze singur.

În ziua aceea stătea în stația de autobuz, privirea lui absentă scana străzile, apoi s-a fixat pe doi tipi. Călătorii se înghesuiau să urce în autobuz, unul dintre ei bloca intenționat urcarea, iar oamenii din spate îl înjurau și strigau la el. În același timp timp, complicele lui își băgă capul în geanta unei femei...

Când era cât pe ce să reușească, cineva l-a apucat de braț. S-a întors și a văzut o față care zâmbea larg.

Când autobuzul a pornit din stație, toți pasagerii își întindeau gâturile să vadă ce se întâmplă afară. Scena nu era pentru cei slabi de inimă. Hoțul a fost târât pe stradă vreo 5 metri de către Chi, pielea de pe față aproape i se jupuise complet. Celălalt tip a vrut să fugă după ce a văzut în ce hal a ajuns complicele lui, dar Chi l-a prins de guler și l-a aruncat într-un panou informativ. Și-a pierdut și cei doi dinți din față.

În ultimele zile o mulțime de oameni făceau febră, clinica era arhiplină, toți primeau perfuzii. Shuai lucra la foc continuu, trecea dintr-un salon în altul, schimba perfuzii, prescria rețete și trebuia să suporte plânsetele copiilor.

Wu Suowei, alături, se juca nepăsător cu un capac de sticlă, antrenându-și agilitatea degetului mijlociu și a arătătorului.

– Wu, dă-mi o seringă.

Shuai s-a întors să ia un flacon de medicamente, apoi și-a dat seama că Wu nici măcar nu se mișcase, încă se juca cu capacul.

– Hei, ți-am zis să-mi dai o seringă, m-auzi?

Wu nici nu și-a ridicat capul și a răspuns:

– E în buzunarul tău.

Shuai și-a atins buzunarul cu neîncredere. Chiar era acolo o seringă sigilată. Ce vrăjitorie e asta? Nici măcar nu-l văzuse pe Wu ridicându-se, nu simțise nimic, cum a ajuns seringa în buzunarul lui?

Wu zâmbea șiret, se pare că aproape stăpânea abilitatea.

După muncă, Shuai l-a întrebatȘ

– De ce te tot joci cu capacul ăla?

– Îmi antrenez degetele, a spus Wu, întinzând mâna dreaptă.

Shuai a râs:

– Te chinui atâta doar pentru plăcerea ta.

Wu s-a enervat și i-a dat un pumn în piept.

– Nu bate câmpii, vorbesc serios.

Shuai își îngustă ochii:

– Și pentru ce-i tot antrenamentul ăsta?

Wuîi șopti la ureche lui Shuai:

– Am cunoscut de curând un tip, are niște abilități nebune. Are o grămadă de ucenici prin zonă. Învăț de la ei acum, apoi, după ce reușesc, le dau 20%.

Shuai a înțeles pe loc și a reacționat imediat:

– Nu poți fura de la oameni!

– Ce-i rău în asta? spuse Wu nepăsător. Sunt hoți peste tot. Decontările fictive nu sunt tot furt de la contribuabili? A treia roată la căruță nu fură partenerii altora? Tu n-ai cumpărat niciodată DVD-uri piratate? N-ai citit niciodată cărți piratate?

Shuai se simțea derutat de vorbele lui Wu. Se uita la el, nu părea deloc rușinat de ce spunea.

– Ești mai capabil decât mentorul tău. Nici eu nu-s așa de ticălos ca tine.

– Ia de la bogați, dă la săraci!  spuse cu voce tare Wu.

Shuai râse batjocoritor:

– Pe cine ajuți, mai exact? Că nu prea văd...

– Pe mine!

Wu se bătu cu palma pe piept.

– Sunt sărac, nu-i așa? M-am gândit bine: nu fur de la bătrâni, nu fur de la studenți care lucrează cu jumătate de normă. Fur de la oamenii nesimțiți. De exemplu, ăia care se bagă în față la coadă, ăia care nu plătesc biletul de autobuz, ăia care se poartă aiurea în public...

– Pff...

Shuai ridică o sprânceană.

– O zici de parcă ai salva lumea.

Wu părea relaxat, dar în sinea lui era de multă vreme neliniștit. N-ar fi vrut să ajungă aici, dar problema era că venea sfârșitul de an, toată lumea își primise primele, iar maică-sa nici măcar nu știa că își dăduse demisia. Ca vânzător ambulant câștiga bani cinstiți, dar era mereu vânat, mereu trebuia să se ascundă. În plus, polițistul chel îl recunoscuse, nu mai putea ieși pe stradă la muncă.

– Am auzit că poliția a strâns plasa în zonă. Sunt o grămadă pe străzi, prind hoți.

– Nu-ți face griji.

Wu îi dădu lui Shuai o palmă ușoară pe umăr.

– Mă duc noaptea. N-au chef de ore suplimentare.

Shuai tot i-a mai spus:

– Să știi când să te oprești.

– Am înțeles.

Capitolul 27 – De ce ești peste tot?!

Următoarea zi, Wu Suowei a ieșit la o oră foarte târzie.

Pentru siguranță, Wu s-a deghizat, și-a schimbat geaca de bumbac cu un trench coat, ca să se ascundă mai bine. Și-a schimbat mai ales ochii și capul chel, pleoapele duble i s-au transformat în pleoape fără pliu, iar ochii i s-au micșorat considerabil. Din întâmplare Shuai avea o perucă, așa că Wu a pus-o pe cap, apoi și-a pus și o șapcă pentru a completa noul look și a urcat în autobuz.

Nu erau mulți oameni în autobuz. Ochii lui scanau cu grijă autobuzul, căutând ținta. Călătorii coborau unul câte unul, dar el încă nu găsise persoana potrivită. Credea că unul era prea bătrân; i se făcuse milă de unul cu picioare noduroase, până când a zărit o femeie îmbrăcată cu stil. A fost atât de fermecat de frumusețea ei că a ratat momentul.

– Acesta este ultima stație, dragi pasageri. Vă rog să coborâți.

– Ce… ultima stație? Wu și-a dat o palmă peste cap, nemulțumit.

–  Nu se poate să continue așa! Trebuie să acționez rapid! Soarele o să răsară în curând.

S-a plimbat pe străzi, apoi a ajuns la un pod.

– O să stau aici jos puțin.

Și-a aprins o țigară ieftină, a tras adânc în piept și a privit traficul dedesubt. Wu simțea o tristețe adâncă, tânjea după o viață. O viață în care să nu mai fie atât de prins să câștige bani, să nu conteze dacă câștigă mai puțin, dacă ar putea să-și ia o mașină second-hand, să poată conduce înapoi acasă. Un acasă care să se lumineze pentru el, atât.

– Cum s-a ajuns aici?

A tras adânc aer în piept, și-a dat o palmă zdravănă peste obraji și s-a încurajat mental.

– Hai, tare! Hai, tare! O viață minunată te așteaptă de acum înainte! Nu ai timp să plângi! Acționează rapid!

În același timp, o țintă i-a apărut în față.

– Acea persoană este dragul nostru Chi, care patrula.

De fapt, nu era chiar atât de responsabil, doar încerca să omoare timpul. Pentru el, prinsul hoților nu era altceva decât o distracție.

Chi s-a deghizat și el puțin înainte să iasă. Colegii îi spuneau că arată ca un golan, hoții nici nu s-ar fi încumetat să-l fure. Așa că s-a schimbat într-o geacă simplă de bumbac, o căciulă tricotată, un portofel de firmă, ba chiar se uita la filme pe un iPad în timp ce mergea pe stradă. Arăta ca un om obișnuit.

Totuși, Wu l-a ales drept țintă.

– La naiba! Arată ca polițistul ăla chel de departe... a blestemat Wu în gând, chiar și mersul lui e la fel, radiază aroganță. Hai că-l prind!

Chi era pe punctul să traverseze pe zebră când senzorul lui de hoți a simțit ceva suspect.

Wu a lansat atacul pe nepusă masă.

Chi ținea ochii fixați pe ecran, comportându-se ca și cum n-ar fi atent. Wu mergea în spatele lui, cu ochii pe telefonul din buzunar. În final, Chi s-a împiedicat de ceva.

Wu s-a grăbit să-l ajute să se ridice și în același timp i-a furat telefonul. Totul s-a întâmplat în 2 secunde.

– Mulțumesc.

Privirea adâncă și stilul lui Chi îi păreau familiare.

Wu încerca să-și păstreze calmul.

– Nicio problemă.

S-a întors să plece, dar cine îl prinse brusc de umeri. Wu a realizat că a fost păcălit. S-a întors și a început să se lupte, dar abilitățile lui de luptă erau practic inutile, Chi îi restricționa mișcările fără prea mult efort.

– Ai simulal căzătura?  a scrâșnit Wu din dinți.

Chi a răspuns batjocoritor:

– Tu poți să „mă ajuți să mă ridic”, de ce eu să nu pot simula o căzătură?

Wu se luptă până când i-a venit o idee: și-a folosit capul de fier pentru a-l lovi pe Chi în claviculă.

Un val de durere străbătu corpul lui Chi. L-a prins pe Wu Suowei de guler și i-a ridicat capul.

S-au blocat amândoi trei secunde, fără să se miște deloc.

– De ce tot tu? a zis Chi primul.

Wu l-a recunoscut și el, îl blestema în gând.

– La naiba! De ce ești peste tot?

Și-a încleștat maxilarul și l-a privit furios pe Chi .

– Nu exagerați puțin? De ce acum echipa de la Consiliul Orașului s-a apucat să prindă hoți?

Chi a scos cătușele și l-a lovit pe Wu peste degete, acesta scoțând un sunet înfiorător.

– Acum sunt polițist.

Wu a rămas tăcut.

Chi a dat jos chestia pe care Wu o prinsese pe pleoapele lui, dezvăluindu-i ochii negri. Apoi i-a dat jos șapca, iar la urmă peruca.

– Liber profesionist? a aruncat o privire către Wu. Poți face orice?

Wu și-a îndreptat spatele.

– Țara noastră promovează dezvoltarea în toate domeniile, nu-i așa?

– Data trecută am crezut că ești cinstit și te-am lăsat să pleci. Dacă te las să pleci acum, te subestimez.

Wu a scrâșnit din dinți și și-a încleștat buzele, sprâncenele îi indicau încăpățânarea.

– Ai o voință puternică, zise Chi râzând.

Cătușele s-au închis cu un pocnet.

– Hai să mergem atunci.

Capitolul 28 – Lenjerie roz

Wu nu și-ar fi imaginat niciodată că Chi îl va pedepsi în felul acesta.
Pe drumul către secție, Wu se gândea la cele mai negre scenarii posibile. Bătaia era inevitabilă, o amendă sigură, ba chiar s-ar putea să fie urmărit penal. Se apropia Anul Nou, prima lui de sfârșit de an dispăruse, nici măcar nu mai putea merge acasă. Parcă o și vedea deja pe mama lui plângând...

Până la urmă, nimic din ce-și imaginase nu s-a întâmplat. Chi nici măcar nu l-a dus la secție, ci l-a ținut într-un subsol umed. În fiecare zi, Chi îl scotea să prindă hoți, iar seara îl aducea înapoi în acel subsol. După ce își făcea nevoile și mânca, Wu era legat cu cătușele de pat până în zori.

Timp de câteva zile, Wu a trăit un adevărat coșmar.
Ziua muncea din greu, prindea hoț după hoț pentru Chi, trebuia să atingă un anumit obiectiv ca să primească de mâncare. Prindea hoți adevărați, unii violenți — și ajungea să fie și el bătut! Nu era vorba că suferea el, ci altceva îl rodea: De ce doar stai și te uiți?! Era făcut sac de box și Chi doar fuma și-l privea. Nu sunt sluga ta, auzi?!

Nici noaptea nu era mai bine.
Wu nu înțelegea de ce Chi a închiriat un subsol atât de cald și umed. Primele două zile n-a putut dormi, se trezea în miez de noapte cu senzația că doarme într-o saună. Și dacă doar mediul era prost, era una, dar mai era și blestematul acela de piton. În fiecare dimineață, primul lucru pe care-l vedea când deschidea ochii era fața lui Zizi. Se uita toată noaptea la el.

Ningea cu fulgi mari, iar Chi stătea ghemuit pe marginea drumului, țintindu-l pe Wu cu privirea.
Wu slăbise, pantalonii îi cădeau, iar o parte din lenjeria roz era la vedere. Când alerga după hoți, pantalonii atingeau pământul. Trăgea de ei atât de brusc, încât aproape că i se vedeau testiculele.

Chi pufni în râs, scuturând cenușa de pe țigară — era cât un deget.
— Stai acolo!

Wu sări pe hoț, lovindu-l în coaste cu capul. L-a doborât dintr-o lovitură.
— Încă unul!

L-a trântit la picioarele lui Chi, arătând impunător.
Chi spuse încet:
— Ești cam cochet.
— Ce-ai zis? — Wu nu auzise clar.

Chi privi cu un zâmbet ironic către lenjeria lui:
— Porți chiloți roz, nu ești cam cochet?
— Ce vorbești acolo?! — făcu ochii mari — Sunt gri!

Chi nu știa că Wu era daltonist, așa că a crezut că îi era rușine.
Wu și-a ridicat pantalonii și și-a aranjat cămașa, apoi a pornit să plece.
— Stai! — spuse Chi.

Wu se opri și se uită peste umăr:
— Ce mai e?

Chi îl lovi ușor peste ceafă, făcând câțiva fulgi de zăpadă să cadă din părul lui.
— Ai niște boașe destul de mari.
După care se îndreptă spre stația de autobuz, tălpile lui scârțâind pe zăpada groasă.

Wu dădu cu picioarele și pumnii în aer, în direcția lui Chi. Tâmpit! Pervertit! Nenorocit! Era cât pe ce să-l înjure de familie, dar înghiți în sec. Lasă, o să vină și ziua în care o să te pedepsesc eu!

Poate că își consumase toată energia în timpul zilei, pentru că noaptea a dormit bine.
Zizi s-a strecurat afară din patul lui Chi și s-a târât în patul lui Wu, încolăcindu-i-se pe gât. Wu s-a întors pe partea cealaltă, iar pitonul l-a încolăcit din nou. Până la urmă, i s-a urcat pe jumătate din corp.

În acel mediu umed, Wu obișnuia să se lipească de perete ca să se răcorească. Nici măcar nu a simțit când Zizi s-a încolăcit pe el; ba chiar și-a trecut brațul peste șarpe.

Chi a observat și el că șarpele lipsea, așa că a aprins lumina. L-a văzut pe Wu dormind dus, aproape complet încolăcit de piton, doar capul i se vedea. Zizi își sprijinea capul pe chelia lui Wu și își mișca ușor coada, apoi se opri.

Totul părea ciudat de armonios.

Dimineața următoare, Chi l-a descătușat pe Wu și i-a spus rece:
— Poți să pleci.

Wu a fost surprins:
— Nu ziceai că trebuie să prind 200 de hoți ca să mă lași?
— Atunci rămâi, răspunse Chi.
Wu s-a întors pe călcâie și a plecat imediat.

Un plic maro l-a lovit în cap din spate. Wu l-a prins rapid, înăuntru erau 10.000 de yuani.
— Salariul, spuse Chi.

De data asta, Wu nu s-a mai înfoiat. Călca pe zăpadă, strângând plicul la piept și privind spre Chi cu o privire amestecată.
— Nicio problemă.

Capitolul 29 - Transmiterea unei anumite cunoștințe

Anul Nou se apropia cu repeziciune. Wu Suowei dorea să meargă acasă pentru o vreme și i-a înmânat lui Jiang Xiaoshuai 5.000 de yuani înainte să plece.
– I-am împrumutat de la tine înainte, poftim.

Jiang Xiaoshuai nu a luat banii.
– Sunt doar niște bani, de ce-ți faci probleme?

– Ia-i.

Wu Suowei i-a trântit banii lui Jiang Xiaoshuai.
– Datoria aduce ghinion de Anul Nou.

Cu cei 5.000 de yuani rămași, Wu Suowei și-a cumpărat haine după luni de zile ăn care a trăit pe străzi. Hainele lui era deja jerpelite. Când a trecut pe lângă standurile pentru cei de vârstă mijlocie, a ales și pentru mama lui o bluză.

Mama lui Wu, rar îmbrăcată cu haine noi, era mereu reticentă să o poarte și doar când rudele veneau în vizită de Anul Nou o îmbrăca pentru puțin timp. Le spunea tuturor:
– Bluza astea mi-a cumpărat-o fiul meu, marcă renumită! La serviciu i-au dat o primă de sfârșit de an. Fiul meu s-a gândit la mine și mi-a trimis bluza când a primit banii.

Ori de câte ori auzea asta, Wu se simțea vinovat.

A realizat dintr-o dată că deși lucra cu normă întreagă și avea un venit stabil, nu-i cumpărase niciodată nimic mamei lui. Prima dată când i-a cumpărat ceva fusese, de fapt, cu bani câștigați în felul ăsta.

Părul lui Wu Suowei crescuse puțin, iar părul său negru șu scurt îi dădeau un aer de masculinitate.

Sora cea mare i-a spus admirativ:
– Hei, frățioare, cum ai devenit așa de chipeș? Aproape că nu te-am recunoscut.

Când a venit sora mijlocie, nu s-a putut abține și a exclamat:
– Îmi amintesc că anul trecut când ai venit, arătai ca un cartof mare. Erai gras și prostuț. Cum de ai devenit așa de arătos în mai puțin de un an?

Chiar și fiica sorei celei mari, nepoata lui Wu Suowei, se uita fix la el.

– Uau, ai iubită? Ai grijă de imaginea ta, se vede...

Să le spun că atunci când aveam o iubită nu aveam grijă de imagine, că eram gras și prostuț?

Wu voia să strige în gând:
Tocmai când am început să arăt mai bine și să am stil... am devenit burlac!

Uneori, lucrurile ies tocmai invers decât ne-am dori.

Întors la clinică, Wu Suowei a început să-și facă planuri pentru noul an. Pentru că petrecea toată ziua acolo, a observat că era un pacient care venea zilnic – Guo Chengyu, cu ochii săi afurisiți. Niciodată nu era grăbit să fie consultat, era mereu ultimul. Orice pacient venea, el le ceda locul. Stătea deoparte, fuma liniștit, și admira halatul alb elegant care se mișca prin încăpere.

Odată, Wu Suowei își spăla mâinile în baie și l-a auzit pe Jiang Xiaoshuai spunându-i lui Guo Chengyu:

– Dacă nu m-aș da eu la tine, tu n-ai ridica nici măcar un deget, nu s-ar întâmpla nimic!

Mai târziu Guo Chengyu plecă, iar Wu Suowei l-a întrebat pe Jiang Xiaoshuai:
– Ce boală are ăsta? Vine zilnic...

– E un idiot!

Wu Suowei a tăcut o vreme, apoi întrebă:
– Xiaoshuai, câți ani ai acum?

– Douăzeci și nouă.

Wu Suowei a întrebat cu prudență:
– Ai o iubită?

– Nici vorbă.

– Cum așa? Wu era uimit. Ai multe calități și n-ai o iubită? Atunci... de unde ai experiență? Te-ai auto-educat?

Jiang Xiaoshuai s-a uitat calm la Wu Suowei.

– Îmi plac bărbații.

Un tunet a bubuit în capul lui Wu, scuturându-i capul tare.

Jiang Xiaoshuai s-a uitat la Wu Suowei și a zâmbitȘ
– Ce e? Regreți că stai cu mine?

Wu Suowei a dat din cap rapid.
– Nu, doar că... nu înțeleg.

– Ce nu înțelegi? a întrebat Jiang Xiaoshuai.

Wu Zhiwei și-a sprijinit bărbia de masă, cu ochii mirați ațintiți pe peretele alb, Jiang Xiaoshuai îi vedea doar profilul. Acesta a observat că profilul lui Wu s-a schimbat – nu doar că slăbise, dar și trăsăturile deveniseră mai accentuate. Mai ales în zona sprâncenelor: fie din cauza șocului mental, sprâncenele i se înclinau tot mai mult, deveniseră mai ascuțite, pielea dintre sprâncene se întinsese, iar liniile ochilor erau mai definite – făcând ca întreaga expresie a feței să fie ridicată la un nou nivel.

– Ce e atractiv la un bărbat? Ce are el? Corp tare și plat, voce groasă... Femeile sunt așa frumoase, au forme, unde se compară? Nevoile fiziologice? Cum le rezolvi? Nu poți... cu un bărbat să... știi tu...?

Jiang Xiaoshuai a întrebat:
– De ce să nu poți?

Dar el n-are... partea aia! Unde o bagi?

Jiang Xiaoshuai i-a făcut un gest lui Wu Suowei – și-a strâns pumnul și și-a băgat degetul arătător în el, simulând mișcarea de du-te vino.

Wu Suowei a sărit ca ars.

– După aia... fundul nu scapă vânt?

Jiang Xiaoshuai a râs zgomotos, bătând în masă:
– Și tu nu tragi vânt după ce mergi la toaletă?

– Dar acolo nu tot intri și ieși, te tot miști?

Xiaoshuai era gata să se sufoce de râs.
– Gata! Ajunge! Schimbă subiectul.

Capitolul 30 - Seducție

Era vacanța de Anul Nou pentru departamentul lui Chi, așa că acesta era din nou liber; practic trăia în clubul de noapte.

Într-o zi, s-a întâlnit întâmplător cu un coleg din școala primară, pe nume Fang Xin, cu care fusese apropiat în acea perioadă. După aceea, Xin a plecat din țară și au pierdut legătura. Abia în acea zi a aflat Chi că Xin lucra acum în departamentul de control al traficului. Au băut împreună și au devenit nostalgici.

— De ce te-a pus tatăl tău în departamentul de la bază? E atât de obositor și greu, mereu trebuie să stai peste program, a întrebat Xin.

Chi a răspuns nepăsător:

— Se răzbună pe mine.

— Eh... și încă ceva, pe unde mai e Guo? Am auzit că sunteți încă apropiați?

La auzul numelui lui Guo, privirea lui Chi s-a întunecat. Lumina din cameră era slabă, iar Xin nu a simțit atmosfera apăsătoare și a continuat să vorbească despre trecut.

— Îmi amintesc că în liceu erați mereu împreună tu și Guo, chiar ați curtat o pereche de gemene și făceați cu schimb între voi. După ce a venit Wang Shuo la școala noastră, v-a urmat și el. Nu prea vorbea pe atunci, doar se juca cu șerpii lui, îi ascundea în mâneci și-i aducea la școală. Apropo, ce s-a întâmplat cu Shuo? Nu l-am mai văzut de când am absolvit...

Privirea stranie a lui Chi părea că era gata să taie o bucată din fața lui Xin.

— E așa grozav să fii polițist rutier? — întrebă Chi.

Gâtul lui Xin s-a încordat.

— E... așa și-așa.

— Mă alătur și eu anul acesta.

După ce a spus asta, Chi i-a strâns ceafa lui Xin, apoi a ieșit.

Gâtul lui Xin aproape că a cedat, iar capul i-a stat strâmb toată ziua.

Chi a ieșit din club, trupul său înalt stătea în fața intrării, aprinzându-și o țigară. Bătea vântul, iar palma îi acoperea flacăra brichetei. Țigara i-a luminat fața: obrajii i se adânciseră, iar fumul ce se împrăștia îi contura buzele bine definite.

De cealaltă parte a străzii, Yue Yue îl privea și înjura în sinea ei: ăsta e un bărbat adevărat!, niciun băiețel stilat nu se putea compara. Îi plăcea părul scurt, negru, corpul atletic, hainele gri...

De jumătate de lună visa la el, încă de când era în spital; fie că mânca, dormea sau respira, gândul îi era la el... Yue Yue se simțea ca în transă. Nu mai trăise o iubire la prima vedere, cu atât mai puțin o obsesie atât de puternică. Rătăcea pe strada aceea de câteva zile, înfruntând frigul iernii, stând în același loc în fiecare zi.

Astăzi, în sfârșit, l-a întâlnit.

Când Chi și-a aprins țigara, a observat-o.

După atâta timp în care frecventase astfel de locuri, recunoștea dintr-o privire cine voia să se bage în seamă cu el.

Yue Yue stătea lângă mașina lui Chi, mâinile ei palide se mișcau pe lângă urechi, atingându-și lobul. Ochii ei seducători îl scanau din cap până în picioare.

— Te-ai însănătoșit? — întrebă Chi.

Yue Yue se simțea înnebunită, dar își ascunse extazul, zâmbind cu eleganță.

— Îți mai amintești de mine?

Chi o fixă cu privirea, gândindu-se dacă să-i răspundă.

Mâna lui Yue Yue coborî spre gulerul larg, ajustându-și încet breteaua sutienului.

— Nu ți-e frig așa dezbrăcată? întrebă Chi.

Yue Yue îl apucă de braț, degetele ei reci mângâind venele proeminente ale acestuia.

— Desigur că mi-e frig, doar stăm afară...

— Am un piton în mașină, îi spuse Chi cu seriozitate.

Yue Yue era gata să cedeze, dar după atâtea zile de stat în frig, nu putea renunța din cauza unui șarpe. A ezitat mai puțin de trei secunde, apoi i-a prins brațul și a spus:

— Și mie îmi plac șerpii.

Chi a deschis portiera din spate și a trântit-o pe Yue Yue în mașină.

Yue Yue credea că șarpele era într-un terariu, dar era pur și simplu pe bancheta din spate. Când s-a prăbușit acolo, a simțit o chestie rece și masivă atingând-o și fața i s-a strâmbat instant.

Chi conducea liniștit.

Yue Yue a atins trupul lui Zizi, pielea i se făcu ca de găină, forțând un zâmbet dulce:

— E așa drăguț, îmi place foarte mult...

În clinică, Wu tocmai ieșise de la duș, mergând dezbrăcat. Shuai era pe aproape.

— Scuze, am uitat că îți plac bărbații — spuse el, apoi se grăbi înapoi în baie, cu fesele ferme mișcându-se la fiecare pas.

Shuai rămase fără cuvinte: încerci să eviți o situație jenantă sau mă seduci?

Când Wu a ieșit din nou, discutau despre planurile de viitor. Nu mai putea continua așa, mai ales după ce locuise câteva zile cu mama lui — bunătatea i se întorsese în suflet. Decisese să trăiască în realitate, să pornească de jos, să lucreze vreo doi ani, oricât de greu ar fi. Apoi, dacă ar fi adunat suficientă experiență și bani, s-ar gândi la o afacere.

— Apropo, știi să conduci?

Imediat după ce a întrebat, Shuai a regretat. Wu era daltonist, cum ar putea obține un permis?

Spre surprinderea lui, Wu a răspuns cu entuziasm:

— Știu! Îmi poți găsi un job legat de condus? Orice, de la livrări la taxi, e perfect.

— Chiar am unul, spuse Shuai. Firma de electrice a verișorului meu caută un șofer de livrări. M-a sunat acum două zile să-i găsesc pe cineva...

— Și ce mai cauți? — Wu a a lovit cu palma în masa. Sunt perfect pentru acest post!

Shuai spuse îngrijorat:

— Ai permis?

— Pot conduce și fără. L-am ajutat pe unchiul meu să vândă pepeni cu camionul lui.

— Și dacă te prinde poliția? întrebă Shuai îngrijorat. Ai cam avut ghinion în ultima vreme, eu zic să nu riști.

— Totul e din cauza cheliosului! N-ar fi fost așa dacă nu era el! Nu cred că s-ar face polițist rutier doar pentru că eu n-am permis. Ce, familia lui a scris legea siguranței publice? Schimbă meseria cum vrea?

Wu vorbea cu mândrie și patos. Shuai nu voia să-i taie elanul, așa că a dat din cap aprobator.

Capitolul 31

Un bărbat adevărat trebuie să se răzbune

În jur de ora opt dimineața, Wu Suowei a scos camionul de livrări din fabrica de electronice.
După Festivalul Primăverii, valurile de muncitori migranți se revărsaseră din nou în Beijing. Drumurile, care până nu demult fuseseră libere, deveniseră din nou sufocate de trafic. La o intersecție cu semafor, deși luminile se schimbaseră de mai multe ori, Wu Suowei tot nu reușise să treacă de partea cealaltă.

Wu Suowei ținea privirea ațintită asupra mașinii de lângă el. Nu putea distinge culorile semaforului, așa că trebuia să urmeze exemplul celuilalt șofer.

Între timp, Chi Cheng tocmai fusese transferat la departamentul de control al traficului. Nu trebuia să stea de pază într-un loc fix, sarcina lui era doar să patruleze pe străzi și să gestioneze orele de vârf. Astăzi era prima lui zi oficială de lucru. Îmbrăcat în uniformă, stătea drept și impunător. Doar o privire aruncată asupra intersecției era suficientă pentru ca niciun șofer să nu îndrăznească să calce strâmb.

Camionul lui Wu Suowei înainta încet chiar pe acea stradă, la vreo două sute de metri de semaforul roșu. Calculase că după încă două cicluri de schimbare a luminilor, va reuși să treacă. Strângea volanul cu putere, cu ochii lipiți de mașina de lângă el, repetând în gând: Cu grijă, cu atenție, să nu treci pe roșu...

Chiar atunci, privirea i s-a oprit asupra unei siluete familiare și a încremenit.

– Rahat! Nu se poate... seamănă leit cu cheliosul ăla!

Wu Suowei miji ochii ca să vadă mai bine, dar Chi Cheng dispăruse deja în mulțime. Își lovi pieptul cu pumnul, încercând să se calmeze.

– Imposibil. O halucinație, sigur. Nu se poate să dau peste el din nou! O fi stres post-traumatic de la ultimele dăți... Acum toată lumea îmi pare cheală!

Tocmai când gândul acesta i-a trecut prin minte, mașina de lângă el a pornit. Wu Suowei a apăsat accelerația și a trecut și el prin intersecție.

Prima încălcare de trafic a zilei a apărut, aducând un strop de speranță polițiștilor de la circulație, care au năvălit spre camionul lui Wu Suowei ca niște vulturi, grăbiți să scrie procesul-verbal.

– Ce-am făcut? a protestat el.

Un ofițer a arătat în sus:

– Ai trecut pe roșu.

– Nici vorbă! a strigat Wu Suowei. Am urmat mașina de lângă mine!

Replica a venit aspră:

– Și ăla tot pe roșu a trecut!

Wu Suowei s-a uitat înainte – mașina pe care o urmase era și ea înconjurată acum de polițiști.

Fir-ar să fie! Nici măcar să urmez mașina potrivită nu sunt în stare!

– De ce urmezi alți șoferi în loc să te uiți la semafor?
– Ai băut?
– Coboară din mașină. Actele, te rog!

Wu Suowei și-a strâns pumnii, privirea i s-a întunecat de hotărâre. În clipa aceea, s-a ivit o breșă în trafic. A apăsat brusc pedala de accelerație.

– Chi-ge, e un tip care se opune sancțiunii! a strigat un ofițer.

Chi Cheng s-a întors chiar în momentul în care Wu Suowei încerca să fugă.
A făcut câțiva pași mari, apoi a aruncat bastonul. Acesta s-a învârtit prin aer cu viteză, izbindu-se cu forță de parbrizul din spate al camionului.

Înainte ca Wu Suowei să înțeleagă ce se întâmplă, un BANG asurzitor s-a auzit – ceva se prăbușise pe scaunul pasagerului, iar cioburile de sticlă s-au împrăștiat peste tot.

Wu Suowei a încremenit și a frânat brusc.

O siluetă înaltă i-a apărut în câmpul vizual.
Când i-a văzut clar fața, aproape că și-a izbit fruntea de parbriz.

– La dracu’!!!
– Ce naiba ți-am făcut în viața anterioară?!

– M-am umilit vânzând pe stradă, iar tu, gardianul municipal, mi-ai distrus taraba! Am tras să-mi revin ca artist ambulant, și ai apărut ca polițist, să-mi închizi spectacolul!

Am căzut și m-am ridicat ca hoț, și tot tu erai acolo, ofițer de patrulă, să mă prinzi! În sfârșit am vrut să trăiesc cinstit, ca șofer de livrări – și acum ești polițist de circulație cu bastonul în mână, să-mi blochezi drumul...
– Și....de ce e mereu prima mea zi de muncă?!
– Nu putea să mai aștepte măcar o zi, dracului?!

Chi Cheng s-a comportat ca și cum nu l-ar fi recunoscut deloc, cu o atitudine rece și profesională.

– Amendă sau asistență la aplicarea sancțiunii – alege.

Nici nu mai era nevoie să aleagă. Wu Suowei nu avea niciun ban. A coborât din camion.

Nimeni nu ar fi putut ghici ce-i trecea prin cap lui Chi Cheng. A scos de undeva două măști – una roșie, alta verde – și l-a pus pe Wu Suowei să stea pe trotuar. Când semaforul era roșu, trebuia să poarte masca roșie; când era verde, pe cea verde.

Pentru Wu Suowei, care era daltonist, asta era o tortură!
Temându-se că Chi Cheng ar putea descoperi problema lui cu vederea și să-l pedepsească și mai aspru, a memorat repede ordinea: masca verde în mâna stângă, cea roșie în dreapta. Se ghida după postura omulețului de la semafor: când mergea, ridica mâna stângă; când stătea, pe cea dreaptă.

Toată ziua, Wu Suowei a stat la intersecție, schimbând măștile, îndurând priviri batjocoritoare și râsete.
În mintea lui nu mai rămăsese decât un singur refren: Omulețul merge, ridică mâna stângă; omulețul stă, ridică mâna dreaptă...

Chi Cheng îl privea cu o expresie de nepătruns. Nici el nu înțelegea: De ce dau mereu peste tipul ăsta? O face intenționat? Vrea să-l „disciplinez”? Dar, după cum se uită la mine cu atâta ură, nu pare deloc așa...

Odată cu lăsarea serii, venea schimbul de tură.
Văzând că Wu Suowei abia se mai ținea pe picioare, Chi Cheng i-a făcut semn că poate să se oprească.
Brațele lui Wu Suowei erau complet amorțite.

Chiar când Chi Cheng se pregătea să se apropie de el, o voce dulce și cochetă s-a auzit din apropiere. Nici nu era nevoie să se întoarcă – era însăși favorita lui din ultima vreme, frumoasa domnișoară Yue.

Polițiștii din jur aproape că salivau de invidie.

– Na, asta înseamnă să fii odrasla unui oficial! Până și Zeița vine să inhaleze gaze de eșapament doar ca să-l vadă!

(T/N: nu mai era atât de sclifosită și “sensibilă” când era vorba de Chi Cheng)

– Ce cauți aici? a întrebat Chi Cheng, relaxat.
– Mi-a fost teamă că nu te mai prind după schimb, a răspuns Yue Yue, cu o notă jucăușă.

Wu Suowei a rămas împietrit în bătaia vântului, cu pupilele arzând într-o nuanță violacee, ca posedat de Regele Infernului.
A văzut-o pe Yue Yue.
A văzut-o cum îl ținea de braț pe Chi Cheng și cum se ridica pe vârfuri ca să-l sărute pe obraz.
A auzit și chiotele și fluierăturile colegilor.

Deodată, a înțeles de ce Chi Cheng îi fusese mereu pe urme.
Lovitura finală, cea mortală – era ea.

Wu Suowei n-a mai țipat, n-a mai blestemat.
S-a întors liniștit la camion.

Un bărbat adevărat trebuie să se răzbune!

Capitolul 32

Planul de răzbunare

Un pix se învârtea rapid între niște degete subțiri, iar Jiang Xiaoshuai, care stătea elegant picior peste picior, într-o poziție relaxată și stilată, se bucura din plin de zilele liniștite în care Guo Chengyu nu-l mai hărțuia.
De când îi spusese acea replică tăioasă, Guo Chengyu părea că într-adevăr renunțase. Trecuseră zile bune fără să mai apară cu vizitele lui „medicale”, spre marea încântare a lui Jiang Xiaoshuai.

Tocmai când savura liniștea, o siluetă “fantomatică” s-a strecurat în clinică.

Jiang Xiaoshuai s-a întors și a tresărit speriat. Wu Suoweiavea cearcăne adânci, ochii tulburi și pierduți, mersul greoi –  părea un om care și-a acceptat soarta.

–  Ce s-a întâmplat? Iar ai pățit ceva?

Cuvântul „iar” spus de Jiang Xiaoshuai trăda faptul că până și el începea să se întrebe cum reușea Wu Suoweisă atragă atâtea necazuri.

Wu Suoweia clătinat din cap și a intrat tăcut în dormitor, trântind ușa după el.

Jiang Xiaoshuai a început să se îngrijoreze. Sigur, Wu Suoweise mai băgase în bucluc de multe ori, dar de obicei se întorcea bombănind o oră-două și apoi se liniștea. Nu se mai încuiase niciodată în cameră. De data asta era altceva.

A bătut ușor în ușă, cu o voce blândă:

–  Da Wei, ce s-a întâmplat? Hai, ieși și vorbește cu mine.

Niciun răspuns.

–  Nu te mai prosti! Ieși de acolo! Măcar scoate un sunet dacă plângi sau țipi! Vocea lui Jiang Xiaoshuai devenea tot mai neliniștită.

Din spatele ușii s-a auzit abia șoptit:

–  Nu s-a întâmplat nimic.

Ceea ce însemna, evident, că s-a întâmplat ceva.

Jiang Xiaoshuai a încercat clanța –  ușa era încuiată pe dinăuntru. Și-a amintit că cheia era în sertar și s-a grăbit să o caute.

În acel moment, s-a deschis ușa clinicii.

–  Domn’ doctor Jiang, opriți-i șefului meu sângerarea! S-a tăiat la braț cu sticla!

Jiang Xiaoshuai a ridicat privirea. În prag stătea o siluetă familiară și enervantă –  înalt, tuns scurt, cu ochi vicleni și un zâmbet sfidător. Brațul lui Guo Chengyu sângera abundent, iar sângele picura pe podea, mirosul metalic înțepând nările lui Jiang.

Doctorul a rămas nemișcat, cu o expresie rece, impasibilă.

Li Wang s-a grăbit să-l îndemne:

–  Hei, domn’ doctor, mișcați-vă! E sânge adevărat! Nu o să refuzați tratamentul doar pentru că-l urâți, nu?

A trântit pe masă un teanc de bani.

Da, un teanc întreg –  cel puțin o sută de mii de yuani.

Jiang Xiaoshuai s-a ridicat calm, s-a dus la birou și s-a așezat.

Li Wang i-a șoptit lui Guo Chengyu:

–  Ți-am spus eu. Cine nu iubește banii în ziua de azi? Iar tu îl tratezi ca pe o floare rară.

Guo Chengyu n-a zis nimic. Și-a întins docil brațul.

După ce i-a curățat și pansat rana, Jiang Xiaoshuai a dat din cap spre cealaltă cameră:

–  Du-te și întinde-te pe patul din camera alăturată. Urmează injecția.

Nici n-a terminat bine fraza că gărzile lui Guo au făcut un pas înapoi, lăsându-i singuri.

Jiang Xiaoshuai a pregătit seringa și a intrat în cameră. Priveliștea l-a făcut să-i fiarbă sângele.

Guo Chengyu își trăsese pantalonii până la genunchi, expunându-se fără niciun pic de rușine. Nici urmă de jenă sau decență –  doar un zâmbet obraznic și sfidător.

Jiang Xiaoshuai s-a uitat două secunde, apoi și-a mutat privirea cu o totală lipsă de interes.

–  Întoarce-te!

Guo Chengyu n-a mișcat, stătea în continuare cu fața spre el.

Jiang a scuturat seringa, scoțând aerul din ea:

–  Dacă preferi injecția în... organ, pot și așa.

Guo Chengyu a râs:

–  Domnule doctor Jiang, aveți curaj, recunosc.

–  Mai scoți o prostie pe gură și afară cu tine! a izbucnit Jiang Xiaoshuai.

Satisfăcut de reacție, Guo s-a întors pe burtă.

Jiang i-a înfipt acul fără milă.

–  Aaaah! s-a auzit un strigăt din cameră.

Cei de afară s-au luminat imediat.

–  Uau, deja scoate sunete?
–  Parcă era vocea lui Guo Zi…

După injecție, Guo Chengyu a mai întârziat puțin, până când Li Wang a intrat și i-a spus:

–  Guo Zi, te-a sunat Ma’Er. E urgent.

Guo n-a îndrăznit să întârzie și s-a îndreptat spre ieșire.

Pac!

Un teanc întreg de bani i-a zburat după el, lovindu-l pe Li Wang –  printre bancnote s-a amestecat și una de cincizeci.

Jiang Xiaoshuai flutura trei bancnote în mână:

–  Păstrez doar 250 de yuani. Drum bun!

Guo i-a aruncat o privire batjocoritoare lui Li Wang, care se făcuse roșu la față de jenă.

După ce Guo a plecat, Jiang s-a întors spre dormitor. Wu Suoweiieșise între timp și stătea nemișcat în prag, cu ochii fixați asupra lui și o expresie greu de citit.

Jiang, simțindu-se ușor stânjenit, a întrebat:

–  De cât timp stai acolo?

Wu Suowein-a răspuns. A venit direct spre el, cu privirea întunecată, intensă, de parcă i-ar fi străpuns pielea. Lui Jiang i s-a făcut pielea de găină.

După o tăcere lungă, Wu Suoweia rostit:

–  Cum ai făcut?

–  Hm? Jiang a clipit nedumerit.

–  Îi place de tine, nu? De asta tot vine aici. Rana de pe braț... și-a făcut-o singur doar ca să se apropie de tine, nu-i așa?

Jiang Xiaoshuai a oftat. Clar, Wu Suoweiera la pământ emoțional, și scena asta doar îl răscolise. Așa că i-a dat o palmă ușoară pe umăr, încercând să-l calmeze.

–  Te înșeli. Între mine și el...

–  Învață-mă! l-a întrerupt Wu Suo Wei, apucându-l de mână.

–  Să te învăț ce?

–  Să mă înveți cum să seduc un bărbat.

Jiang a crezut că n-a auzit bine.

–  Cum să... seduci un bărbat?

Ochii lui Wu Suowei s-au aprins brusc, ca și cum ar fi găsit planul perfect de răzbunare. L-a tras pe Jiang în cameră și i-a povestit tot, în detaliu.

Pe chipul lui Jiang Xiaoshuai s-a citit furia.

–  Femeia aia e o scorpie nenorocită!

Wu Suoweia scrâșnit din dinți.

–  Exact! Așa că, în loc să mă răzbun doar pe unul, de ce să nu-i lovesc pe amândoi? S-o recuperez pe Yue Yue ar fi greu oricum. Și chiar dacă aș reuși, cheliosul n-ar suferi prea tare, și-ar găsi alta. Dar dacă îl fac eu să se îndrăgostească de mine... atunci e altceva. Yue Yue ar fi distrusă, iar el... terminat.

–  Stai puțin, l-a oprit Jiang, ridicând un deget. Nu crezi că e mai greu să-l seduci pe cheliosul ăla decât s-o recucerezi pe Yue Yue?

–  Cine a zis că eu îl voi curta? a zâmbit Wu Suoweibatjocoritor. Eu doar îl atrag. Pe urmă, îl las să mă vâneze el.

Mamă, ambiția asta a urcat de la zero la nivel zeu, a gândit Jiang, impresionat.

Apoi a oftat.

Wu Suowei încă visa cu ochii deschiși.

–  Imaginează-ți: într-o zi, ajunge ca Guo Zi –  își face rău singur doar ca să mă vadă. Nu ar fi asta cea mai dulce răzbunare?

Jiang a bătut din palme:

–  Domnule, nu vă mai jucați cu nervii mei, vă rog. Eu îmi strâng lucrurile și plec acasă.

Wu Suoweis-a ridicat brusc, blocându-i calea, serios dintr-o dată.

–  Xiaoshuai, nu glumesc. Vorbesc serios. Dacă ai fi văzut femeia pe care ai iubit-o șapte ani sărutând un alt bărbat, ai înțelege ce simt!

Jiang a gândit în sinea lui: Asta nu e nimic. Eu, la vremea mea, am fost trădat atât de rău încât eram gata să sar în râu.

După o clipă de tăcere, a spus:

–  Știi ceva despre el?

Wu Suoweia clătinat din cap.

–  Nici măcar cum îl cheamă.

–  Atunci, a spus Jiang calm, următoarele două săptămâni le petrecem adunând informații. Tot ce se poate: trecut, relații, personalitate, obiceiuri, preferințe... fiecare detaliu, pe toate căile posibile.

–  Sunt de acord. Niciodată nu intri într-o luptă fără pregătire. Dar două săptămâni e mult. Nu pot să stau degeaba atâta timp.

–  Cine-a zis să stai degeaba? tonul lui Jiang a devenit ascuțit. Trăiește normal, dar mai bine. Muncește mai mult. Indiferent dacă vrei să atragi femei sau bărbați, cheia e să te îmbunătățești.

Ochii lui Wu Suowei au strălucit.

–  Am înțeles.

Jiang și-a scărpinat capul, adăugând:

–  Aspectul tău e în regulă. Ce-ți lipsește e carisma. Asta nu înseamnă să copiezi ce vezi la alții –  „cool”, „trendy” –  nu. Trebuie să-ți creezi propriul stil. Acum ești dezechilibrat emoțional, haotic. Trebuie să te aduni și să-ți construiești propriul... „Wu Suo Wei”.

–  Propriul meu stil...a murmurat Wu Suo Wei.

Jiang i-a pus o mână pe frunte și i-a privit atent ochii.

–  Ține minte. Folosește-ți la maximum privirea asta.

Capitolul 33

A ademeni șarpele din vizuină

Chi Cheng stătea pe canapea, cu Zizi ghemuită în brațele lui, dormind adânc.
Își închisese telefonul încă de dimineață, nevrând să mai asculte văicărelile nesfârșite ale lui Yue Yue. În mintea lui, dragostea era o ciocnire aprigă între sex și pasiune. Toată acea rutină domestică, liniștea unei relații de lungă durată, nimic din toate astea nu-l atrăgea. S-o privească pe Zizi dormind i se părea mult mai liniștitor.

Gang Zi intră și spuse:
– Am verificat aproape toate crescătoriile de șerpi din zonă. Chiar și speciile rare sunt doar câte unul sau două exemplare, ținute separat. Niciuna nu are capacitatea să crească atâtea tipuri de șerpi de companie. Crezi că bătrânul i-a făcut dispăruți?

Chi Cheng răspunse calm:
– N-ar îndrăzni.

– Să continuăm căutările, atunci?

– Continuă. Verifică și crescătorii particulari.

– Dar dacă nici bazele mari nu au condițiile necesare, cum ar putea să le aibă cele private?

Chi Cheng îi aruncă o privire liniștită.
– Atunci cum crezi că am reușit eu să cresc atâția șerpi în câteva clădiri mici?

Adevărul era simplu: aruncase cu bani fără să se gândească la profit. În afară de el, cine altcineva ar fi avut energia și resursele să crească atâția șerpi pretențioși, fără nicio cerere pe piață?
Asta gândea Gang Zi, dar nu scoase o vorbă. Se mulțumi să închidă gura și să dea din cap supus.

Trecuseră două săptămâni, iar Wu Suowei reușise, în linii mari, să afle tot ce se putea despre Chi Cheng. Avea douăzeci și opt de ani, provenea dintr-o familie de funcționari. Tatăl său, Chi Yuan Duan, era secretarul general al comitetului municipal, cu rang de director.

Chi Cheng avea o pasiune neobișnuită pentru șerpi – de aici și porecla „Tipul cu șerpii”. Dintre toți, preferatul lui era un piton verde de copac, pe nume Xiao Cù Bāo (Zizi). Avea un trecut amoros bogat, îi plăceau atât femeile, cât și bărbații, dar nu avusese niciodată un partener stabil.

„După poze, se vede clar: păr facial des, păr pe corp la fel, nas proeminent, privire ageră, palme late și, mai ales, degetul mijlociu lung… Toate semnele indică un libido ridicat, o funcție renală excelentă și un sistem reproducător dezvoltat – un mascul alfa rar, viguros.”

Wu Suowei scrise cu seriozitate toate acestea în computer.

Jiang Xiaoshuai își drese glasul și întrebă ezitant:
– Și… ce părere ai despre asta?

Wu Suowei răspunse simplu, în două cuvinte:
– Destul de bine.

Jiang Xiaoshuai își strânse buzele.
– Atât?

– Ce altceva vrei să spun? replică Wu Suowei.

Jiang Xiaoshuai, confruntat cu un bărbat atât de direct, simțea că nu reușește deloc să-și exprime ideea.

– Uite cum stă treaba... Tipul ăsta e destul de relaxat când vine vorba de relații. Dacă arată cât de cât bine cineva, nu-l refuză. Eu zic că ai șanse să-l „agați”. Dar partea grea vine după ce-l agăți. Înțelegi ce vreau să spun?

Wu Suowei părea derutat.

Jiang Xiaoshuai își puse palma pe frunte, în disperare, apoi renunță și o spuse pe șleau:
– Să zicem că ajungeți împreună. Sau, mă rog, lucrurile încep să se miște între voi. Dacă el vine la tine cu... anumite nevoi fizice, crezi că tu o să fii cel de deasupra? Mă înțelegi acum?

Pe scurt:
– Crezi că poți fi tu „deasupra”?

Wu Suowei răspunse serios:
– Greu de spus.

– Atunci e clar, spuse Jiang Xiaoshuai, trântind palma pe masă. Hai să-l întâlnim. Ne-am pregătit destul. E timpul să acționăm.

Cei doi se schimbaseră și plecară entuziasmați.

Astăzi era ziua liberă a lui Chi Cheng. Plecase devreme din oraș, urmându-l pe Gang Zi prin alte orașe, ca să caute ascunzători de șerpi.

Prima ploaie de primăvară adusese cu ea și ceva lapoviță. Drumurile erau alunecoase, iar Gang Zi conducea cu prudență. Chi Cheng stătea pe bancheta din spate, sprijinit, cu ochii pe jumătate închiși – greu de spus dacă dormea sau doar gândea.

La un moment dat, un automobil bloca drumul în față, iar Gang Zi claxonă iritat.

Chi Cheng deschise ușor ochii și privi pe geam. În față era o pantă, iar o motoretă părea să se fi oprit la jumătate, incapabilă să urce. Proprietarul o împingea din spate, dar drumul ud și rece îl făcea să alunece întruna. Mai avea doar doi metri până în vârf, iar Gang Zi continua să claxoneze. Bărbatul încercă să tragă motoreta într-o parte, dar întreaga greutate îi alunecă înapoi, anulându-i tot efortul.

– Doar să elibereze drumul, că trecem, zise Gang Zi indiferent.

Mașina reuși să urce panta, dar Chi Cheng mai aruncă o privire afară. Și atunci îl văzu din nou – Wu Suowei, complet ud, cu degetele strângând de prelata motoretei. Își înfigea picioarele în pământ ca să nu alunece și scrâșnea din dinți la fiecare pas. Din când în când se oprea să-și tragă răsuflarea, sprijinindu-și fruntea și umărul de motoretă ca să o țină locului.

Numeroase mașini treceau pe lângă el, dar nimeni nu se oprea să-l ajute – cine ar fi făcut-o, pe un frig ca ăsta?

Chi Cheng era genul de om care nu s-ar fi mișcat să ajute nici pe vreme bună. Atât timp cât nu făceai rău altora, el considera că e deja destul de generos.
Dar astăzi, în mod neașteptat, deschise portiera și coborî din mașină.

Colțurile buzelor lui Wu Suowei se arcuiră într-un zâmbet abia sesizabil.

Capitolul 34

Condoleanțele mele

Chi Cheng nu avea nicio intenție să ajute. Se apropie de Wu Suowei și îl privi cu un zâmbet abia schițat.

–  Cap de Fier?

Wu Suowei alunecă aproape pierzându-și echilibrul; era cât pe ce să se rostogolească la vale împreună cu motoreta.

–  Cum m-ai strigat? întrebă el.

Chi Cheng rosti rar, pe un ton nici prea aspru, nici prea blând:
–  Da-Tie-Tou. (Cap Mare de Fier)

O scânteie de nemulțumire se aprinse în ochii lui Wu Suowei, dar reuși s-o stingă repede. Fața îi rămase impasibilă –  exact așa cum îl învățase Jiang Xiaoshuai. Asta e, se gândi el. „Cap Mare de Fier” tot e mai bine decât să nu-ți mai amintească nici măcar numele.

Își încordă umerii și continuă să împingă motoreta în sus, încruntat, cu maxilarul încleștat. Fiecare pas era un efort uriaș, iar fruntea îi era plină de sudoare.

Un glas se auzi din apropiere:
–  Ce rost are să trăiești așa?

Ce rost are? gândi Wu Suowei în tăcere. Te-am făcut să cobori din mașină și să îngheți aici cu mine –  doar pentru asta a meritat tot efortul!
Mulțumit de sine, trase aer adânc în piept și împinse din nou, strigând din toate puterile.

–  Nu ai nimic de oferit… Cum de mai ai atâta vlagă?

Wu Suowei, gâfâind, îl fulgeră cu privirea.
–  Dacă nu mă ajuți, măcar nu-mi mai sta-n cale!

Continuă să se zbată, scoțând sunete dramatice la fiecare împingere.

–  Dă-te la o parte, zise brusc Chi Cheng.

Wu Suowei se prefăcu că n-a auzit și își vărsă toată energia în încă o încercare.

Chi Cheng întinse brațul și îl trase deoparte. Cu antebrațele încordate, împinse prelata motoretei –  și, fără cel mai mic efort, ridică întreaga greutate până în vârful pantei, în mai puțin de cinci secunde.

Apoi își scutură mâneca de noroi, fără să se mai uite înapoi la Wu Suowei, și se întoarse calm spre mașină.

Wu Suowei rămase o clipă împietrit. Crezuse că Chi Cheng coborâse doar ca să râdă de el, nu se așteptase ca bărbatul chiar să-l ajute.

Un minut mai târziu, Jiang Xiaoshuai ieși de sub o prelată de plastic din zona verde, cu aerul unui om care tocmai înghițise rușinea cu tot cu nod în gât.

–  Ai văzut clar? îl întrebă Wu Suowei.

–  Foarte clar.

Jiang Xiaoshuai nu mai făcuse niciodată ceva atât de penibil –  să se ascundă sub o prelată ca să spioneze. Și mai rău, unghiul din care privea era exact spre zona inghinală a lui Chi Cheng. Picioarele acelea lungi și ferme, și proeminența de sub pantaloni... Înghiți în sec.

–  Ei? întrebă Wu Suowei. Crezi că am vreo șansă să fiu „deasupra”?

Cât timp văzuse doar pozele, Jiang Xiaoshuai mai păstrase o urmă de speranță. Dar după ce-l văzuse în persoană, totul devenise clar.

–  Sincere condoleanțe, spuse el, bătându-l ușor pe umăr.

Wu Suowei se apucase de treaba cu șerpii doar ca să-l investigheze pe Chi Cheng, dar, cu timpul, descoperise că meseria putea aduce bani serioși. Făcută cum trebuie, putea deveni profitabilă. Făcută prost, își pierdea totul.

În tot acest proces, vizitase numeroase ferme de șerpi. La început, doar ca să afle mai multe despre ei. Însă, treptat, începuse să se intereseze și de profiturile crescătorilor, de metodele lor de reproducere, și curând devenise tot mai implicat. În cele din urmă, se stabilise la o fermă și se făcuse ucenic.

Ziua muncea pe lângă crescătoria de șerpi și învăța tainele meseriei. După program, se întorcea la clinică, făcea duș, își punea haine curate și pleca să pândească în fața Biroului de Circulație.

Timp de câteva zile la rând, Chi Cheng ieșea din clădire și îl vedea pe Wu Suowei stând în apropiere –  tricou negru, blugi, șapcă de baseball, țigară între buze, plimbându-se cu un aer leneș.

De îndată ce Chi Cheng apărea, privirea lui Wu Suowei se fixa asupra lui.
Ochii aceia aveau ceva ciudat și captivant în ei –  o combinație de curiozitate, provocare și cercetare. La prima vedere părea că o face intenționat, dar, privind mai atent, părea aproape nepăsător.

Dacă aveai impresia că te urmărește, în clipa în care îi întâlneai privirea, observai că ochii îi erau goi, rătăciți, imposibil de citit. Dar de îndată ce îți întorceai privirea, o căldură intensă îți ardea obrajii, urechile și chiar gâtul.

Chi Cheng nu-l întrebă niciodată: „Ești aici pentru mine?” De fapt, de fiecare dată când făcea un pas spre el, Wu Suowei se comporta de parcă n-ar fi avut nicio treabă cu el.

Apoi, imediat ce Chi Cheng cobora treptele, privirea lui Wu Suowei îl urmărea în tăcere –  de la pantofii de piele, pas cu pas, până îl vedea urcând în mașină și dispărând în trafic.

Capitolul 35

Prima lor conversație normală

În seara aceea, Chi Cheng era de tură. Când s-a întors acasă, trecuse deja de zece. Cerul înnorat era atât de negru, de parcă fusese pictat cu cerneală, iar în locurile fără felinare nu se vedea nici la un metru în față. După ce coborî din mașină, Chi Cheng privi în jur –  nici țipenie de om. Nimeni nu putea suporta vântul mușcător de martie al nopților din Beijing. Oamenii mergeau grăbiți, cu umerii strânși și capetele plecate.

Clap… clap… –  un sunet ritmic de minge care lovea asfaltul îi ajunse la urechi.

Chi Cheng întoarse capul. În partea de est a clădirii, pe terenul de baschet, cineva încă mai juca –  driblând, aruncând la coș. Sub lumina felinarului, umbra jucătorului se lungea și se scurta întruna, dar oricum s-ar fi schimbat, nu putea ascunde tunsoarea scurtă, periuță.

Genunchii ușor îndoiți, mușchii picioarelor încordați, linia perfect dreaptă a gambelor, iar posteriorul ridicat, ferm. Chi Cheng auzise cândva că bărbații cu un fund ca acela aveau, de obicei, un apetit sexual puternic.

Picioarele se mișcau ritmic, fluide, un salt –  și mingea trecu curat prin cerc.

Wu Suowei nu era un jucător grozav, dar știa să se descurce. Pe vremuri, chiar așa o cucerise pe Yue Yue: după ce îl văzuse jucând baschet.

Mingea ricoșă de câteva ori pe pământ și se rostogoli până în mâinile altcuiva.

–  Arunc-o înapoi! strigă Wu Suowei.

Chi Cheng se apropie, ținând mingea. Wu Suowei întinse mâna s-o prindă, dar Chi Cheng îl fentă cu o mișcare elegantă și înscrise un slam-dunk perfect. Wu Suowei încleștă dinții de ciudă. Înălțimea fusese mereu dezavantajul lui –  oricât ar fi sărit, un slam-dunk era imposibil.

Gelozia îi aprinse sângele. Se așeză în poziție de apărare, ochii fixați pe Chi Cheng ca un prădător. Atmosfera era foarte încordată, pulsul le creștea în același ritm.

Chi Cheng aruncă mingea spre Wu Suowei. Acesta începu să dribleze cu spatele la el, iar fundul i se izbea din când în când de șoldurile lui Chi Cheng. Acesta ridică brațele lungi, blocându-l. Wu Suowei făcu o serie de fente rapide, apoi, profitând de momentul în care Chi Cheng își pierdu echilibrul, se strecură într-o parte și aruncă din apropiere –  coș curat.

Chi Cheng nu avea de gând să rămână dator. De dincolo de linia de trei puncte, sări și aruncă. Mingea descrise un arc perfect și intră în coș fără să atingă inelul.

Cei doi jucau de parcă i-ar fi posedat ceva.

Apoi veni o ocazie excelentă –  mâna lui Chi Cheng se abătu ușor, mingea lovi tabla și sări în afara terenului.

Cât timp Chi Cheng se duse s-o recupereze, Wu Suowei se aplecă să-și lege șireturile.

Când Chi Cheng se întoarse, privirea i se opri pe posteriorul lui Wu Suowei, perfect conturat. Fără să stea pe gânduri, aruncă mingea –  aceasta ateriză direct peste cele două fese ferme. Wu Suowei se clătină înainte, aproape căzând, dar se redresă la timp. Se ridică în picioare și îi aruncă lui Chi Cheng o privire tăioasă.

În întuneric, ochii lui Wu Suowei erau ca două oglinzi, reflectând tot ce avea în suflet.

Mingea ajunse iar la Chi Cheng. Privirea lui, rece ca a unui tigru, arăta că era pus pe șotii. Făcu câțiva pași mari și aruncă din nou –  lovindu-l încă o dată pe Wu Suowei drept în fund, de data asta chiar mai tare.

Wu Suowei învățase lecția. Nu mai scoase un sunet, ci se repezi să apuce mingea.
Vrei să-mi lovești fundul? Ți-l sparg eu pe-al tău!

Ridică mingea, pregătit s-o arunce pe spate –  dar o durere ascuțită îl țintui.

Chi Cheng se strecurase în spatele lui, apucându-l cu ambele mâini de fese. Strânse cu atâta forță, încât venele de pe gâtul lui Wu Suowei se umflară.

–  Zi! Ce-a fost cu tine zilele trecute?

Wu Suowei îi răsuci încheieturile, scrâșnind:
–  Despre ce naiba vorbești?

–  Te faci că nu știi? răspunse Chi Cheng, presându-și și mai tare iar degetele.

Wu Suowei aruncă mingea pe spate, direct spre fața lui, dar Chi Cheng era pregătit și îl prinse de încheietură, mușcându-l.

–  Dă drumul! Deschide gura!

Nările lui Chi Cheng se umplură de mirosul pământiu, brut al lui Wu Suowei –  un amestec de transpirație și viață, care i se potrivea perfect firii lui sălbatice.

Profitând de o clipă de neatenție, Wu Suowei îl izbi cu cotul și reuși să se elibereze. Se depărtă câțiva pași, enervat, apoi se așeză pe margine. Scoase o sticlă de apă din geantă, bău câteva guri lungi. După ce-l văzu pe Chi Cheng încă stând acolo, scoase o doză de Red Bull și i-o aruncă.

Chi Cheng o deschise dintr-o mișcare, dând-o peste cap în două înghițituri. Se apropie de Wu Suowei, dar nu se așeză. Doar îl privi de sus, în tăcere.

După o vreme, Wu Suowei mormăi stingher:
–  Mersi.

Chi Cheng răsuci doza de aluminiu, strivind-o între degete, și i-o flutură în față.
–  Tu mi-ai dat-o, și tot tu îmi mulțumești?

–  Vorbeam de data trecută, zise Wu Suowei. Când m-ai ajutat să împing motoreta. În căruță aveam mâncarea pentru animale –  șeful meu aștepta. Dacă nu mă ajutai, eram pierdut.

Chi Cheng își îngustă ochii.
–  Umblai prin zonă de zile întregi... doar ca să-mi spui „mulțumesc”?

–  Voiam s-o spun și să plec, dar apoi mi-am amintit cum te-ai luat de mine înainte și m-am gândit că... nu meriți.

Deodată, Chi Cheng îi prinse încheietura cu o mișcare rapidă, de polițist antrenat. Wu Suowei se folosise de conversație ca să-și strecoare mâna în buzunarul lui –  dar fusese prins.

Doar că, de data asta, nu fura. Ci... dădea ceva.

Când Chi Cheng îi trase mâna afară, în palmă îi stăteau două pachețele de tofu uscat.

–  De unde știi că-mi place tofu uscat? zâmbi el cu o sprânceană ridicată. Deschide-l cu dinții.

Wu Suowei nici nu se sinchisi să răspundă. Scoase o plasă din rucsac și porni spre parcare.

Chi Cheng îl urmă, deschizând mașina. Atunci observă plasa: era plină de vrăbii, probabil prinse după serviciu. Încă mai băteau din aripi.

–  Nu mănâncă de la străini, spuse calm Chi Cheng.

Wu Suowei scoase o vrabie și o întinse spre ciocul lui Zizi. Nici n-apucă să o vadă bine, că deja dispăruse –  înghițită într-o clipită.

Chi Cheng rămase privind mult timp spatele lui Wu Suowei.

Capitolul 36

Fundul tău e chiar mare!

Aproape de miezul nopții, Jiang Xiaoshuai nu reușea nicicum să adoarmă. Așa că a ieșit cu mașina, gândindu-se să cumpere niște pastile pentru somn de la clinică. Dar când a ajuns acolo, a observat că telefonul și geanta lui Wu Suowei erau înăuntru, în timp ce el dispăruse. Unde putea fi la ora asta?

Jiang Xiaoshuai a rămas afară, privind în jur, și l-a zărit repede pe cel căutat.
De partea cealaltă a străzii, în parcul rezidențial, Wu Suowei exersa slam dunk-uri.

Jiang Xiaoshuai s-a apropiat tiptil.

Wu Suowei a lăsat mingea jos, și-a întins picioarele lungi, apoi s-a retras cam trei metri. Cu câțiva pași rapizi, s-a avântat spre panou, ridicând o mână spre inelul de la coș. Vârfurile degetelor i-au atins abia marginea, insuficient ca să-l prindă. A aterizat oftând.
Încă o dată!

Ochii lui Wu Suowei străluceau în întuneric ca niște lame. Panoul putea foarte bine să fie fața lui Chi Cheng – dacă ar fi reușit să-l apuce, l-ar fi sfâșiat. Cu o nouă pornire puternică și un strigăt scurt, s-a înălțat din nou și, de data asta, a prins inelul, rămânând atârnat triumfător.

– Am reușit! a strigat el în sinea lui.

Dar, dintr-odată – o adiere. Materialul care-i acoperea fundul a fost tras brusc în jos.

Jiang Xiaoshuai intenționase să râdă, însă urmele fine de pe pielea lui Wu Suowei l-au lăsat fără cuvinte.

Ghici cine era? Wu Suowei s-a întors calm, și-a ridicat pantalonii.

– De ce te-ai întors? a întrebat el liniștit.
– Ce s-a întâmplat cu fundul tău? a replicat imediat Jiang Xiao Shuai.

Wu Suowei s-a arătat nedumerit. Uitase complet de „atingerea de gheară de tigru” a lui Chi Cheng.

Jiang Xiaoshuai l-a târât înapoi în clinică și l-a obligat să-și dea pantalonii jos. Când i-a văzut posteriorul acoperit de semne roșiatice, mușchii feței i s-au crispat.

– Voi doi... ați ajuns deja până aici?
Wu Suowei a zâmbit nepăsător.
– Ce tot gândești? A fost de la când a încercat să mă prindă în timpul jocului. Încerca să mă forțeze să-i spun de ce tot dau târcoale.

– Aha... Cu mâinile? a izbucnit Jiang Xiao Shuai.

– Nici cu mâinile nu e în regulă! Sunt o mulțime de locuri în care putea să te prindă, de ce fix acolo? E clar ceva suspect! Nici nu vă cunoașteți de mult și deja îți pune mâna pe fund!!

Wu Suowei l-a potolit cu o atingere ușoară și un zâmbet provocator.
– Maestre, nu ar trebui să te bucuri pentru mine?

Zâmbetul pe care Jiang i-l antrenase de atâta vreme se maturizase într-o armă periculoasă – atât de seducător, încât chiar și Jiang rămase vrăjit. I s-a aprins o flacără de frustrare. De ce? De ce produsul perfect, modelat cu atâta grijă, trebuia oferit altcuiva? De ce fundul pe care-l dorise atâta vreme fusese deja „gustat” de altul?

El nici măcar nu-l atinsese încă!!

Așa că, treizeci de minute mai târziu...

Wu Suowei zăcea întins pe burtă, întreband cu voce blândă:
– N-ai terminat încă cu unguentul?

Jiang Xiaoshuai îi masa fundul rotund de peste zece minute și tot nu era mulțumit.

– Nu. Masajul ăsta stimulează circulația și ajută medicamentul să se absoarbă mai bine.

– ...

În noaptea aceea, Chi Cheng era din nou de tură. Când a coborât din mașină, a auzit sunetul familiar al mingii de baschet ricoșând în asfalt.

Wu Suowei își făcea încălzirea cu câteva întinderi, apoi a pornit cu mingea spre coș, a sărit de pe linia interioară și a marcat cu un dunk spectaculos. Deși aterizarea fusese un pic stângace, mișcarea în sine era impresionantă.

În ultima vreme, se antrena cu saci de nisip legați de picioare, ca să-și îmbunătățească săriturile.

Mingea a ajuns în mâinile lui Chi Cheng. A făcut-o să sară de câteva ori, apoi, de la linia de aruncare liberă, a sărit, s-a învârtit în aer și a trântit mingea în panou cu o forță năucitoare.

– Bum! sunetul a făcut să vibreze întregul inel.

Wu Suowei l-a privit uimit. Avea impresia că Chi Cheng era pe punctul de a smulge coșul cu totul. El abia reușise un dunk decent, iar celălalt părea că filmează o reclamă pentru baschet. O astfel de combinație de forță și grație nu se obține peste noapte.

Din acest punct de vedere, Wu Suowei chiar îl admira.

Dar în fața lui Chi Cheng, nu voia să o arate. I-a aruncat o privire rece, în timp ce pașii lui răsunau pe teren, bătând în pieptul agitat al celuilalt.

– N-ai zis deja „mulțumesc”? Ce cauți din nou aici? a întrebat Chi Cheng intenționat.
Fără să se întoarcă, Wu Suowei a răspuns rece:
– Am zis eu că am venit să te văd?

Tot ce vedea Chi Cheng în față era acel fund ferm și mândru, legănându-se provocator. A ridicat mingea și a aruncat-o spre el. Dar Wu Suowei a fost pe fază – a prins mingea cu mâinile la spate, a trântit-o de pământ și s-a așezat deasupra.

Chi Cheng a ieșit de pe teren, a băgat mâna în buzunar și a scos două bomboane White Rabbit.

– Iar mi le-ai băgat aici?
Wu Suowei s-a prefăcut mirat.
– Ce bomboane?

Chi Cheng s-a aplecat lângă el, privindu-l de jos, cu un zâmbet provocator.

– Așa, deci trebuie să folosești metode atât de ascunse ca să-mi dai dulciuri? Ți-e teamă că ți-ai pierdut îndemânarea de hoț de buzunare?

Wu Suowei a dat ochii peste cap, plin de dispreț, făcându-l pe Chi Cheng și mai tulburat. Acesta a întins mâna să-i atingă bărbia, dar Wu Suowei s-a ferit rapid. Totuși, când a crezut că a scăpat de tachinare, Chi Cheng i-a dat brusc un șut mingii pe care stătea.

Wu Suowei și-a pierdut echilibrul și a căzut, drept peste piciorul lui Chi Cheng.

– Fundul tău e chiar mare. Nici n-ai loc la mine pe picior, a murmurat Chi Cheng, vocea lui gravă vibra ușor, iar mărul lui Adam s-a mișcat vizibil.

Wu Suowei purta doar pantaloni de trening, iar Chi Cheng, pantofi subțiri de pânză. Vârful piciorului i s-a înfipt prin material, atingând pielea de dedesubt.
Nefiind obișnuit să fie tachinat de un bărbat, Wu Suowei s-a ridicat brusc, cu privirea întunecată, plină de rușine și furie.

Era într-adevăr indignat, sau doar se prefăcea? Chi Cheng a înțeles imediat. Wu Suowei și-a înghițit mânia, și-a luat geanta și a plecat fără un cuvânt.

De data asta, avea cu el o duzină de șoareci – nu se știe de unde îi prinsese, dar erau grași și vioi. Zizi a mâncat până s-a săturat. După ce l-a hrănit, Wu Suowei nici măcar nu s-a uitat la Chi Cheng. A luat mingea sub braț și a ieșit de pe teren cu spatele drept și mândru.

Capitolul 37

Ochii sau bomboana?

A doua zi după-amiază, în timp ce căuta ceva prin birou, Chi Cheng a dat din nou peste cele două bomboane. Nu-i plăceau dulciurile și nu mai mâncase de mult așa ceva. Când Wu Suowei i le strecurase în buzunar, le aruncase nepăsător într-un sertar. Acum, redescoperindu-le, a privit mult timp iepurele alb desenat pe ambalaj, apoi, spre surprinderea lui, a desfăcut una.

Tocmai când a băgat bomboana în gură, Fang Xin a intrat pe ușă.

– Hei? Tu nu urai dulciurile? a întrebat mirat Fang Xin.
Privirea lui Chi Cheng a rămas rece.
– Cine-a zis că le urăsc?
– Acum câteva zile, Er’Gua Zi s-a însurat și a adus o grămadă de bomboane de nuntă la birou.

Tu n-ai luat niciuna. Ți-am zis și atunci, iar tu ai spus că nu mănânci dulciuri.
– Aia a fost acum câteva zile, a răspuns Chi Cheng calm.

Fang Xin a rămas fără replică. Privirea i-a căzut pofticioasă pe cealaltă bomboană rămasă.
– N-am mai mâncat un White Rabbit de ani de zile... Mă întreb dacă mai are același gust ca-n copilărie.
– Are, a spus Chi Cheng sec.

Cuvântul acela scurt i-a zdrobit aluzia ca un ciocan.

Fang Xin n-a vrut să renunțe și a zâmbit forțat:
– Hai, frate, împarte și cu mine una!
– Nu mai e, a venit răspunsul clar.

Oricine cu un dram de bun-simț ar fi înțeles mesajul, dar Fang Xin trebuia să insiste. A arătat spre bomboana de pe birou și a protestat:
– Ești orb? E chiar în fața mea. Cum poți să spui că nu mai e?

Chi Cheng și-a ridicat ochii și i-a întâlnit privirea.
– Vrei bomboana... sau ochii?

Fang Xin a încremenit câteva secunde, apoi a dat din cap și a ieșit înțelept din birou.

În următoarele săptămâni, Wu Suowei a continuat să vină să joace baschet. Nu conta dacă Chi Cheng era de zi sau de noapte, dacă era nor sau ploaie, Wu Suowei apărea mereu la timp. Uneori se antrena singur, alteori cu alții. Oricât de mult ar fi stat Chi Cheng în apropiere, dacă el nu spunea nimic, Wu Suowei nu-l aborda niciodată.

Când Chi Cheng era de noapte și erau doar ei doi pe teren, Wu Suowei tot îi strecura gustări în buzunare. De cele mai multe ori erau batoane de tofu uscat, uneori pungi de boabe de soia picante, alteori chiar câteva picioare de pui murate și iuți... Într-un final, Chi Cheng s-a obișnuit. Nici nu mai aștepta să i le dea, își băga singur mâna în rucsacul lui Wu Suowei și ce găsea, lua.

Wu Suowei aducea și „gustări sălbatice” pentru Zizi.
Între cei doi se formase o legătură subtilă, nerostită.

Niciunul nu întreba de ce celălalt dădea, nici de ce lua. Parcă era ceva firesc: să-i strecori ceva în buzunar celuilalt, să-i cauți prin rucsac fără să ceri voie. Nici nu vorbeau prea mult; ca și cum motivul prezenței lor acolo ar fi fost doar mingea și mâncarea.

Vremea se schimba – aerul devenise mai uscat și bătea vântul. Chi Cheng era zilnic în patrulare și avea tenul cam uscat din cauza vremii.

Într-o zi, scotocind prin rucsacul lui Wu Suo Wei, a găsit o cutie de cremă Da Bao. Era nouă, sigilată, cu prețul de 9,9 yuani lipit deasupra.

– Asta e pentru mine? a întrebat el intenționat.
Wu Suowei s-a prefăcut că nu aude, jucându-se absent cu mingea.

Chi Cheng a ridicat o pietricică de jos și i-a aruncat-o precis spre ureche. Vocea lui joasă și aspră s-a auzit clar:
– Înseamnă că de azi o să-ți spun Da Bao.

– De ce? s-a oprit Wu Suowei din driblat.

Privirea tăioasă a lui Chi Cheng s-a îmblânzit într-un zâmbet.
– Pentru că te văd în fiecare zi.

Lui Wu Suowei i-a răsunat instantaneu în minte melodia reclamei: „Da Bao, ne vedem mâine. Da Bao, te văd în fiecare zi.”
La naiba! O fi o ironie? A bombănit iritat:
– Să nu crezi că mă impresionează mărcile tale scumpe din străinătate. Nimic nu bate Da Bao – ieftină și eficientă.

Chi Cheng n-a spus nimic. Doar a zâmbit.

Expresia lui Wu Suowei s-a întunecat. A mers spre el, încercând să-i smulgă cutia din mână.
– Dacă n-o vrei, dă-mi-o înapoi! Nici măcar nu voiam să ți-o dau!

Dar, în loc să recupereze cutia, s-a trezit prins.

Chi Cheng l-a apucat de guler și l-a tras aproape. Privirea lui aspră i-a studiat chipul, în timp ce, cu voce joasă, a rostit două cuvinte:
– O vreau.

„Atunci ia-o, la naiba, și lasă-mă!” – ar fi vrut să strige Wu Suo Wei, trăgându-și gulerul din mâna lui. Sub privirea aceea intensă, se simțea de parcă un munte i s-ar fi prăbușit pe umeri.

Pentru o clipă, aproape că nu mai suporta. Voia să-l împingă și să plece. Dar amintindu-și de toate umilințele trecute, s-a forțat să rămână.

Chi Cheng a continuat să-l studieze cu privirea. Deși Wu Suowei purta haine sport vechi, pantofi zgâriați, cu mâinile murdare și fața acoperită de sudoare… în ochii lui Chi Cheng tot arăta prea curat. Atât de curat, că nici nu știa de unde să înceapă.

În cele din urmă, Chi Cheng i-a apucat brusc betelia pantalonilor și a tras în sus.

Rezultatul: i-a strivit bijuteriile.

Venele de pe fruntea lui Wu Suowei s-au umflat, iar pumnul i s-a înfipt drept în fața lui Chi Cheng.

Râsul lui Chi Cheng s-a risipit în noaptea adâncă.

Capitolul 38

Trebuie să scap de jigodia aia mică!

O zi despărțiți face cât trei ani.

Zicala asta i se potrivea perfect lui Yue Yue, copleșită de dragoste.

În mintea ei nu mai exista nimic altceva în afară de Chi Cheng. Nu mai avea chef de muncă, nici de cumpărături, iar când stătea la povești cu prietenele, tot despre vorbea în cele din urmă. Dacă se întâmpla să se supere pe ea, ar fi putut plânge până să inunde tot orașul; dacă îi arăta un strop de tandrețe, era în stare să plutească de fericire zile întregi.

Iar tocmai în perioada asta, când tânjea cel mai mult după afecțiune, Chi Cheng devenise mai evaziv.

La începutul relației, mai petrecea timp cu ea după program. Acum, însă, se întorcea tot mai târziu. Când nu era de noapte, bine, dar când era, o lăsa să-l aștepte până în zori. Yue Yue nici măcar nu îndrăznea să-l sune prea des; Chi Cheng avea toane, și o singură vorbă greșită putea aprinde scânteia. Era cumplit să fie ignorată.

Era prima dată când Yue Yue se simțea atât de neputincioasă într-o relație.

Dar, ce-i omul, dacă nu o creatură paradoxală? Cu cât cineva te respinge mai mult, cu atât te agăți mai tare de el.

Așa că atunci când, în sfârșit, Chi Cheng a sunat-o imediat după serviciu și i-a propus să se întâlnească la hotel, Yue Yue aproape că a sărit în sus de bucurie.

Au cinat împreună, iar apoi ea s-a lăsat complet purtată de moment.

Ședea pe genunchii lui Chi Cheng, jucându-se cu nasturii de la cămașa lui. Buzele roșii i s-au arcuit într-o mică bosumflare, iar vocea i s-a pițigăiat, plină de reproș tandru:
– Ți-ai amintit, în sfârșit, că exist? Credeam că m-ai uitat.

Chi Cheng n-a spus nimic. Privirea lui adâncă era fixată pe ecranul televizorului.

Yue Yue i-a apucat bărbia cu un gest brusc:
– Hei, vorbesc cu tine! M-auzi?

Chi Cheng i-a aruncat o privire cu colțul ochiului.
– Nu ăsta e genul de atitudine care te excită?

Yue Yue era gata să-i răspundă acid, dar telefonul lui a sunat.
– Ies puțin, trebuie să răspund, a spus el, ridicându-se.

De îndată ce a ieșit, Yue Yue, din reflex, i-a cotrobăit prin haină. Un flacon mic de cremă i-a alunecat din buzunar.
– Da Bao? a citit ea mirată.

Nici nu apucase bine să rostească numele, că imaginea feței rotunjoare a lui Wu Suowei i-a venit brusc în minte.

Chi Cheng s-a întors în cameră, a luat flaconul din mâinile ei și l-a întors între palme. Textura simplă a cremei i-a adus în minte ochii limpezi și luminoși ai lui Wu Suowei.

Yue Yue a întrebat, încercând să pară degajată:
– Ce coincidență... Tu și fostul meu iubit aveți aceleași gusturi?

– Fostul tău iubit? a ridicat Chi Cheng sprâncenele, vocea coborând ușor.

Yue Yue a dat ochii peste cap.
– Da. Era obsedat de marca asta. A cumpărat o cutie în primul an de facultate și tot pe aia a folosit-o până la absolvire. S-a ținut exact de slogan: „Da Bao, ne vedem mâine... Da Bao, te văd în fiecare zi.”

Chi Cheng și-a plimbat degetul aspru peste buzele ei moi.
– Peste câteva zile vii cu mine acasă. Sunt sigur că părinților mei le vei plăcea, a spus el pe un ton blând.

Yue Yue a rămas fără aer. Acasă? Adică... la părinți? Cu liderul comitetului de oraș? Oare relația lor ajunsese deja atât de departe?

În mintea ei s-au aprins imagini sclipitoare: limuzine de nuntă, un decor de vis, invitați din înalta societate care îi felicită zâmbind... A visat cu ochii deschiși până târziu în noapte, zvârcolindu-se în pat de nerăbdare.

Dar oricât și-ar fi dorit să împartă același pat cu Chi Cheng, între ei stătea mereu o piedică: șarpele acela blestemat, care o fixa cu ochii reci și lucioși.

– Chi Cheng, nu-l poți pune în baie, te rog? a implorat ea.

Chi Cheng a mângâiat ușor capul ascuțit al lui Zizi.
– Nu tu ai zis că îți place?

– Îmi place, dar nu-l vreau pe pernă! Ce, după ce ne căsătorim o să dormim în paturi separate?

Chi Cheng i-a aruncat o privire lungă.
– Ești sigură?

– Foarte sigură!

„E doar un șarpe, cât poate trăi? Zece, doisprezece ani? Ce se poate întâmpla rău?” s-a gândit ea.

Spre surprinderea ei, de data asta Chi Cheng chiar a cedat și a închis-o pe Zizi în baie.

Numai că lucrurile n-au mers deloc cum își imaginase Yue Yue. Se aștepta să stea lipită de el, să discute despre părinți și viitor. În schimb, abia se așezaseră în pat, că ușa băii a scârțâit ușor...

Zizi ieșise pe furiș și s-a târât drept pe pat. Yue Yue a țipat, tremurând toată, dar s-a abținut cu greu să nu țipe de spaimă.

– Du-o înapoi, a spus calm Chi Cheng.

– …

Cu picioarele moi, Yue Yue a luat șarpele și l-a dus înapoi, trântind ușa băii. A rotit cheia și s-a rugat în gând: Te rog, nu mai ieși... nu mai ieși...

Zizi nu a mai ieșit, dar nici nu a stat liniștită.

Mai întâi s-a încolăcit pe clanță, încercând să deschidă ușa. După câteva încercări eșuate, a început să lovească ușa cu capul: buf, buf, buf!...

Așa a continuat toată noaptea.

Pentru Yue Yue, a fost o tortură fără sfârșit. De fiecare dată când clanța se mișca, inima i se strângea de groază. Chi Cheng dormea lângă ea, dar ea nu îndrăznea să recunoască că îi era frică. Când el îi vorbea, încerca să pară relaxată, dar spre dimineață era deja pe punctul de a se muta în celălalt pat.

Dimineața, privind cearcănele negre din oglindă, Yue Yue a jurat în tăcere:

Trebuie să găsesc o ocazie să scap de jigodia aia mică!

Capitolul 39

O faci intenționat, nu-i așa?

Wu Suowei își încheiase oficial perioada de instruire în creșterea șerpilor. Cumpărase două sute de pui de șarpe de la o fermă și închiriase două case cu acoperiș plat, unde îi creștea. Ziua, mai mergea din când în când să le verifice evoluția, dar cel mai adesea rămânea la clinică, citind materiale și notându-și observațiile. Nu mai ieșise din curte de aproape o săptămână.

Văzând cât de „cuminte” devenise, Jiang Xiaoshuai nu s-a putut abține să-l tachineze:
– Hei, de ce nu te-ai mai dus să-l cauți?

Wu Suowei și-a dat seama imediat că se referea la Chi Cheng și a afișat o expresie nepăsătoare.
– Se numește strategie. Ataci când e momentul potrivit, te retragi când terenul e pregătit. Ți-am spus deja: scopul meu e să-l fac să vină el la mine, nu să-l fugăresc.

Jiang Xiaoshuai s-a aplecat spre el, privindu-l atent în ochii aceia în care se citea un amestec de calcul și încredere.
– Și dacă greșești momentul? Dacă nu vine, flacăra se stinge și tot efortul tău se duce pe apa sâmbetei?

Wu Suowei era sigur pe el.
– Stai liniștit. În trei zile va veni el singur să mă caute.

– Atât de sigur ești? a zâmbit Jiang Xiaoshuai.

Wu Suowei i-a dat un pumn în piept.
– Tu știi cine mi-e maestru?

Amândoi au izbucnit într-un râs malițios.

După vreo cinci minute, ucenicul pe care Wu Suowei îl cunoscuse la fermă a venit în grabă.
– Frate Wu, ne-au mai murit cinci pui.

Față de agitația tânărului, Wu Suowei era complet calm.
– Nu-i nimic, continuă să-i supraveghezi. Dacă pierdem bani, acopăr eu pierderea. Dacă facem profit, împărțim jumătate-jumătate.

După ce ucenicul a plecat, Jiang Xiaoshuai l-a privit suspicios.
– Ce se întâmplă, de fapt? N-ai învățat tehnicile corecte acolo?

Wu Suowei s-a ridicat, și-a turnat un pahar cu apă, l-a dat pe gât și a răspuns liniștit:
– Nu, problema nu e la mine. Puii de șarpe au fost îmbolnăviți intenționat. Le-au băgat nisip în corp. Într-o lună o să moară toți.

– La naiba! s-a încruntat Jiang Xiao Shuai. Ferma aia e putredă de rea! Ai muncit acolo peste două luni și tot ți-au vândut șerpi bolnavi?

Wu Suowei a rămas imperturbabil.
– Cum crezi că fac bani? A crește șerpi corect cere costuri și riscuri enorme. Durează mult până cresc, iar dacă supraviețuiesc șaptezeci la sută, e deja considerat bine. Când ajung pe piață, prețurile sunt imprevizibile, așa că mulți crescători dau faliment.

Fermele astea se prefac că organizează „cursuri de instruire”, dar în realitate doar înșală ucenicii și vând pui supraevaluați.

– Uau, deci așa de murdar e domeniul ăsta... a mormăit Jiang Xiao Shuai. Și tu totuși i-ai cumpărat, știind asta?

– Ca să-l atrag pe el, a spus Wu Suo Wei, iar privirea i s-a ascuțit ca o lamă.

Jiang Xiaoshuai a clipit, uimit.
– Aproape că uitasem că și el crește șerpi... Nu-mi spune că ești dispus să pierzi bani doar ca să te apropii de el!

– Dacă e el acolo, n-o să pierd nimic.

Jiang Xiaoshuai a tușit scurt, ca să-și mascheze uimirea, apoi a întrebat precaut:
– Și dacă își dă seama de planul tău? Toată imaginea ta de băiat cinstit se duce de râpă.

Wu Suowei a zâmbit cu un aer sigur.
– Greșești. Dacă ești prea bun, pari fals. Un pic de viclenie, câteva defecte mărunte – astea te fac să pari real. Mai atractiv.

Jiang Xiaoshuai i-a bătut umărul, prefăcându-se serios:
– Felicitări. Ești gata de absolvire.

A urmat un nou val de râsete răutăcioase.

După serviciu, Chi Cheng abia se așezase la volan, când Zizi s-a strecurat lângă el, încolăcindu-se în jurul gâtului. Și-a lipit capul ascuțit de obrazul lui și a scos limba, fâșâind neliniștită, ca o maimuțică lacomă în călduri.

Chi Cheng a deschis cutia cu mâncare de lângă el, a scos un hamster și l-a apropiat de botul șarpelui.

Zizi, însă, a continuat să se frece de el. Nu voia hamster de crescătorie. Voia un șoarece de câmp.

Fața lui Chi Cheng s-a întunecat brusc.

Și de unde naiba să-ți scot eu acum un șoarece sălbatic?
Naiba să te ia... te-a hrănit ăla cu capul tare doar câteva zile și deja ai fițe?
Și el unde-i? De ce n-a mai apărut?

În ultimele zile, Zizi fusese foarte nesuferită. În fiecare seară, după serviciu, găsea o nouă metodă să-l enerveze. Îl scotea din sărite.

Chi Cheng a aruncat o privire spre terenul de baschet gol, prin geamul mașinii. Privirea i s-a întunecat ușor, iar gândurile i s-au limpezit.

O faci intenționat... nu-i așa?

Capitolul 40

Să pui sare pe rană

Era târziu în noapte. Chi Cheng conducea fără țintă pe strada barurilor din Houhai. Pe scaunul din dreapta, Zizi stătea încolăcită, amorțită și fără vlagă. De când Chi Cheng o forțase să mănânce un hamster crescut în captivitate, își pierduse complet pofta de viață.

Într-un bar, un ospătar chipeș se plictisea, numărând paharele de pe tejghea. Dar în clipa în care o anumită siluetă a intrat pe ușă, ochii i s-au luminat brusc. A sărit aproape instantaneu și s-a agățat de gâtul lui Chi Cheng.

– Chi Shao! De când n-ai mai venit!

Chi Cheng i-a aruncat o privire rece.
– N-am venit pentru tine.

– Îl cauți pe Xiao Bing Guo? Nu mai lucrează aici, l-a dat afară șeful, a spus ospătarul cu un zâmbet ușor satisfăcut.

Chipul lui Chi Cheng era întunecat.
– Nu contează pe cine caut. Dar dă-te jos de pe mine.

– Nu! a chicotit băiatul, lipindu-se și mai tare, frecându-și intenționat fundul de abdomenul lui Chi Cheng. Dacă mă dau jos, sigur alegi pe altcineva. Te aștept de mai bine de o lună. În sfârșit ai apărut.

Chi Cheng a scos calm o grămadă de bancnote din geantă și i le-a îndesat în buzunar.
– Ia banii și lasă-mă în pace.

Spre surprinderea lui, băiatul i-a dat banii înapoi.
– Nu vreau banii. Te vreau pe tine.

Câțiva ospătari de prin jur s-au abținut cu greu să nu râdă. Clienți lipicioși mai văzuseră, dar unul atât de disperat... rar.

– De cât timp n-a mai pus nimeni mâna pe tine? a întrebat Chi Cheng cu voce joasă.

– În fiecare zi vine cineva, a spus băiatul, mișcându-și șoldurile provocator. Dar nimeni nu e ca tine.

Chi Cheng și-a încleștat fălcile, încercând să-și țină firea.
– Fii cuminte. Lasă pe altcineva să se... „ocupe” diseară, bine?

– Nu. Te vreau pe tine. Doar pe tine. Chi Shao, tu nu ești ca ceilalți. Ei vin doar să mă folosească. Eu... chiar te plac.

Dintr-un colț întunecat al barului s-a auzit un hohot disprețuitor:
– Ce piesă jalnică...

Guo Cheng Yu și-a ridicat privirea.
– Pe cine comentezi, Li Wang?

– Pe cine crezi? Pe ticălosul ăla mic!

Guo Cheng Yu a zâmbit pe jumătate.
– Hm, termenul i s-ar potrivi mai bine lui Chi Cheng. Pun pariu că nouă din zece ospătari de aici simt la fel ca el. Doar că n-au curaj s-o spună. N-ai auzit? În afară de „Tipul cu șerpii”, mai are un nume: „Craiul din Beijing.”

Li Wang nu auzise porecla, dar o văzuse cu ochii lui. Încă își amintea cum Xiao Long plângea și gemea ca turbat după o noapte cu Chi Cheng.

Majoritatea băieților de aici erau gay. Iar dacă erau cât de cât atrăgători, aproape sigur fuseseră deja „binecuvântați” de Chi Cheng. Așa că Guo Cheng Yu nu exagera deloc.

Guo Cheng Yu s-a ridicat și s-a apropiat de Chi Cheng, urmat de Li Wang.

– Hei! i-a spus Guo Cheng Yu băiatului, ciupindu-l de fund. Du-te și ține-i companie prietenului meu de acolo. Eu am de vorbit cu Chi Ge. A arătat cu degetul spre Li Wang.

Băiatul știa cine era Guo Cheng Yu. N-ar fi fost înțelept să-l refuze. Așa că, văzând că Li Wang nu arăta rău, s-a desprins cu greu de Chi Cheng, dar nu fără să-i tragă de mânecă și să-i șoptească:
– Chi Ge, să nu uiți să vii după mine când terminați!

Guo Cheng Yu și Chi Cheng s-au așezat într-un separeu elegant, capitonat, și au început să schimbe vorbe aparent relaxate.

– Tot nu ai găsit lotul ăla de șerpi? a întrebat Guo Cheng Yu.

Chi Cheng și-a pus mâna mare pe umărul lui, strângându-l tare. Privirea lui tăioasă i-a întâlnit ochii roșii de oboseală și a zâmbit batjocoritor:
– Ce e? Ți s-a făcut dor de luptă? Nu mai are cine să se bată cu tine pe șerpi?

În acel moment, din poala lui Chi Cheng, Zizi și-a scos capul și l-a privit leneș pe Guo Cheng Yu.

– Oho? a zis acesta prefăcându-se mirat. Încă mai ai unul? Normal... ăsta a fost cadou de la Wang Shuo. Se lipește de tine ca o curea, oriunde mergi.

Fața lui Chi Cheng s-a schimbat brusc. Vocea i-a devenit rece, metalică.
– Să nu mai pronunți numele ăla în fața mea.

Guo Cheng Yu a schimbat imediat subiectul, cu o politețe falsă:
– În fine... Mi-a picat cu tronc un nou băiat frumușel. Are un aer sălbatic. Când îl „cuceresc”, te chem să-l încerci și tu.

Dar Chi Cheng știa prea bine: Guo Cheng Yu nu schimbase subiectul din delicatețe. O făcuse ca să-i învârtă cuțitul în rană.

Și, ironic, nici Guo Cheng Yu nu se simțea mai bine.

După ce a ieșit din bar, Chi Cheng l-a sunat pe Gang Zi.

– Am nevoie să-mi cauți pe cineva. Află unde locuiește.

– Pe cine?

– Wu Suowei.

– „Wú suǒ wèi”? Adică... „nu contează”? Cum dracu’ să caut pe cineva care se numește „Nu contează”?

Chi Cheng a oftat adânc.
– Numele lui e chiar Wu Suowei.

– ...

Capitolul 41

Da Bao & Er’Bao

Dis-de-dimineață, Wuo Suowei Suowei ieși din dormitor îmbrăcat în pantalonii mamei și maioul lălâi al tatălui său. De fiecare dată când Jiang Xiaoshuai  îl vedea îmbrăcat așa, izbucnea în râs.

– Hei, du-te și schimbă-te, vin pacienți mai târziu.

– Nu-i grabă, răspunse Wuo Suowei, zăpăcit și ciufulit. Mă duc să fac un duș.

Jiang Xiaoshuai  îl privi cu curiozitate.

– Mi-am dat seama că îți place la nebunie să dormi îmbrăcat așa.

Wuo Suowei își scobea nasul pe jumătate adormit.

– Materialul e bun, e bumbac 100%. E cel mai confortabil pentru dormit.

Tocmai când terminase de vorbit, o mașină opri în fața clinicii. Wuo Suowei aruncă o privire pe geam și înțepeni... Era mașina lui Chi Cheng !!

– La naiba, la naiba, la naiba, se bâlbâi Wuo Suowei, panicat. Ce caută aici așa devreme? Nici măcar nu m-am schimbat!

Chi Cheng  deschise portiera și coborî calm din mașină cu Zizi în brațe.

– Mă ascund puțin în baie. Spune-i că nu sunt aici! strigă Wuo Suowei, fugind spre baie și încuind ușa din interior.

Când Chi Cheng  intră în clinică, Jiang Xiaoshuai  se prefăcu că nu-l cunoaște și îl întâmpină cu un zâmbet prietenos.

– Te doare ceva?

Chi Cheng  trecuse direct la subiect.

– Unde e Wuo Suowei?

– A ieșit mai devreme. Îl cauți?

Chi Cheng  auzi ceva mișcare în baie. Se îndreptă spre baie fără să spună nimic. Nu reuși să deschidă ușa din prima, dar la a doua împingere reuși să rupă clanța.

Jiang Xiaoshuai înghiți în sec.

La naiba, tipul ăsta e... tare!

Wuo Suowei își lipise urechea de ușă, încercând să audă ce se întâmplă afară, dar lovitura bruscă îl luă pe nepregătite. Jumătatea inferioară a corpului îi amorțise, iar ușa se deschise larg, dezvăluind chipul lui Chi Cheng.

Maioul murdar și larg, cu găuri în zona pieptului, nu era cel mai rău... dar pantalonii...

Chi Cheng  văzuse tot. Clar.

După două secunde, din baie răsunară urletele lui Wuo Suowei:

– Cum poți să intri așa peste cineva? Asta e baie, nu e sufrageria ta, pentru numele lui Dumnezeu! Și dacă cineva făcea... treaba mare? Și dacă era o fată aici?

Wuo Suowei turuia o avalanșă de reproșuri, dar în cele din urmă își dădu seama că Chi Cheng  nici măcar nu-l asculta. Ochii lui erau fixați pe pantalonii lui înflorați, cu un zâmbet ștrengar pe buze.

Imagine, ai grijă de imagine...  își spuse Wuo Suowei brusc în gând.

Își puse palma pe frunte, apoi, după ce se calmă, ridică privirea:

– Te rog să ieși. Vreau să fac un duș.

Chi Cheng  spuse scurt:

– Grăbește-te, te aștept afară.

Zece minute mai târziu, Wuo Suowei ieși din baie îmbrăcat prezentabil. Se așeză față în față cu Chi Cheng , aprinse o țigară și spuse cu nonșalanță:

– Ce vrei?

Chi Cheng mângâia corpul lui Zizi.

– Er’Bao a mea e cam deprimată în ultima vreme. Speram că poți s-o ajuți.

– Er’Bao? îl tachină Wuo Suowei. Și cine e Da Bao?

– Tu, nu e evident? răspunse Chi Cheng , senin.

(T/N: Bao înseamnă comoară.)

La naiba... Wuo Suowei rămase blocat.

Cum am putut să uit?

Își păstră fața impasibilă și îl privi în gol.

– Ce cauți aici? Asta e o clinică, nu un cabinet veterinar. Și, în plus, nici măcar nu sunt veterinar.

Chi Cheng  râse.

– Sora ta e bolnavă. N-o lași să moară, nu?

De când am eu o soră?

Chi Cheng  citi confuzia pe Chi Cheng pul lui Wuo Suowei și îi explică cu răbdare:

– Tu ești Da Bao, ea e Er Bao. Deci e fratele tău, nu?

– ...

Chi Cheng  continuă:

– Și, în plus, îmi datorezi o grămadă de lucruri. Nu crezi că e momentul să plătești?

– Ce-ți datorez eu ție? fruntea lui Wuo Suowei se încreți.

Chi Cheng  începu să înșire încet:

– Tofu, caramele, boabe de soia, gheare de pui, prune, RedBull, biscuiți Wang...

Ticălosule! urlă Wuo Suowei în sinea lui. Le-am dat de bunăvoie! Cum să zici că ți le datorez?

Totuși, pe Chi Cheng pul său nu se citea nimic. Ridică mâna și anunță:

– N-am nimic din toate astea.

– Atunci du-te și cumpără,  zise Chi Cheng  ca și cum i s-ar fi cuvenit.

Wuo Suowei înghiți în sec și răspunse rece:

– N-am bani.

Chi Cheng  scoase câteva bancnote roșii din portofel și i le întinse.

Wuo Suowei le luă, le vârî în buzunar și spuse sec:

– N-am chef să mă duc.

Capitolul 42

Te-am mințit!

Chi Cheng nu spuse nimic de data aceasta, doar îl privi pe Wu Suowei vreme de cinci minute.
Wu Suowei ar fi mințit dacă ar fi spus că nu se simțea vinovat pentru ceea ce făcuse. Oricine ar fi fost ținta unei asemenea priviri ar fi avut pielea ca de găină, mai ales că privirea lui Chi Cheng era tăioasă; te-ar putea face să-ți pierzi mințile dacă nu ești destul de atent.

După câteva momente de tăcere, Chi Cheng vorbi.
– De ce n-ai venit pe terenul de baschet în ultimele zile?

Wu Suowei se prefăcu că e deprimat. Aștepta această întrebare de mult timp, antrenându-și emoțiile pentru momentul potrivit.
De fapt, toate celelalte întrebări inutile pe care le pusese Chi Cheng până atunci erau doar un preludiu pentru această întrebare stânjenitoare. Singurul lucru care conta pentru el era: de ce n-ai venit să mă vezi?

Wu Suowei răspunse molcom:
– N-am avut un motiv anume, pur și simplu n-am avut chef să vin.

Expresia facială a lui Chi Cheng se schimbă. O puse jos pe Zizi și se apropie de Wu Suowei, stând în picioare și privindu-l de sus.
– Atunci de ce ai avut chef înainte?

Wu Suowei simți o presiune uriașă apăsându-l, făcându-i respirația tot mai grea.
Chi Cheng tăcu pentru o vreme, apoi, pe neașteptate, îl apucă pe Wu de gât și îl împinse cu tot corpul pe canapea. Deși avea capul tare ca piatra, tot simțea un ușor disconfort după lovitura aceea puternică.

Chi Cheng îl fixă cu o privire amenințătoare, vocea lui devenind tot mai puternică, tot mai aspră:
– Vorbește!

Wu Suowei scrâșni din dinți, nu scotea niciun sunet, voia să-l enerveze.

Jiang Xiaoshuai își drese glasul, potolind la timp tensiunea din cameră.
– Te rog, nu sta atât de aproape de el, are gripă. S-ar putea să-ți transmită boala.

– Gripă? întrebă Chi Cheng.

Ochii limpezi ai lui Wu Suowei se întunecară, iar oboseala îi umbrise privirea. Îl fixa pe Chi Cheng cu o sclipire încăpățânată, deși îi lipsea puterea.
– Nu-l băga în seamă pe prostul ăsta, sunt sănătos tun!

– Spui prostii? Jiang Xiaoshuai continu să pună paie pe foc. Mereu ieși prin ploaie și te întorci transpirat sau ud leoarcă. Cum să nu te îmbolnăvești? A căzut și într-un canal imens ca să prindă niște broaște grase, i-a sărit temperatura la 41 de grade...

Wu Suowei răspunse în același timp:
– Xiaoshuai, lasă prostiile astea!

Xiaoshuai continuă:
– E nebun! Dă cadouri altora, deși poartă doar un maiou cu găuri. Apoi n-are curaj să apară când se îmbolnăvește, de frică să nu dea și la alții...

Se întoarse spre Chi Cheng și continuă:

– Dle Macho, ar fi o mare pierdere dacă ar îngheța în canal, ce zici?

În mintea lui Chi Cheng apăru imaginea lui Wu Suowei jucând baschet în ploaie.
– Wu Suowei!

Ucenicul strigă din prag.

Ce moment perfect! Wu Suowei îl împinse pe Chi Cheng, își aranjă hainele și îl privi pe ucenic.
– Ce s-a întâmplat?

Ucenicul părea îngrijorat:
– Tocmai am pierdut zece șerpi.

Wu Suowei avu în sfârșit o reacție, sări de pe canapea și se încălță rapid. Îl întrebă pe ucenic în timp ce ieșeau din clinică:
– Ce s-a întâmplat? Cum au murit?

Chi Cheng îi urmări.

Ajunseră la locul faptei, iar după ce văzu șerpii muribunzi, Chi Cheng întrebă:
– Și tu ții șerpi?

Wu Suowei era extrem de îngrijorat, nu avea timp sau dispoziție să stea la vorbă.

Chi Cheng ridică un șarpe, îl privi scurt și apoi îl aruncă înapoi.
– N-are rost, nu vor supraviețui.

Wu Suowei se prefăcu că auzea pentru prima dată despre treaba asta, iar ochii i se înroșiră.
– De ce? Când maestrul meu mi i-a vândut, a zis că sunt șerpi sălbatici și că trebuie să le dau hrană sălbatică. De-atunci asta le dau, doar de două ori le-am dat hrană procesată.

– Nu e de la hrană, zise Chi Cheng, e de la șerpii înșiși, te-au păcălit.

– Prostii! spuse Wu Suowei cu înflăcărare. Am fost ucenicul lor mai mult de două luni, i-am cunoscut bine, cum să mă păcălească? Sigur au mâncat ceva otrăvitor.

În acel moment ucenicul tăia broaște și șobolani în bucăți într-o găleată, pentru a hrăni puii.

Chi  Cheng nici nu stătu să mai discute cu Wu Suowei, apucă găleata și ieși afară.
Er’Bao a lui era flămândă, trebuia să mănânce ceva acum.

Wu Suowei îl urmări până la poartă.
Chi Cheng stătea lângă mașină și întrebă cu nonșalanță:
– De unde i-ai luat?

Wu Suowei răspunse:
– De la Crescătoria Wang! Poți să verifici, sunt de încredere, nu s-ar încumeta să facă așa ceva.

Chi Cheng rămase tăcut și porni mașina.

Capitolul 43

Primul cadou

În după-amiaza următoare, un curier sosi la clinică.

– Wu Suowei este aici?

Wu Suowei s-a ridicat și s-a îndreptat spre ușă.

– Am un colet pentru tine. Te rog, semnează aici.

Wu Suowei a luat chitanța, nedumerit. Era într-adevăr pentru el, chiar și adresa era corectă. Pe podea erau cel puțin cinci cutii uriașe, ar fi încăput cu totul într-una din ele. Ciudat, nu comandase nimic pe internet, și nimeni nu-i spusese că ar urma să primească vreun cadou!

După ce au mutat cutiile înăuntru, Jiang Xiaoshuai a venit să-l ajute să le desfacă.

Când au deschis prima cutie, lui Wu Suowei nu i-a venit să creadă ce vedea.

Era plină cu lenjerie intimă, în toate culorile și toate mărcile posibile. Păreau trimise direct de la fabrică, cel puțin o sută de perechi. Jiang Xiaoshuai a inspectat ambalajele, toate erau de firmă, iar prețul unei singure piese valora cât tot ce purta Wu Suowei.

A doua cutie era plină cu haine și pantofi, de la cei de primăvară până la cei de toamna; a treia avea lenjerii de pat, pături, perne, covoare; a patra conținea tot felul de gustări, majoritatea de import, pe care Wu Suowei nici măcar nu le încercase înainte.

După ce le-a examinat pe toate, Wu Suowei și-a dat seama pe loc cine le trimisese.

Jiang Xiaoshuai s-a uitat la Wu Suowei cu un zâmbet șiret, simțindu-se brusc tentat să-l șicaneze.

– Spune-mi, fosta ta iubită a fost vreodată la fel de atentă cu tine?

Wu Suowei a rămas fără cuvinte. Yue Yue îi dăduse doar un tricou, și asta pentru că fratelui ei nu-i venea și îi era prea lene să-l returneze. Primul cadou adevărat primit vreodată... era de la rivalul său în dragoste.

Sentimentele care-l încercau acum erau greu de exprimat în cuvinte.

Jiang Xiaoshuai a continuat să-l necăjească:

– De ce nu te combini cu Domnul Macho? Uite ce bine te tratează. Ați putea chiar să vă răzbunați împreună pe fosta! Nu răni pe cineva care chiar e sincer cu tine.

– Hai, lasă glumele! A trimis câteva cutii și gata, e sincer? Știi bine cine e tatăl lui. Câți oameni nu se înghesuie să-i trimită cadouri? Poate că astea sunt doar resturi din ce-a primit el de la alții!

Jiang Xiaoshuai zâmbi larg:

– N-a văzut el pantalonii tăi „eleganți”? Și în plus, lenjeria asta e clar pe măsura ta...

– Cine-a zis că-mi vine? Nici nu port mărimea asta! Wu Suowei refuza să accepte adevărul.

Astăzi, Jiang Xiaoshuai nu voia să-i dea pace. Era sigur că mărimea fusese aleasă pentru Wu Suowei. Cum acesta se încăpățâna, Xiaoshuai a insistat să le probeze. Lăsat fără opțiuni, Wu Suowei intră în baie.

Și-a dat jos hainele și a tras pe el o pereche de chiloți noi. Se așezau perfect pe el, fără nici cel mai mic spațiu între material și piele - o senzație de confort absolut.

Dar n-a vrut să recunoască. A zis că erau strâmți și puțin incomozi.

– Dă-mi-i mie atunci, e mărimea mea, a spus Xiaoshuai, întinzând mâna spre cutie.

Wu Suowei l-a oprit:

– Îți dau o pereche, dar nu iei toată cutia!

Wu Suowei abia se abținea să nu râdă:

– Oricum nu-i poți purta, de ce vrei să-i păstrezi?

– Să-i vând. Sunt scumpi, ar fi o risipă, spuse Wu Suowei, trăgând încet cutia spre el. Îmi fac magazin online chiar acum și îi pun pe toți la vânzare.

– N-are rost! a spus Xiaoshuai înadins. Am eu un magazin, te ajut să-i vinzi.

Wu Suowei se gândea că Xiaoshuai devenea tot mai enervant.

– Nu, mulțumesc! Mă descurc și singur!

Și-a luat cutia și a dus-o în camera lui.

Seara, înainte de culcare, Wu Suowei a deschis cutia și a scos pătura pe care o trimisese Chi Cheng. Era extrem de moale și avea un parfum discret. Se simțea minunat sub ea. Tocmai când se pregătea să închidă ochii și să se bucure de moment, ușa s-a deschis brusc, iar Xiaoshuai a apărut de nicăieri.

– Măi să fie... Parcă cineva zicea că o să vândă tot? Cum de o folosește acum? zise el, trăgând de pătură.

Wu Suowei a răspuns enervat:

– Vând lenjeria că nu-mi vine! Pătura asta e perfectă, de ce s-o vând? Și oricum, sunt o grămadă de lenjerii, nu-i problemă dacă vând câteva. Dar e o singură pătură, dacă o vând nu mai rămâne nimic!

– Hei! mârâi Xiaoshuai. Ce foloseai înainte? Nu ți-am dat eu o pătură? Și acum ce? Ai uitat de ea când ai găsit ceva mai bun?

– Iar te iei de mine? Răspunse Wu Suowei.

Jiang Xiaoshuai a izbucnit în râs.

Wu Suowei i-a azvârlit pătura lui Shuai și, după câteva minute de hârjoneală, amândoi râdeau în hohote pe pat.

Capitolul 44

Garanție

Wu Suowei  a observat că pe bonul de livrare era trecut un număr de telefon, nu era sigur dacă era numărul lui Chi Cheng, așa că îl încercă.

– Alo? o voce răgușită i-a răsunat în ureche.

Wu Suowei se simțea neliniștit.

– Ești chiar tu?

De cealaltă parte s-a auzit un „hm”.

– Poți să-mi împrumuți niște bani?

Chi Cheng a răspuns:

– Cât?

– 200.000 de yuani. Dacă nu ai atâția, nu trebuie să-mi dai chiar atât, îți voi da banii înapoi mai târziu.

– Contul tău?

Wu Suowei era surprins în sinea lui. Nu se aștepta ca Chi să fie atât de ușor de convins să-i împrumute bani. Orice ține de bani nu e doar o chestiune de frăție, ci și de respect și încredere mutuală.

– De ce ai nevoie de bani?

– Vreau să cumpăr mai mulți șerpi. Am fost să întreb acum câteva zile; patronul a spus că puii nu au probleme, e doar schimbarea anotimpului. Tocmai au primit un nou lot, varietăți rare și crescute la fermă, deci n-ar trebui să fie riscuri sau probleme.

Chi Cheng a închis imediat apelul.
După un timp, Wu Suowei primi un mesaj. Chiar i-a transferat banii.

Jiang Xiaoshuai a întrebat:
– Nu te-a oprit?

Wu Suowei a dat din cap.
– Nu a zis nimic.
– Cât de încrezător ești? Cine știe, dacă nu-i pasă de tine sau vrea să te păcălească, atunci vei suferi o mare pierdere.

Wu Suowei  nu știa de ce avea atâta încredere în Chi Cheng, nu se simțea la fel de sigur când mergea cu cărămida să o întâlnească pe Yue Yue. Chi îi luase dragostea, îi complicase viața... Wu Suowei risca într-un joc imprevizibil...

Dar avea sentimentul că va câștiga.
– 100%.
După ce spuse asta, plecă cu pumnii strânși.

Ajuns la ferma familiei Wang, „prietenosul” patron a ieșit cu zâmbet larg.
– Am pregătit cei 2000 de șerpi pe care i-ai cerut. Toți sunt adulți, cântăresc cel puțin 1 kg fiecare. Ți i-am vândut pentru că suntem prieteni. Ești un caz special printre ucenicii mei, m-am văzut pe mine în tine, nu e ușor să începi o afacere pe cont propriu!

Wu Suowei  a zâmbit ușor.
– Hai să achităm factura.
– Nu vrei să îi vezi înainte? a întrebat patronul.
Wu Suowei s-a gândit că nu are rost să îi vadă, sigur le-au scos vezica biliară.
– Am cea mai mare încredere în tine!
Patronul a râs, i-a pus un braț pe umăr și au intrat înăuntru.
– Acești șerpi de apă sunt foarte grei, pe piață unul costă 180 de yuani. Tu ești elevul meu, nu vreau să fac profit de pe tine. Unul la 110, deci 220.000 pentru toți cei 2000.
Wu Suowei  a spus cu regret în glas.
– Am doar 200.000. Voi lua 100 mai puțin.
Patronul a lovit puternic masa și a zis:
– Lasă că rămâne la 200.000, îi iei pe toți! Consideră că ți-am sponsorizat 20.000 să începi afacerea.
Wu Suowei i-a strâns mâna cu recunoștință.
– Mulțumesc mult.
– Nu trebuie! a spus patronul cu nonșalanță. Doar să nu uiți de mine când vei avea succes.
– Cum aș putea? a zâmbit Wu Suowei  cu prefăcută mândrie.
Nu te voi uita, chiar și după ce voi muri!

...

Trei zile mai târziu, Chi Cheng a venit în vizită la fermă.
Venise aici anterior pentru investigații, așa că îl cunoștea pe patron. Patronul, auzind că vine Chi Cheng, nu îndrăznea să-i arate lipsă de respect și a fugit repede de la piață înapoi la fermă.
– Maestre Chi, să vă spun! Am o afacere mică aici, nu pot să țin șerpii tăi prețioși, nici nu-mi permit terariile...

Chi Cheng l-a întrerupt:
– Nu am venit să te verific, am venit să-ți vând niște șerpi.
– Să-mi vinzi șerpi...  a schițat un zâmbet forțat. Tocmai aveam nevoie de șerpi. Dacă îi ai acum, îmi e mai comod, scap de o vizită la piață.
– 1000 de șerpi bambus, 2000 de șerpi de apă.

Apoi Chi Cheng a ordonat să aducă șerpii din mașina lui. A deschis prima cutie, cei 1000 de șerpi bambus despre care vorbise erau cei 200 inițiali pe care patronul i-a vândut lui Wu Suowei . Doar că de data asta erau morți, tăiați în 1000 de bucăți și aranjați ordonat în cutie.

Restul cutiilor erau pline cu șerpi adulți de apă, care cântăreau la fel ca ieri, doar că nu mai aveau vezicile biliare.
Patronul se albi la față.
– Hai să negociem prețul, zise Chi Cheng.
Patronul spuse cu jenă:
– Nu e nevoie, Maestre Chi, spune dumneata prețul.
– Cum aș putea? spuse Chi Cheng politicos. Vorbim de afaceri, trebuie să fie corect și ca la carte.
– Asta, asta... bâiguia el.
– Șerpii de bambus sunt mici, pe piață se vând cu 60 de yuani bucata. Șerpii adulți de apă, conform pieței, cu 180 fiecare. Domnule Wang, nu exagerez, nu-i așa?

Rosti cu greu un singur cuvânt:
– Nu.
În total 420.000 de yuani. Am auzit că încurajați tinerii să pornească afaceri, chiar le-ați oferit un discount de 20.000. Ca să vă arăt recunoștința, vă ofer și dumneavoastră un discount de 20.000. Rotunjim suma.
Inima domnului Wang era distrusă.

Capitolul 45

Ești sigur că e o cobră?

Odată rezolvată treaba, Wu Suowei  primi un mesaj.

Când l-a deschis, a văzut că 200.000 de yuani fuseseră transferați în contul său bancar.

Știa pentru ce erau banii, dar totuși l-a sunat pe Chi Cheng și i-a spus pe un ton afectat:

– Hei, de ce mi-ai mai trimis 200.000 de yuani?

– Îți dau banii înapoi.

– Mie? spuse Wu Suowei, prefăcându-se absolut șocat. Eu am împrumutat 200.000 de yuani de la tine, nu invers!

– Am vândut ultimul lot de pui morți, i-am vândut cu 400.000 de dolari.

– Ce? a strigat Wu Suowei surprins. Aș fi putut să-i vând la sfârșitul anului la un preț de trei ori mai mare, și tu i-ai vândut pe bani de nimic? Cui i-ai vândut? Sper că n-ai făcut asta doar ca să-mi returnezi banii...

Chi Cheng a închis apelul din nou.

Când a auzit bip-urile nesfârșite ale telefonului, Wu Suowei, care cu o clipă înainte fusese aproape paralizat de anxietate, a revenit brusc la viață. A aruncat telefonul deoparte și i-a făcut lui Jiang Xiaoshuai un gest triumfător cu degetele, în semn de victorie.

– Gata! Avem cei 200.000!

Jiang Xiaoshuai mesteca gumă fericit și spuse:

– În trecut munceai zi și noapte și nu câștigai nici 50.000 pe zi. Acum, după ce ai jucat puțin teatru, ai obținut 200.000. Se vede că nu ne putem baza doar pe talent și muncă, uneori trebuie să mai și profităm de oportunități.

Wu Suowei  n-a scos o vorbă, doar a zâmbit.

Jiang Xiaoshuai a întrebat din nou:

– Cum vrei să cheltuiești cei 200.000?

– Cumpăr șerpi.

– Din nou? spuse Shuai uimit. Câte persoane mai încerci să păcălești cu metoda asta?

– De data asta fac afaceri reale, spuse Wu Suowei, scuturându-și ușor degetele.

......

A doua zi, Wu Suowei  a mers din nou la domnul Wang.

200.000 de yuani dispăruseră într-o zi, domnul Wang stătea în biroul său, fierbea de mânie. Când l-a văzut pe Wu Suowei, atitudinea și starea lui s-au schimbat aproape instantaneu. În trecut ieșea zâmbind viclean, dar acum zâmbea forțat, simțind furia lui Chi Cheng plutind deasupra capului lui Wu Suowei.

În comparație cu neliniștea lui Wang, Wu Suowei  părea relaxat, ca și cum tot ce s-a întâmplat ieri nu-l privea.

– N-am păstrat mult timp șerpii pe care mi i-ai vândut ultima dată, i-a vândut un prieten și m-a înfuriat. Vreau să cumpăr mai mulți șerpi, nu am încredere în alții, așa că m-am întors la tine.

Domnul Wang a înțeles imediat că se încurcase cu cineva pe care nu trebuia să supere.

– Arată-mi șerpii! a spus Wu Suowei.

Pe drum, inima lui Wang părea că se frânge. Ar fi preferat să înghită toate acele vezici biliare ale șerpilor decât să-l păcălească din nou pe Wu Suowei. A închis toți șerpii problematici într-o cameră separată, nici nu mai voia să-i vadă, și l-a condus în camera de reproducere, cel mai bine păstrat secret al său.

De data aceasta, Wu Suowei a verificat cu atenție, să nu aleagă șerpi cu mici defecte.

Doamna Wang a intrat în grabă și l-a tras pe soțul ei afară.

– Ești nebun? Nu trăim din asta? ochii îi erau roșii. Trebuia să-i vindem luna viitoare, și i-ai vândut deja, tot efortul nostru pe anul trecut s-a irosit!

– Dacă nu o facem, suntem terminați, pierdem acest centru! a oftat el.

– Nu-mi pasă, mă sinucid dacă îi vinzi, a strigat doamna Wang.

– Să te sinucizi? scrâșni el din dinți. Aproape că mi-am pierdut viața, cu cine crezi că ai de-a face?

Wu Suowei și-a întors capul către cuplu.

– Ce s-a întâmplat? E vreo problemă?

Fața schimonosită a lui Wang își reveni, doar gâtul îl mai durea.

– Nu, ai terminat de ales?

– Da. Wu Suowei a ieșit zâmbind. Bine, folosim prețul obișnuit, 100 de yuani per șarpe, în total 200.000 pentru 2.000 de șerpi, ești de acord?

Soția lui aproape a leșinat auzind asta.

Șerpii rari, care valorează în total 600.000 de dolari, ajunseseră la 400.000, plus cei 200.000 pierduți.

Prin această tranzacție, l-a lăsat pe domnul Wang fără un ban din cei strânși ilegal în ultimii doi ani.

– Am cumpărat șerpii înapoi, i-a spus Wu Suowei lui Chi Cheng cu un aer amenințător.

Noaptea, Chi a mers din nou la crescătoria lui Wu Suowei, a luat un șarpe de pe jos și l-a examinat. Știa ce se întâmplase. L-a lovit pe Wu Suowei ușor pe cap.

– Ești atât de naiv.

Wu Suowei  făcea pe prostul.

– Cum să fiu naiv? Mi-ai vândut șerpii, cum să fac bani dacă nu cumpăr mai mulți?

Chi Cheng nu răspunse, doar îl privea, cu o curiozitate care se citea în ochi.

Wu Suowei n-a rezistat mai mult de cinci minute și a renunțat, zâmbind.

– Bine, mulțumesc, e în regulă?

Privind fața lui Chi Cheng, se vedea că nu era prea încântat.

– Îți fac un cadou?

După ce a spus asta, l-a dus pe Chi Cheng în casă și i-a arătat colecția de figurine din zahăr, aflate într-o cutie de lemn.

– Eu le-am făcut, alege una.

Chi Cheng a rămas fără cuvinte.

– Știi să faci așa ceva?

Era o meșteșug tradițional, rar întâlnit în ziua de azi. Pare simplu, dar necesită multă practică. Wu Suowei  învățase de la un unchi care le vindea și exersase mult până să stăpânească această artă.

– Știu să fac doar animale simple, a spus Wu Suowei.

Chi a privit acele figurine, toate semănau între ele: burtă mare, picioare scurte, urechi lungi. Era greu de făcut diferența între ele.

– Fă-mi una nouă, spuse Chi.

Wu Suowei era bine dispus, așa că a fost de acord. A topit niște zahăr în bucătărie și l-a turnat într-un bol. Și-a presărat puțin talc pe mâini și a modelat o bilă de caramel, ca un adevărat profesionist.

– Ce vrei să-ți fac? a întrebat Wu Suowei.

Chi Cheng a răspuns scurt:

– Un șarpe.

– Ce fel?

– O cobră.

Wu Suowei  a strigat fericit:

– Bine!

În trecut, Chi Cheng era obișnuit să privească oameni dansând, masturbându-se sau fiind pedepsiți; era obișnuit să audă gemete în pat. Rareori era atras de oameni îmbrăcați complet. Desigur, nu există nimeni cu o asemenea carismă încât să destindă atmosfera.

Chi Cheng îl privea în tăcere. Privea ochii lui Wu Suowei, care se holbau la propriile mâini, obrajii i se bombau în timp ce sufla cu grijă acele figurine. Mărul lui Adam se ridica și cobora ritmic, demonstrând cât de grijuliu era. Chi simțea nevoia să întindă mâna și să-i strângă nasul, să-i blocheze respirația și să-i vadă obrajii înroșindu-se.

Domnul Macho, ca întotdeauna, face ce vrea.

Wu Suowei  ajunse la momentul critic când nasul i se înfundă brusc. L-a fulgerat cu privirea, iar Chi Cheng i-a dat drumul imediat la nas, dar a strivit accidental figurina din zahăr.

– Fă-mi încă una, a spus Chi Cheng.

Dacă Wu Suowei  n-ar fi vrut să-l cucerească pe Chi Cheng, i-ar fi întins deja caramelul pe față.

De data aceasta s-a întors cu spatele la Chi Cheng, a lipit figurina pe un băț de bambus după ce a terminat-o, s-a întors din nou  spre el și i-a dat-o.

– Poftim, o cobră! Wu Suowei  era foarte mulțumit de creația sa.

Chi Cheng a aruncat o privire scurtă și a comentat.

– Ești sigur că n-ai făcut un penis?

N-a avut suficient zahăr, corpul era puțin scurt, curbura corpului nu era foarte evidentă, vârful capului era chiar ascuțit...

– Penisul tău are ochi? i-o întoarse Wu Suowei.

Chi Cheng s-a apropiat ușor de Wu Suowei, apăsându-l cu zona inghinală și i-a spus:

– Nu ai un „ochi” pe penis? Cum ai ejaculat în toți acești ani? Din gură? Lasă-mă să mă uit, cum poți avea orgasm cu gura?

Chi Cheng atinse ușor, cu un aer pervers, buzele subțiri ale lui Wu Suowei .

Wu Suowei  i-a împins mâna, atât buzele cât și inima lui parcă luaseră foc. Nu era sigur de ce, nu avea nici cea mai mică problemă să vorbească astfel de lucruri cu Xiaoshuai, dar era diferit când aceleași cuvinte ieșeau din gura lui Chi Cheng.

– Am plecat.

Chi era pe punctul de a se întoarce și de a pleca.

Wu Suowei l-a strigat.

– Ai timp mâine? Hai să ne întâlnim.

Chi Cheng era sincer cu Wu Suowei :

– Eu nu ies la întâlniri, doar dacă sunt în pat.

Wu Suowei  s-a îndreptat spre el, i-a smuls figurina din mână, apoi a îndesat-o în gură. A mâncat-o încet, tacticos, parcă îl tachina pe Chi Cheng.

Chi Cheng nu o vedea ca pe o tachinare, tot ce vedea era chestia aia care intra și ieșea din gura lui Wu Suowei.

Wu Suowei i-a spus și el sincer:

– Dacă vrei să-ți mai fac una, acceptă să ne întâlnim mâine.

Dintre toate lucrurile posibile, Chi Cheng a cedat în fața acestei simple amenințări.

– Fă-mi una!

Wu Suowei a zâmbit victorios și i-a făcut încă o figurină lui Chi Cheng. I-a făcut corpul mai lung de data asta, arată mai realist.

Chi a râs din nou.

– Ești sigur că nu-l modelezi pe al meu de data asta?

Capitolul 46

Așa-zișii rivali se întâlnesc des

Când Chi Cheng s-a întors la apartamentul său, Yue Yue stătea afară, arătând obosită, aproape adormită.

– De ce ai venit? a întrebat Chi Cheng.

Yue Yue și-a încolăcit brațele în jurul gâtului lui Chi și și-a sprijinit capul de umărul lui.

– Mi-a fost dor de tine.

Au intrat în apartament, Yue Yue era uimită să vadă că Chi Cheng așeza figurinele din zahăr într-o cutie din lemn. Chi Cheng era un tip rece și dezinteresat, de ce îi plac astfel de lucruri? Yue Yue nu mai văzuse o figurină din zahăr de mult timp, îi plăceau foarte mult în copilărie, acum se simțea cumva curioasă să inspecteze una.

– Ce amuzant, de unde le-ai cumpărat?

Chi Cheng a răspuns sec:

– Nu le-am cumpărat, le-a făcut un prieten.

– Uau, ai un prieten atât de talentat? Yue Yue era și mai impresionată.

În timp ce spunea asta, scena cu Wu Suowei făcând figurina i-a revenit în minte lui Chi. Mișcările lui stângace dar serioase, fața pe care o face când era criticat. Era din ce în ce mai interesat de el.

– Și eu vreau una, spuse Yue Yue brusc.

– Îl rog să-ți facă una într-o zi.

Yue Yue dădu din cap încântată.

– Apropo, părinții mei sunt liberi mâine, hai să luăm cina împreună, a spus Chi Cheng.

În ochii jucăuși ai lui Yue Yue se citea bucuria.

– Așa repede? Am stat trează în ultimele nopți, tenul meu a devenit mai tern.

În timp ce vorbea, a ridicat o oglindă.

– Sunt terminată, am un coș. Chi, uită-te și tu, e evident? E hidos?

Chi Cheng intrase deja în baie.

........

A doua zi, Wu Suowei a făcut un duș și chiar și-a ras și mustața, apoi s-a schimbat în haine noi. Și-a pus o bluză albastru deschis cu un palton bleumarin închis, asortată cu blugi și pantofi de piele, arătând stilat și revigorat.

Jiang Xiaoshuai făcea o injecție, dar, când l-a văzut pe Wu Suowei, și-a pierdut concentrarea și a ratat înțepătura. A fost certat aspru de pacient.

– Depui atât de mult efort! l-a tachinat Jiang Xiaoshuai.

Wu Suowei a chicotit.

– Pregătesc un spectacol, trebuie să-l fac să pară convingător.

– Nu uita să treci la fapte când sunteți singuri, i-a șoptit Xiaoshuai.

– Să trec la fapte?

Wu Suowei îl privea pe Jiang Xiaoshuai cu ochi suspicioși.

Ce vrei să spui?

Xiaoshuai a ridicat din sprâncene spre Wu Suowei:

– Contact fizic!

– Nu e puțin cam devreme? spuse Wu.

– Trebuie să te grăbești, se căsătoresc în curând. Am auzit despre asta, Yue Yue e singura iubită a lui Chi Cheng din ultima vreme, părinții lui vor grăbi căsătoria.

Auzind asta, Wu Suowei se panica din ce în ce mai tare.

– Am înțeles, o să risc.

Jiang Xiaoshuai dădu din cap, apoi întrebă:

– Unde vă întâlniți?

– În parc.

Shuai aproape că se înecă, îl mângâie pe Wu Suowei pe spate, arătându-și admirația.

– Cred că, având în vedere faptul că a fost de acord să vină, lupta e pe jumătate câștigată.

Trebuiau să se întâlnească la ora 2, dar Wu Suowei a ajuns în parc la ora 1:50. Părea îngândurat, dar de fapt, observa împrejurimile, căutând oportunități și planificând întâlnirea, conversația, despărțirea...

Inamicii îți taie mereu calea.

Yue Yue avea și ea zi liberă, mergea la cumpărături cu colegii ei și a trecut prin parc.

Colega ei a fost cea care l-a observat pe Wu Suowei înaintea ei.

– Uite, un tip mișto!

Yue Yue se uită în direcția lui și înțepenise pe loc, inima parcă îi sări din piept pentru o secundă, nu voia să recunoască, dar acela era chiar Wu Suowei. Nu-l văzuse de luni bune și se schimbase atât de mult. Pe lângă aspectul fizic, temperamentul său era aspectul principal. De ce pare că s-a transformat într-o altă persoană? În timp ce se gândea la asta, Wu Suowei s-a uitat în direcția ei, iar ea și-a întors imediat privirea.

– O, Doamne... e atât de chipeș. Persoana pe care o așteaptă e atât de norocoasă.

Colega ei încă îl privea cu gura căscată.

Yue Yue și-a răsucit capul și a spus indignată:

– Ăla e tip chipeș? Nu l-ai văzut pe Chi al meu.

– Bine, dar când îl aduci pe aici?

Yue Yue spuse cu mândrie:

– Nici nu-ți poți imagina cât de perfect este!

Colega ei era foarte curioasă. Acest bărbat trebuie să fie ceva deosebit, din moment ce Yue Yue îl lăuda atât.

– Spune-mi cât de perfect este.

Yue Yue devenise brusc vorbăreață. A folosit fiecare cuvânt frumos din dicționar pentru a-l descrie, chiar și colega ei care o asculta a devenit fană.

– E deosebit de bun la ”treaba aia”? o împunse ușor pe Yue Yue în talie.

Yue Yue s-a înroșit și i-a șoptit:

– Stai să-ți spui, nu poți să le spui celorlalți, a fost foarte îndrăzneț. Când mă gândesc la asta, mi se înmoaie picioarele...

– O, Doamne! râse colega ei. Nu-i de mirare că ești atât de îndrăgostită de el.

Yue Yue părea și mai mândră.

– În plus, mă întâlnesc cu părinții lui în seara asta!

– Uau! spuse colega ei, încolăcindu-și brațul în jurul brațului lui Yue Yue. Ești un exemplu atât de bun! Odată ce vei deveni doamna Cheng, nu uita de o fată simplă ca mine. Te rog să-i bagi în seamă pe câțiva dintre prietenii lui, fericirea mea depinde de tine!

– Haha, nicio problemă.

Capitolul 47

Ce zi albastră!

În timp ce îl aștepta pe Chi Cheng, o tipă se holba la Wu Suowei din depărtare. După ce s-a plimbat puțin, s–a apropiat de el și l–a întrebat:

– Hei, chipeșule, poți să–mi dai numărul tău?

Chiar în clipa aceea, Wu Suowei a văzut mașina lui Chi Cheng parcată în fața lui.

– Îmi pare rău. A zâmbit politicos.

Femeia a plecat tristă, Wu Suowei a oftat în timp ce se uita la ea din spate.

Ce fund ferm, o risipă...

Chi Cheng a coborât din mașină cu privirea ațintită pe Wu Suowei. Hainele pe care le purta îi scoteau în evidență toate trăsăturile. Umerii lați, talia subțire, fundul bombat, picioarele lungi...

Apoi, când s–au întâlnit, Chi Cheng a vorbit primul.

– De ce porți ...

Wu Suowei a rămas fără cuvinte.

Ce? Ce-a zis? Mă complimentează sau mă insultă? După privirea lui jucăușă și tonul batjocoritor, ceva nu era în regulă...

După runde de dezbateri, Wu Suowei își pierduse stăpânirea de sine, toate planurile pe care le făcuse înainte fuseseră dărâmate.

Așa că cei doi au mers prin parc fără să vorbească, timp de o jumătate de oră.

Wu Suowei s–a uitat la Chi Cheng, la privirea lui fixă ​​și lipsită de expresie.

A înjurat în sinea lui:

Cum poți suporta această tăcere? Nu știu ce să spun, măcar să spun ceva!

Chi Cheng a făcut–o intenționat. Nu știa ce gândea Wu Suowei, voia doar să vadă cât de mult se pregătise pentru el, invitându-l să dea ture în parcul unde nu erau decât niște bătrâni agenți de pază.

În cele din urmă, Wu Suowei a obosit și s–a oprit pe o bancă. Chi s–a așezat lângă el.

Erau atât de aproape unul de celălalt; dacă ar fi vrut să păstreze tăcerea, ar fi fost atât de jenant.

Wu Suowei își drese glasul și, în cele din urmă, vorbi.

– Astăzi, cerul... e chiar albastru...

După ce a spus asta, Wu Suowei a vrut să-și dea două palme.

De ce naiba mă port atât de stângaci cu un tip? Doar îmbrățișează– l! Mușcă– l! Ce e așa înfricoșător în a săruta un tip? Nu te va bate, nu te va certa...

Și–a încleștat pumnii și s-a întors cu capul spre Chi, uitând totul pe loc când zări fața acestuia.

În contrast cu jena lui Wu Suowei, Chi Cheng devenise sentimental.

Pentru prima data în 20 de ani, cineva îi spunea degajat că cerul e albastru. După ce a auzit atâtea vorbe dulci, îi stătea în fire să fie hotărât și să acționeze cu un scop clar. Și dintr-odată aude ceva atât de ridicol, atât de genial...

Când s–au ridicat în picioare, Chi a văzut că Wu Suowei se murdărise pe fund, așa că a dat să-l curețe.

Inițial, Wu Suowei a vrut să–i mulțumească, dar Chi Cheng nu se oprea. La început, scutura praful, apoi s–a transformat într–o bătaie ritmică. Ca și cum ar fi cântat la tobă, devenea din ce în ce mai entuziasmat.

– Ar trebui să fie curat acum... îi aminti Wu Suowei.

După ce Chi Cheng s–a oprit, nu a uitat să comenteze:

– Te-ai îngrășat, ai fundul mai mare.

După ce a spus asta, l– a plesnit din nou pe Wu Suowei peste fund cu multă forță.

Wu Suowei a scrâșnit din dinți de durere și s–a uitat furios la Chi Cheng, a vrut să înjure, dar apoi s–a gândit la vorbele lui Xiaoshuai. Dacă un tip îți atinge fundul, arată că este interesat de tine, așa că trebuie să profiți de această șansă și să-i răspunzi discret.

Chiar așa, și–a dat seama că și Chi se murdărise pe pantaloni.

Întinde mâna și fă-o, s–a gândit Wu.

Și–a adunat tot curajul și a întins mâna spre pantaloni, dar inima nu–i era suficient de puternică, așa că mâinile i s–au strâns, continuând să se convingă în sinea lui. După ce s–a plimbat o vreme, a început să se înveselească, să fie curajos și să întindă mâna spre el!

Sunt doar două bucăți de carne acoperite cu material, nu e otrăvitor, de ce ți–e frică?

Chi Cheng sesiză disconfortul lui Wu Suowei; acesta transpira, iar Chi se gândi că poate l-a făcut să sufere.

– Te doare? a întrebat Chi.

Mâna lui Wu Suowei deja atingea pantalonii lui Chi când acesta a retras-o brusc.

– Nu doare, e doar puțin amorțit, a spus Wu.

– Amorțit, a mormăit Chi, ai nevoie de ajutor?

Și Wu Suowei era bărbat, cum să nu înțeleagă ce gândea Chi Cheng?

Țipa în sinea lui.

– Da, spune da, ce șansă incredibilă! V–ați putea apropia dacă ai fi de acord!

Chi Cheng și–a întins mâna spre el.

Dar Wu Suowei l–a apucat imediat de mână, din reflex.

– Mulțumesc, sunt bine acum.

Capitolul 48

Nu-ți dau drumul!

La întoarcere, Wu Suowei se încuraja pe sine:

– Fă-o, fă-o acum, încă 300 de metri până la intrarea în parc, nu va mai exista nicio șansă după asta; încă 200 de metri, toate eforturile tale de astăzi vor fi în zadar; 100 de metri, dacă nu faci nimic, se vor căsători!

O mașină claxonă în spatele lor. Wu Suowei își încleștă maxilarul.

– Atenție!

L-a apucat ușor pe Chi Cheng de mână, trăgându-l lângă el.

După cinci secunde, o mașinuță teleghidată trecu pe lângă ei. Un copil alerga după mașinuță cu telecomanda în mână, claxonând non-stop.

Încă se țineau de mână, niciunul nu voia să dea drumul. Wu Suowei a decis să facă tot ce-i stă în putință, oricum era întuneric, nimeni nu-și putea da seama ce făceau ei doi. Atâta timp cât Chi Cheng nu-și retrage mâna brusc, va continua să o țină așa. Chiar dacă Chi ar fi vrut să-i dea drumul, trebuia să-l țină strâns!

Mi-ai furat iubita, îți arăt eu ție!

Wu Suowei nu era obișnuit să se țină de mână cu un tip! Parcă ar avea o aventură cu o văduvă, e ca și cum ai fi intim cu cumnata lui. Iar începuse să transpire.

Chi nu se mai ținuse de mână cu nimeni de mult timp, parcă și uitase cum e să-ți bată inima cu putere. Nu credea că va ține de mână pe cineva cu o așa mână transpirată; palma lui Wu Suowei se lipise de a lui, niște ochi nesiguri îi atraseră atenția.

Chi și-a întins palma, simțea neliniștea lui Wu Suowei. Apoi, la rândul său, i-a strâns palma.

Mâna lui Chi Cheng era neobișnuit de mare, mai mare decât a unui tip obișnuit.

În plus, Chi Cheng are o priză destul de puternică, Wu Suowei simțea că-l apasă pe fiecare articulație. Era destul de dureros, dar ca să-l țină de mână încă puțin, nu îndrăzni să scoată niciun sunet.

Cei doi au mers o vreme așa, până când a sunat telefonul lui Chi.

Vocea lui Yue Yue se auzea din celălalt capăt al firului:

–  Am ajuns deja la intrarea hotelului, unde ești?

–  Vin în curând! Chi Cheng a închis.

–  Pleci? Întrebă Wu Suowei.

Chi a dat afirmativ  din cap:

–   Am o cină mai târziu.

–   Poți să pleci, spuse Wu Suowei politicos.

A strâns mai tare pumnul. Pe măsură ce degetele lui Chi se mișcau, Wu Suowei i-a strâns instant mâna mai tare, exercitând atâta forță încât dinții i se încleștaseră, venele i se umflaseră, avea deja pupilele dilatate.

 Nu-ți dau drumul! Nu-ți dau drumul! Vrei să pleci? Atunci rupe-mi câteva oase de la mână!

–  De ce nu pleci? spuse cu un zâmbet fals. Nu-i lăsa pe oameni să aștepte.

Chi se uita calm la Wu Suowei, cel din urmă rânjind sub privirea lui severă. I-a strâns din nou mâna și a continuat să meargă.

Wu Suowei și-a strecurat mâna în buzunarul lui Chi și i-a închis telefonul.

A urmat încă o plimbare lungă.

Astfel, Chi Cheng a încurcat trei persoane. În primul rând, pe părinții lui, care și-au amânat întâlniri ca să-și aștepte fiul și nora, dar nu au mai apărut; mai apoi pe Yue Yue, care știa doar locația hotelului, dar nu știa în ce cameră erau părinții lui și nici numerele lor de telefon, a așteptat acolo 4 ore, nu a putut da de Chi și aproape  l-a raportat la poliție. A reușit să dea de el în final, dar singurul răspuns pe care l-a primit a fost:

–   Mă pregătesc de culcare, data viitoare.

Orice progres pe drumul înapoi spre casă a meritat.

Au rătăcit fără țintă prin parc, din vest spre est, cu tălpile pantofilor aproape tocite, mergând în tăcere. Când s-au întors în punctul din care plecaseră și au simțit că momentul despărțirii se apropie, Wu Suowei a vorbit în sfârșit.

–   Hai să ne mai vedem.

Chi Cheng l-a frecat pe Wu Suowei pe cap, apoi a plecat.

Capitolul 49

Pregătirea

Jiang Xiaoshuai nu s-a mai întors după ce și-a terminat treaba în clinică, a așteptat cu răbdare până târziu în noapte. Se întreba de ce Wu Suowei nu se întorsese încă, ieșise de la ora 13:00.

Gândindu-se la asta, a simțit o urmă de amărăciune.

– Elevul meu inocent! Nu sunt sigur dacă va rezista până la sfârșit, odată ce a început...

În cele din urmă, ușa s-a deschis.

Jiang Xiaoshuai s-a repezit înainte și l-a întâmpinat pe Wu Suowei, l-a apucat de mâini și și-a dat seama că erau reci, iar privirea lui trăda emoții contradictorii, cu o urmă de durere și tăcere.

– Ai reușit? l-a întrebat Xiaoshuai.

Wu Suowei a dat din ușor din cap.

Inima lui Shuai se strânse.

– Ai terminat?

– Cred... Wu Suowei și-a scos mâna. Nu i-am dat drumul câteva ore.

Shuai făcu un pas șovăielnic.

– Voi doar ați folosit mâinile? Nu v-ați folosit tot corpul?

– Tot corpul? Wu Suowei era confuz.

Shuai a întrebat din nou:

– De câte ori ți-ai dat drumul?

Wu Suowei a înțeles în cele din urmă și i-a tras un pumn zdravăn lui Xiaoshuai.

– Unde ți-e mintea? Vreau să spun că ne-am ținut de mână...

L-a luat pe Xiashuai de mână în timp ce spunea, demonstrând:

– Așa... de mână! Ai înțeles?

Jiang Xiaoshuai a rămas mut.

– Am așteptat toată după-amiaza și voi doar v-ați ținut de mână?

– Nu e de ajuns? ochii lui Wu Suowei erau parcă ieșiți din orbite. Încă cred că ne mișcăm prea repede! Eu și Yue Yue ne-am ținut de mână abia când am confirmat relația noastră!

Jiang Xiaoshuai simțea că trebuie să rectifice punctul de vedere al unui bărbat heterosexual vizavi de relații.

– Ține minte, există o diferență între o relație dintre un bărbat și o femeie și o relație între doi bărbați; nu poți merge încet, trebuie să acționezi repede. Trebuie să uiți de detalii minore, cum ar fi ținutul de mână și sărutul, și să treci direct la fapte!

Wu Suowei s-a încruntat.

– Atunci ce ar trebui să fac?

Jiang Xiaoshuai i-a spus sincer:

– Bagă-ți mâinile în pantalonii lui.

Fața lui Wu Suowei s-a întunecat.

– Nu fac față la așa ceva. Deja am întrecut limita cu ținutul de mână.

Jiang Xiaoshuai i-a luat mâna lui Wu Suowei și a pus-o între picioare, întrebându-l:

– Poți să suporți asta? Amândoi suntem bărbați, ce nu poți să suporți?

Wu Suowei era și el nedumerit. De ce se comporta atât de stângaci și emoționat când se ținea de mână cu Chi Cheng, dar nu simțea nimic când făcea asta cu Shuai?

În timp ce se gândea, ceva sub mâna lui a tresărit.

– Oh, spuse Xiaoshuai îngrijorat. Nu mai pot eu suporta.

Câteva zile mai târziu, Wu Suowei s-a întors la sesiunile sale. Încă de la prima întâlnire în parc, Wu Suowei nu l-a contactat pe Chi Cheng, citea toată ziua. De la prima lor întâlnire, concluzionase el, era înfricoșător că nu aveau nimic în comun! Ca să nu mai comenteze despre cerul albastru data viitoare, Wu Suowei a decis să-și extindă cunoștințele prin cărți.

Wu Suowei a frunzărit „Aroganța mortală”, a răsfoit câteva pagini în care se vorbea despre societatea falsă. Apoi a luat o altă carte, „Doctrina umană”, era din vest, discutând despre elementele fundamentale ale cunoștințelor și înțelegerii umane.

– De ce citești astfel de cărți? spuse Jiang Xiaoshuai nedumerit.

Wu Suowei a spus demn:

– Să devin mai cult.

– Cum ai ajuns la revelația asta? spuse Xiaoshuai cu suspiciune.

– Nu am de ales! Ultima dată când m-am văzut cu chelul, am stat împreună opt ore, dar n-am vorbit mai mult de zece propoziții, nu am avut niciun subiect comun. Am răsfoit puțin documentele lui, e absolvent al Universității din New York, eu studiez ingineria, n-au nicio treabă una cu alta. Nu venim din același mediu ca el, dar măcar putem să ne familiarizăm cu câteva aspecte ale cunoașterii lui?

Când a menționat asta, Jiang Xiaoshuai a întrebat:

– Nu ați mai vorbit de câteva zile, nu-i așa?

– Da, de o săptămână.

– Ești surprinzător de calm.

Jiang Xiaoshuai era mai impresionat de calmul lui Wu Suowei.

Wu Suowei a luat calendarul, l-a bifat și a spus:

– Nu avem voie să ne contactăm timp de zece zile, nu-l voi contacta în aceste 10 zile.

– Ce calcule precise, rânji disprețuitor Xiaoshuai.

Wu Suowei era încrezător, Xiaoshuai era mai degrabă îngrijorat.

– Guo ăla n-a venit de câteva zile, nu-i așa?

– Te rog, nu face asta! șopti Xiaoshuai. Mi-e teamă că va apărea pe bune dacă îl pomenim.

– Doctorul Jiang Xiaoshuai este aici? Fratele meu și-a scrântit glezna, te rog, fă-i un control!

Capitolul 50

Răutatea din telefon

Gang și-a dat seama că Chi își verifica constant telefonul în ultima vreme, nu numai că îl avea cu el în fiecare zi, dar îl pornea non-stop. De câte ori îl suna, răspundea din prima, nu era încă obișnuit cu asta.

În a noua zi, Wu Suowei încă se uita prin cărți, când telefonul său a sunat brusc.

– Alo?

S-a lăsat o liniște totală. După respirația grea și regulată, putea deduce că e Chi.

– Ce s-a întâmplat? a întrebat Wu Suowei.

Chi a vorbit după o vreme:

– Ce faci?

Wu Suowei își răsfoia cărțile și spuse pe un ton plin de seriozitate:

– Citesc.

Chi nu spunea prea multe, nici nu închise, doar lăsa propozițiile neterminate.

– Tu ce faci? a întrebat Wu Suowei.

– Mă masturbez, spuse Chi.

La naiba!

Wu Suowei a închis imediat și a aruncat telefonul pe pat.

După o vreme, neștiind la ce să se gândească, chiar a râs. Se masturbează? Este chiar ceva de luat în considerare. Are o iubită, de ce avea nevoie să se masturbeze? Sau s-a întâmplat ceva în relația lor?

Gândindu-se la asta, Wu Suowei deveni din nou agitat, avea din nou impulsul de a citi.

O jumătate de oră mai târziu, telefonul sună din nou.

– Ce carte citești? a întrebat Chi.

– „Doctrina Umană”, spuse Wu Suowei pe un ton serios.

De data aceasta, Chi a închis.

Zece minute mai târziu, a sunat din nou.

Wu Suowei a văzut că era din nou Chi și s-a încruntat. La ce se gândește? Nu poate să spună totul odată? În cele din urmă, a răspuns, nu mai vorbea nimeni, Wu Suowei era furios.

– Ce naiba faci mai exact?

– Mă masturbez.

Wu Suowei era înfuriat.

– De câte ori o să te prostești așa?

– Doar de data asta, încă nu mi-am dat drumul.

La naiba, te lauzi la mine?

– Cap de Fier, a strigat Chi brusc.

Wu Suowei nu a răspuns.

– Da Bao, a strigat el din nou.

De data aceasta, Wu Suowei a răspuns fără tragere de inimă.

Apoi Chi nu a spus nimic.

Wu Suowei era deja la capătul răbdării.

– Ce-i cu tine, de fapt?

– Trebuie să-ți spun ceva.

– Spune-o odată!

– Trebuie să fac dragoste cu tine.

După ce rosti acele cuvinte, se auzi un geamăt stins, înăbușit, dar de o intensitate aparte. Doar ascultând, îți puteai imagina cât de sănătoasă și puternică putea fi acea creatură, cum se relaxau mușchii dintre sprâncene, un gâfâit sacadat îi scăpa printre buzele ușor întredeschise.

Wu Suowei a izbit telefonul de birou și a țipat furios.

– Ah!!!!

Dacă vreun tip ar fi fost umilit de un alt tip în felul ăsta, i-ar fi fiert și sângele. Chiar dacă Wu Suowei are planuri malefice cu Chi, fiind și el bărbat, să audă brusc „vreau să fac dragoste cu tine” nu este ceva ușor de digerat.

– Biblia. Repede, adu Biblia...

Wu Suowei mormăia în sinea lui, încercând să-și ispășească păcatele în fața lui Dumnezeu, cu palmele împreunate:

– O, Doamne, te rog ajută-mă să-l omor pe tipul ăla.

.......

A doua zi, Chi Cheng a venit la clinică ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Pasul său era la fel de ritmic ca înainte, fața lui părea aproape împietrită. De la clinică până în cameră, cei care stăteau în picioare sau așezați, tineri sau bătrâni, femeile și bărbații din clinică au simțit un fior rece pe șira spinării.

Wu Suowei și-a ridicat privirea și a dat nas în nas cu o față severă.

Era ca și cum nu ar fi sunat aseară; ca și cum nu ar fi rostit acele cuvinte.

– Hai să găsim un loc și să vorbim, a spus Chi.

Wu Suowei a continuat să-și citească cartea:

– N-am timp.

– Mașina de patrulă este în fața clinicii, claxonează încontinuu, du-te și vezi cu ochii tăi.

Chi ieși din cameră, lovind ușa cu putere.

Wu Suowei a strâns mucul de țigară între dinți preț de câteva clipe, apoi l-a scuipat pe podea și, în cele din urmă, a ieșit.