Love Upon a Time / A fost odată ca-n povești (2026)

Stau parcă în transă și mă uit la laptop, încercând să mă adun și să scriu un comentariu lung, cum nu am mai scris de multă vreme pe Rainbow. Am început să vizionez Love Upon a Time vineri, pe la ora 9 seara, iar în ultimele 48 de ore am trecut prin diverse stări induse de acest serial și mi-am dat seama că trebuie să încerc să exprim o parte din aceste sentimente în cuvinte.

Încep prin a vă spune că eu sunt o mare iubitoare a serialelor de epocă, fie ele BL sau non-BL. Am așteptat cuminte să se termine de difuzat ultimul episod pentru a-l vedea cap-coadă. Nu prea îmi place să mă uit la seriale în curs de difuzare, ȘI DOAMNE, CE DECIZIE BUNĂ A FOST.

Am dat play la primul episod cu o doză de scepticism, dată de toate discuțiile pro și contra cuplului NetJJ și, deși recunosc că încă nu consider chimia acestui CP ca fiind extraordinară, acest serial este o operă de artă. Decorul și muzica... totul la superlativ.

Povestea în sine este una clasică: un băiat care călătorește în timp și încearcă să găsească o metodă pentru a ajunge acasă. Povestea de dragoste dintre Nakun și Phop este ceva cu adevărat desprins din basme, iar când ai un Net care se uită la tine cu ochi de căprioară și-ți face niște declarații de dragoste de te scurgi de pe scaun... ce să mai zic?

Da, este un serial extraordinar de siropos, tandru, o dragoste care se clădește încet, un adevărat slow burn.

Aici voi zice și ce nu mi-a plăcut în prima jumătate a serialului, și anume momentele comice exagerate cu JJ. Râsul mult prea fals în scene în care, da, înțeleg tehnica asta de a face haz exagerat ca să inducă publicului senzația de ridicol al situației, dar JJ exagera puțin cam mult. Cu toate astea, nu îl consider un actor prost; în a doua jumătate mi-a plăcut mult în anumite scene.

Și, deși NC-urile personajelor principale nu au fost la nivelul la care aș fi vrut pentru un serial ATÂT DE siropos și romantic, am trecut peste. Motivul pentru care spun asta este că mi se pare că există o desincronizare, cumva, între JJ și Net. Parcă nu erau pe aceeași lungime de undă în acele scene. Aș fi vrut să văd mai multă dăruire și dorință din partea lui JJ, dar norocul lui este că Net poate avea un NC și cu o pernă și m-ar convinge. :))

Lăsând asta la o parte, trebuie să menționez și cuplul secundar, LatteKim. Absolut delicioși! Nu am decât cuvinte de laudă despre ei ca CP. De-abia aștept să-i văd în alt proiect și mi-aș fi dorit mult mai mult screentime pentru ei.

Vizavi de celelalte personaje, toate au fost exact ce trebuia în poveste. Nu prea am avut parte de personaje unidimensionale. Mi-a plăcut că nu au transformat personajele negative în niște caricaturi (cartoonish villains, cum se zice în engleză). M-a impresionat mai ales faptul că au ales să vorbească despre trecutul lui Chern, antagonistul principal din poveste, despre dependența lui de droguri și despre cum a ajuns în situația în care a ajuns.

Scena în care cântă acel cântec de leagăn din ep. 10, când fuma opiu, mi s-a părut demențială. Mi s-a făcut părul măciucă!

Mi-a plăcut și că s-au discutat pe scurt anumite probleme legate de identitatea de gen sau chiar despre drepturile limitate ale femeilor din acea perioadă, dar fără a exagera cu dialoguri „woke” care nu și-ar fi avut locul în poveste sau în perioada respectivă.

Pe scurt, mi-au plăcut toate personajele. Povestea a fost construită în așa fel încât să-mi pese de fiecare în parte.

Cred că, până la urmă, cel mai mult mi-a plăcut senzația pe care mi-a lăsat-o serialul. Nu a fost doar genul de poveste pe care o urmărești, o termini și treci la următoarea. Am rămas cu personajele în cap și după ce am închis laptopul, cu anumite scene pe care simțeam nevoia să le revăd și cu o senzație ciudată de gol după ce s-a terminat. Cred că asta este unul dintre cele mai bune lucruri pe care le poate face un serial: să te facă să uiți pentru câteva ore că te uiți la niște actori care joacă o poveste și să te facă să simți că ai fost acolo cu ei. Iar Love Upon a Time chiar m-a făcut să simt asta.

Au fost, evident, lucruri pe care le-aș fi făcut diferit, scene în care aș fi vrut mai mult, poate anumite momente pe care le-aș fi construit altfel, dar, sincer, după ce am terminat serialul, nu acestea au fost lucrurile la care m-am gândit. Am rămas cu povestea de dragoste, cu atmosfera, cu personajele și cu sentimentul acela de mai vreau!! Și asta spune tot.