(Un comandant de echipă – asta înseamnă că este șeful departamentului de detectivi.)
– Îmi cer scuze că te-am chemat aici la o astfel de oră.
Cu aceste cuvinte, a devenit clar că şi Kariya a mai dat un telefon în afară de cel către Keiki.
– Fiind polițist, ziua și noaptea nu înseamnă prea mult. Dar, din păcate, nu am reușit să dau de șeful secției. Vulpea aia vicleană probabil că și-a închis telefonul. Am reușit însă să dau de adjunctul șefului. Ar trebui să se grăbească să ajungă aici chiar acum.
– Mulțumesc că v-ați deranjat.
– Nicio problemă. Era responsabilitatea mea să țin evidența acțiunilor echipei a treia. Eram neglijent.
– Cred că şi cazul în cauză era gestionat independent de comandantul echipei a treia după ce ați plecat de la birou azi, așa că vă rog să nu vă faceți griji. Mă duc în subsolul clădirii, să mă întâlnesc cu fratele meu.
– Luați asta cu dumneavoastră.
Comandantul echipei i-a aruncat ceea ce părea a fi o cheie. Kariya a prins-o cu o mișcare rapidă și fermă și i-a mulțumit înainte de a părăsi sala de conferințe.
Kariya tocmai menționase că se duce în subsol să se întâlnească alături de fratele său. Deci, asta înseamnă că intenționează să-i scoată pe Zero și Hawk din centrul de detenție și să-i aducă aici?
Kazusa nu era sigur cum vor evolua lucrurile de aici încolo, dar dacă vor fi eliberați fără întârziere, asta ar însemna că şi Crow și el și-au atins scopul pentru care au venit aici.
În timp ce Kazusa stătea acolo, agitându-se de nerăbdare, Honjou a profitat de ocazie pentru a-l prezenta pe fratele mai mare al lui Kariya și pe secretarul său comandantului echipei, spunând:
– Acesta este domnul Shutou și secretarul său. Acesta este șeful diviziei de detectivi.
– Încântat de cunoștință. Eu sunt Shutou.
Keiki se ridică și întinse mâna pentru a-l saluta pe Onizuka.
– Mulțumesc că ai grijă de fratele meu mai mic.
– Eu sunt Onizuka. Era o plăcere să lucrez cu fratele dumneavoastră atât de capabil.
– Înțeleg.
Pentru o clipă, expresia de obicei impenetrabilă a lui Keiki s-a înmuiat ușor, dezvăluind o urmă de afecțiune familială. Se părea că își prețuia fratele mult mai mic.
Pe de altă parte, Keiki însuși spusese mai devreme: “Dacă Zero dorește o reuniune cu familia este ceva ce va trebui să-l întrebăm direct.”
În realitate, Zero a plecat de acasă acum șapte ani și nu a mai luat legătura cu familia sa de atunci.
(…Trebuie să fie complicat.)
Un tată care era patronul mamei sale, o soție legitimă și frați vitregi care împărțeau același sânge cu ea.
În timp ce Kazusa se gândea la sentimentul de izolare pe care Zero îl simțise crescând, sunetul unor pași grei răsună pe hol și ușile automate se deschiseră. Un bărbat corpolent, cu un trup aproape ca un butoi și abia cuprins de uniformă, intră în sala de conferințe, gâfâind puternic.
– Domnule superintendent.
Apelul lui Onizuka a dezvăluit că acest om enorm era adjunctul șefului. Ignorându-l pe Onizuka, adjunctul șefului a aruncat o privire în jurul sălii de conferințe și, când l-a zărit pe Keiki, fața i s-a luminat într-un zâmbet larg și transpirat. Cu burta lui grea tremurând, s-a apropiat de Keiki, frecându-și mâinile fără rușine.
– Îți mulțumesc foarte mult că ți-ai făcut timp să vii într-un loc atât de nepotrivit. Am auzit de mult timp despre tine și este o onoare să te cunosc personal. Fratele tău mai mic, Kariya, este chipeș, dar tu ești și mai seducător – atât de strălucitor, încât aproape că mă orbești.
El a continuat cu lingușeli ieftine, întinzând mâna pentru o strângere de mână. Keiki, însă, s-a încruntat și a ignorat mâna transpirată. Sincer, Kazusa nu-l putea învinovăți; nici el n-ar fi vrut să strângă o mână atât de umedă.
Cu un “Mulțumesc” sec, Keiki s-a întors spre Onizuka. Respingând, adjunctul șefului s-a înțepenit, cu o expresie tensionată, lăsând mâna să-i cadă.
Din nou, ușa automată se deschise cu un zgomot ușor. Crezând că ar putea fi în sfârșit Zero, Kazusa se ridică pe jumătate din scaun, dar persoana care apăru era cineva neașteptat.
– Inukai-san?
Inukai, îmbrăcat în ținuta sa firească, cu pălărie moale și costum din trei piese, părea incomod în timp ce mormăia pentru sine:
– Asta e sala de conferințe potrivită?
Observându-l pe Kazusa, ridică ușor vocea.
– Lemur? Ce faci aici?
– Aș putea să te întreb același lucru.
Inukai a continuat cu un suspin:
– Am primit un telefon de la un bărbat care pretindea că este secretarul lui Keiki Shutou și mi-a spus: “Vă rog să veniți imediat în sala de conferințe de la etajul al treilea al stației D-Est”. Eram deja în pat… Aș fi ignorat apelul dacă nu era din partea familiei Shutou, dar m-am gândit că ar fi mai bine să verific, în caz că era ceva grav…
În timp ce Inukai mormăia, secretarul lui Keiki a intrat, spunând:
– Eu sunt cel care te-a contactat mai devreme.
– Tu ești secretarul? Asta înseamnă că…
Trecând privirea de la secretar la bărbatul înalt și chipeș care stătea lângă el, Inukai rămase cu ochii mari de uimire.
– Shu… Shutou Keiki…
Buzele lui Inukai tremurau, iar el rămase împietrit, incapabil să se miște. Secretarul îl invită să ia loc, iar Inukai se clătină în timp ce se așeză pe un scaun din apropiere.
– Vă rog să luați loc și să mai așteptați puțin.
În acel moment, ușa se deschise și ultimii membri intrară. Kariya era în frunte, urmat de Zero și Hawk. Amândoi erau acum fără cătușe.
(Zero!)
Kazusa nu se putu abține să nu se ridice în picioare. Zero îl privi, ochii lui îngustându-se din nu știu ce motiv, într-un mod ușor melancolic.
– Reiki!
Keiki, care se ridicase și el, îl strigă.
La auzul vocii sale, Zero se mișcă ușor, se întoarse spre Keiki, iar ochii lui heterocromatici se măriră încet.
– Keiki-nii…
Necunoscând că era martorul unei reuniuni între frați după șapte ani, Inukai murmură confuz:
– Keiki-nii? Ce se întâmplă? Deci… acest bărbat face parte din familia Shutou?
Inukai începu să pună întrebări una după alta, vizibil agitat. Keiki îl privi cu o privire severă.
– Bărbatul pe care l-ai bănuit de trafic de droguri este fratele meu mai mic, Shutou Reiki.
– Shutou… Reiki!
Vocea lui Inukai se înecă ca și cum era strangulat și aproape că a căzut de pe scaun, reușind cu greu să se agațe de spătar. Pălăria lui căzu pe podea.
Privind această scenă patetică, un sentiment crescând de neliniște începu să-i umple pieptul lui Kazusa.