- Doamne, ce să spun… Copilul probabil era foarte supărat.
Ducesa și-a ascuns surprinderea și și-a manifestat compasiunea sinceră față de copil. Koi s-a grăbit să adauge:
- Nu, acum e bine. A mâncat din belșug înghețata lui preferată și a adormit cu zâmbetul pe buze.
Totuși, dimineața a plâns din nou.
Amintindu-și ce se întâmplase mai devreme, Koi adăugă cu grijă:
- Bliss este un copil foarte bun și blând. Atâta timp cât nu se aduce în discuție subiectul trăsăturilor, cred că se va comporta politicos…
Auzise că Bliss era pregătit pentru orice eventualitate, dar, chiar și așa, era dificil să prevadă comportamentul imprevizibil al copilului. Cel mai bine ar fi să nu-l provoace azi. În timp ce Koi își încheia gândul, ducesa dădu din cap în semn de aprobare.
- Atunci nu avem ce face. Stabilitatea copilului este cea mai importantă. Și tu crezi la fel, nu-i așa?
Se întoarse spre soțul ei, parcă căutându-i aprobarea. Ducele dădu din cap și adăugă:
- Într-adevăr. E în regulă. Va mai fi o altă ocazie.
- Vă mulțumesc pentru înțelegere.
Ușurat, Koi le-a mulțumit la rândul său. Atmosfera caldă era pe punctul de a continua când cineva care tăcuse până atunci a luat cuvântul.
- Dacă nu vă deranjează, aș putea să arunc o privire prin conac?
La auzul vocii imprevizibile, Koi își întoarse capul. Fiul ducesei și al ducelui îl privea. Conversația se întrerupse, iar în jur se făcu liniște. Tulburat pentru o clipă, Koi ezită înainte de a răspunde, iar Ashley luă cuvântul în locul lui.
- Desigur. Dacă ai nevoie de ceva, nu ezita să ne spui.
- Vă mulțumesc pentru amabilitate.
După ce a adresat un salut politicos, a părăsit fără ezitare salonul. Cei rămași și-au reluat conversația, dar gândurile lui Koi erau în altă parte.
Cum putea cineva să rămână atât de calm și de elegant chiar și atunci când spunea ceva atât de banal?
─ ▫ ─
Credeam că o să mor de plictiseală.
În clipa în care a pășit pe coridor și s-a trezit singur, Cassian s-a încruntat profund și a scos un căscat lung. Tatăl său insistase să facă această vizită, și așa ajunsese el aici, dar era o întâlnire insuportabil de plictisitoare. Dacă nu ar fi găsit un pretext să iasă, probabil că ar fi leșinat și ar fi adormit.
Măcar conacul este destul de frumos.
Mergând fără grabă pe coridor, s-a gândit că, dacă se va plimba puțin prin casă, va trece destul timp, iar apoi se vor întoarce destul de repede.
Auzise că şi conacul cu trei etaje era construit personal de Ashley Miller înainte de căsătorie. Printre proprietățile care erau mari, dar lipsite de tradiție sau istorie, asta părea destul de bine realizată. I s-a părut poate puțin cam mică pentru a crește șase copii, dar asta doar comapând castelul în care locuia Cassian.
Castelul familiei Strickland, a cărui construcție începuse în secolul al XII-lea și continuase până relativ recent, îi găzduise pe capul familiei și pe rudele directe de generații întregi. În prezent, Cassian, împreună cu ducele și ducesa, locuiau în castelul principal, în timp ce celelalte clădiri erau deschise turiștilor sau închiriate în cazuri speciale și folosite în diverse moduri. Fiind o clădire atât de veche, se dovedea adesea dificil să fie dotată cu facilități moderne și, din această cauză, Cassian locuia de obicei într-o reședință separată din oraș sau stătea într-un cămin.
În acest sens, poate că această aranjare era mai rezonabilă.
Zvonurile conform cărora Ashley Miller își prețuia foarte mult familia se răspândiseră deja peste tot. La fel ca mulți americani, el își menținea o imagine clar orientată spre familie, dar poate că în spatele acesteia se ascundeau alte intenții.
De exemplu, un interes pentru politică.
Dacă era așa, o relație cu familia Miller, ar fi devenit destul de importantă. Dacă Cassian intenționa să intre în politica britanică, era înțelept să lase o impresie favorabilă din timp, dar, în realitate, nu avea nicio idee concretă despre ce ar trebui să facă în viitor.
Oare viitorul nu era, practic, deja decis? Ca unic moștenitor al familiei Strickland, urma să moștenească intacte toate titlurile și averea tatălui său. Urma să cunoască și să se căsătorească cu o parteneră potrivită, de același rang, să aibă copii și să-și petreacă restul vieții folosind bani care se înmulțeau la nesfârșit, chiar dacă nu făcea altceva decât să respire.
Plictisitor.
Tocmai a ajuns la acest gând când a auzit brusc un zgomot venind de undeva. Întorcând capul absent, s-a oprit încet din mers și a ascultat.
De data asta era sigur. Foarte discret, dar repetat, era fără îndoială sunetul veselei care se lovea. Cassian înclină capul și începu să se îndrepte spre sursa zgomotului. Cu fiecare pas pe care îl făcea, sunetul se apropia.
Ciudat.
Dacă un servitor își îndeplinea sarcinile, nu s-ar fi mișcat atât de silențios și de prudent. Era clar că cineva făcea ceva ce nu ar fi trebuit să fie surprins făcând.
Fie un hoț pătrunsese în casă, fie unul dintre servitori era implicat în ceva interzis, fie... îşi imagina lucruri.
În cele din urmă, ajuns în fața bufetului, Cassian își încruntă sprâncenele. Un copil mic stătea în picioare pe un scaun, gemând în timp ce încerca să ajungă la o gustare așezată pe un raft. Chiar și întinzându-se la maxim, nu reușea decât să atingă ușor borcanul de sticlă care conținea dulciurile, dar își flutura brațele scurte cu toată puterea. Nu dădea niciun semn că ar fi gata să renunțe.
Oare e copilul unui servitor care fură gustări?
Cassian se uită fix la ceafa copilului cu o expresie serioasă, cufundat în gânduri. Era foarte posibil. Deși nu știa nimic despre familia Miller, castelul Strickland avea destul de mulți servitori care locuiau acolo, împreună cu familiile lor. Mulți începuseră să lucreze pentru casa ducelui de la o vârstă fragedă și continuaseră chiar și după căsătorie, așa că poate era la fel și aici. Dacă era așa, nu era nevoie să se amestece și să provoace agitație. Dacă şi copilul continua să se comporte așa, urma să fie prins în cele din urmă, iar orice s-ar fi întâmplat după aceea era problema familiei Miller.
Dar hainele copilului păreau cam prea elegante pentru asta. Erau în mod evident haine de lux de înaltă calitate, nu ceva ce un servitor ar fi cumpărat pentru propriul copil. În timp ce Cassian își înclina capul nedumerit, un sentiment neplăcut îl cuprinse brusc.
Stai puțin.
Clipind, încercă să confirme ce tocmai văzuse, când o amintire îi trecu brusc prin minte. Ceafa aceea i se părea cunoscută. Unde o mai văzuse înainte? Rămânând acolo cu sprâncenele încruntate, privi cum copilul se ridică brusc pe vârfuri.
- Ah…
Scoțând un sunet forțat, copilul și-a întins ambele brațe cu toată puterea. În acea clipă, borcanul de sticlă a alunecat. Imaginea acestuia rotindu-se larg părea să-i străpungă privirea, ca și cum era în mișcare lentă. Copilul, fără să-și dea seama ce urma să i se întâmple, și-a ținut brațele întinse. Sau poate că își imagina ceva — judecând după buzele desfăcute fericite, părea să viseze la un viitor complet detașat de realitate.
- Stai!
Trupul său s-a mișcat înaintea gândurilor. În doar doi pași mari a ajuns la scaunul lângă care stătea copilul și și-a întins brațul cu forță, apucând borcanul de sticlă care era pe punctul de a cădea chiar deasupra capului copilului.
- Poftim?!
Copilul încă avea ambele brațe întinse în aer și a scos un sunet absent. Părea complet iresponsabil de ceea ce era pe punctul de a se întâmpla. Cassian plezni ușor din limbă și se uită în jos la el. Copilul își întoarse în sfârșit capul, iar în clipa în care privirile lor se întâlniră și îi văzu fața, Cassian își aminti de ce i se părea cunoscut.
- O!
La fel se întâmpla și cu copilul. După ce a clipit de câteva ori, de parcă i-ar fi venit brusc ceva în minte, a scos un strigăt de uimire și a deschis gura larg.
- De ce ești aici?
După nişte clipe de tăcere, copilul întrebă cu o expresie profund suspicioasă. Ochii îi erau strânși pe lateral ca ai unui pește plat, iar Cassian abia reuși să-și stăpânească râsul. Copilul nu avea, în mod evident, nicio idee despre ce era să i se întâmple cu nişte clipe în urmă. Confruntat cu o reacție pe care cu greu ar putea să o aibă față de cineva care tocmai îi salvase viața, Cassian nu reuși să-și oprească zâmbetul care i se întindea pe față și, în schimb, își drese gâtul.
- Am primit o invitație de la domnul Miller.
Apoi a adăugat cu o voce blândă:
- Tu trebuie să fii Bliss Miller.
La auzul acestor cuvinte, ochii lui Bliss se măriră de surprindere.
- De unde ştii?
Răspunsul era simplu.
- M-am uitat la ochiul tău.
Ochiul pe care Bliss îl lovise în repetate rânduri cu o zi înainte era încă foarte umflat și învinețit.