– Dar ofițerii din Echipa a Treia continuă ancheta pe baza presupunerii lor părtinitoare că “majoritatea acelor Omega rătăcitori sunt dependenți de droguri care își vând trupurile pentru a-și finanța dependența”.
– Fratele tău și mâna lui dreaptă au negat acuzațiile în timpul interogatoriului și acum își exercită dreptul de a păstra tăcerea. Enervată de acest lucru, Echipa a Treia i-a aruncat în centrul de detenție.
Explicația suplimentară a lui Honjou a stârnit o reacție din partea lui Kariya:
– Înțeleg circumstanțele.
– După cum știi, Echipa a treia ne vede pe noi, cei din Echipa întâi, ca pe rivalii lor. Totuși, să fim sinceri, este mai degrabă o percepție unilaterală din partea lor… Deja erau entuziasmați de un caz legat de un Alfa, o ocazie ideală pentru ei de a câștiga puncte. Și, ca să pună capac, au aflat că suspectul este fratele mai mare al “super-începătorului” din Echipa întâi. Este o ocazie perfectă pentru ei să-l pună la punct pe un începător pe care îl consideră enervant, așa că este puțin probabil să-l elibereze ușor. În acest moment, probabil că sunt adunați în sala de ședințe de la etajul cinci, elaborând strategii.
Ascultând analiza lui Honjou, Kazusa și-a dat seama că și în cadrul diviziei de detectivi existau relații umane complexe. Și-a amintit de facțiunile formate pe baza studiilor universitare la fostul său loc de muncă. Poate că așa erau organizațiile.
– Dacă ne implicăm, nu vom face decât să complicăm și mai mult lucrurile. În plus, fratele tău nu vrea să-l implice pe profesorul Toomine, pe Crow, pe acei Omega rătăcitori, pe cei din adăpost sau pe tine, fratele lui mai mic. Deci, ce vrei să faci?
Întrebarea lui Honjou, care părea să testeze capacitatea partenerului său, l-a lăsat pe Kariya pe gânduri pentru o clipă.
– Scuză-mă, voi da un telefon.
După ce s-a scuzat, Kariya a scos smartphone-ul și s-a îndreptat spre marginea etajului. Câteva minute mai târziu, s-a întors de la telefon, iar Honjou l-a întrebat pe un ton sugestiv:
– Ai sunat-o pe “acea” persoană?
– Da.
Kazusa a întrebat: “Cine este?”, dar Kariya a evitat răspunsul:
– Îmi pare rău. Nu pot să-ți spun acum, dar vei afla în curând.
Deși nu a dezvăluit cine era, se părea că persoana pe care a sunat-o urma să vină aici.
După aproximativ cincisprezece minute de așteptare, având doar acel indiciu vag, telefonul lui Kariya a sunat, anunțând o notificare.
După ce a verificat mesajul, Kariya a anunțat:
– Se pare că au venit. Mă duc să-i întâmpin!
(Cine ar putea fi “acea” persoană?)
Kazusa nu avea nicio idee, dar simțea că această persoană deținea cheia rezolvării cazului.
Au trecut cinci minute tensionate înainte ca şi Kariya să se întoarcă cu doi bărbați.
Unul era un bărbat înalt, îmbrăcat într-un costum din trei piese, cu cravată și trench, iar celălalt era un bărbat în costum închis la culoare și ochelari, care îl urma îndeaproape ca o umbră.
Bărbatul în trench avea o frumusețe rară, diferită de Zero, Kariya sau Honjou. În ceea ce privește perfecțiunea absolută, el era cel mai impresionant.
Părul cenușiu-maroniu era pieptănat înapoi, fruntea proeminentă, nasul nobil, sprâncenele delicate încadrau ochii de culoare deschisă, iar buzele erau ferme. Chiar și în mijlocul nopții, arăta impecabil, de parcă nu era chemat din senin — o prezență fără cusur.
Kariya l-a prezentat pe acest bărbat, cu trăsături ascuțite.
– El este fratele meu mai mare, Keiki.
(Deci, el este fratele mai mare al lui Zero.)
Cei trei frați aveau fiecare înfățișarea lor unică, dar Keiki și Kariya aveau anumite trăsături comune, precum sprâncenele rafinate, nasul nobil și ochii cenușii cu nuanțe albastre – deși ai lui Keiki erau puțin mai deschiși la culoare.
Fratele mai mare și cel mai mic păreau să aibă aceeași mamă. În comparație cu ei, Zero, cu originea sa străină, arăta complet diferit.
“Am fost luat în grija tatălui meu protector și am crescut simțindu-mă în plus, fiind singurul cu trăsături diferite în familia mea.”
În timp ce Kazusa își amintea cuvintele lui Zero, Keiki și-a scos trench-ul, iar bărbatul cu ochelari l-a luat repede de la el.
– Încântat de cunoștință. Numele meu este Shutou Keiki.
Acum, îmbrăcat în costumul său din trei piese, fratele mai mare i-a salutat cu o voce calmă și profundă.
(Shutou?)
Kazusa se simți puțin neliniștit de faptul că numele lui de familie era diferit de cel al lui Kariya, dar nu părea momentul potrivit să întrebe.
– Mă bucur să te revăd, a răspuns Honjou, sugerând că se întâlniseră înainte. Crow a dat doar din cap în tăcere.
– Încântat de cunoștință. Eu sunt Toomine.
Deși se simțea puțin intimidat de aura copleșitoare care radia din bărbatul din fața lui, Kazusa reuși să-i răspundă la salut.
– Am auzit că ești chirurg ortoped, Toomine-san.
– Eram. Acum lucrez ca angajat la un salon.
Keiki dădu ușor din cap, apoi îl prezentă pe bărbatul care stătea puțin în spatele lui.
– El este secretarul meu.
Bărbatul cu ochelari făcu o plecăciune politicoasă. Faptul că își adusese secretarul chiar și în miezul nopții sugera statutul său înalt.
– Am auzit circumstanțele generale de la Kouki.
După ce prezentările s-au încheiat, Keiki a trecut la subiectul principal.
– După cum probabil știți deja, Reiki nu a mai dat niciun semn de viață de mult timp. Având în vedere circumstanțele sale complexe și alegerea sa de a pleca de bunăvoie, i-am respectat dorința și ne-am abținut să-l căutăm. Dar să aflăm azi, într-un mod atât de neașteptat, informația despre locul în care se află era o surpriză chiar și pentru mine.
Deși era probabil surprins, expresia lui rece nu trăda nicio emoție.
– Dacă Reiki dorește să se reunească cu familia sa este ceva ce va trebui să confirmăm direct cu el. Cu toate astea, în calitate de frate mai mare, nu pot ignora faptul că este reținut într-un centru de detenție.
Vocea lui era fermă, plină de o determinare incontestabilă.
– Cred în nevinovăția fratelui meu. Dar, în orice caz, ar trebui să ascultăm povestea lui direct de la el.
Secretarul lui Keiki a început să vorbească imediat ce Keiki a terminat declarația:
– Am aranjat deja totul în legătură cu această chestiune, așa că vă rog să așteptați o clipă
(Aranjat?)
Întrebându-se ce înseamnă asta, Kazusa observă că şi Kariya, care aparent discutase în prealabil cu fratele mai mare la telefon, spuse:
– Camera asta e cam înghesuită; să ne mutăm în sala de conferințe.
Toată lumea s-a dus la etajul al treilea. Kariya a deschis ușa sălii de conferințe cu un card de identitate, a aprins luminile, și i-a invitat pe toți să intre cu un “Vă rog, intrați”. Camera era amenajată cu o masă mare, ovală, înconjurată de peste o duzină de scaune, cu un ecran mare de proiecție în față.
– Vă rog, luați loc.
În momentul în care Keiki, secretara lui, Honjou, Crow și Kazusa s-au așezat, ușile automate ale sălii de conferințe s-au deschis cu un zgomot și a intrat un bărbat robust, cu fața aspră.
– Comandantul primei echipe, Onizuka.
Kariya se îndreptă spre bărbatul care părea să aibă vreo cincizeci și cinci de ani.