Când Bliss a întrebat surprins, Penelope a dat din cap.
- Da. Îmi amintesc încă prima dată când ai venit aici. Erai atât de mic și de adorabil. Și totuși atât de plin de viață. Alergai mereu după conte, spunând că vrei să te joci cu el. Erai un copil atât de vioi. Iar în ziua în care ai plecat — cu febră mare, abia conștient, agățat de Ashley Miller în timp ce erai dus de urgență — cât de mult mi s-a strâns inima. Uneori mă gândeam la tine după aceea, întrebându-mă ce mai faci.
Ea i-a studiat expresia pentru o clipă înainte de a continua.
- Ceilalți copii ai familiei Miller apar în mass-media, dar nu a existat niciodată vreun semn de la Bliss. Doar zvonuri că trebuie să fii un Alfa Extrem, la fel ca restul.
După un scurt suspin, îi mângâie ușor obrazul.
- Și totuși ai niște ochi albaștri atât de frumoși.”
- Penelope… a mormăit Bliss încet. Ea îi zâmbi liniștitor.
- Așa că nu-ți face griji. Contele a uitat aproape sigur de tine. Nu există nicio șansă să te recunoască.
Abia atunci Bliss își coborî privirea și mormăi:
- Da… atunci e bine.
Penelope avea dreptate. Nu, era realistă. Ideea că cineva și-ar aminti de un copil mic pe care l-a întâlnit în treacăt acum peste zece ani și l-ar recunoaște acum — un astfel de lucru era improbabil.
Doar dacă nu s-ar fi gândit la el din când în când, așa cum a făcut ea.
- Să vedem și restul?
Mergând în urma ei, Bliss şi-a permis în sfârșit să analizeze situația cum se cuvine. Desigur că şi Cassian nu avea niciun motiv să-și amintească de el. El uitase complet de Cassian până de curând. De ce a presupus că şi Cassian ar putea să-și amintească de el?
Gândindu-se astfel, simți o ușurare în piept. Sau, cel puțin, şi-a spus că așa ar trebui să fie.
Totuși, se încruntă ușor și își apăsă o mână pe o parte a pieptului.
Ciudat. Atunci de ce simțea o ușoară înțepătură de dezamăgire?
Pe măsură ce soarele apunea și se lăsa noaptea, personalul care s-a mișcat agitat şi-a finalizat sarcinile rămase și s-a retras în camerele lor pentru a se odihni. Singura care a rămas să-l îngrijească pe stăpân până la sfârșit era administratora. Iar în seara aceea, avea pe cineva lângă ea.
- Bli… nu, Blair. Nu fi prea nervos. Rămâi calm. Calm.
Penelope vorbea în rafale, dar părea cea mai nervoasă dintre cei doi. Bliss își forță un zâmbet.
- Ma simt bine. Serios. Așa că nu-ți face griji.
- Chiar aşa? Atunci e bine. Acum, respiră adânc.
Ea se simte bine?
Văzând-o atât de încordată, Bliss se simți de fapt mai puțin nervos. El i-a prins mâinile neliniștite ale lui Penelope și i-a spus:
- O să te descurci de minune. Nu ai de ce să-ți faci griji. Fă doar ce faci mereu.
Nu-mi vine să cred că eu consolez pe cineva ca un adult. Și pe cineva mult mai în vârstă și mai experimentat decât mine, pe deasupra.
În timp ce se simțea în secret mândru de el însuși, Penelope a expirat lung și a deschis ochii larg.
- Bine. Să mergem. E timpul să punem în aplicare Operațiunea Ducele și Servitorul.
Expresia ei revenise la cea a unui administrator profesionist. Bliss era gata să aplaude. O urmă spre intrare, dar ea se opri și îi făcu semn să nu se apropie mai mult.
- Ți-am arătat mai devreme pivnița de vinuri de la parter, nu-i așa? Așteaptă în fața ei.
- O. Da.
Bliss a ezitat, apoi s-a întors așa cum i s-a spus. Deși s-a rătăcit puțin, a ajuns la pivnița de vinuri fără să întârzie. Curând după aceea, Penelope apăru și i-a explicat.
- Contele bea întotdeauna o sticlă de vin înainte de culcare. Așa că o voi duce sus acum, iar acela va fi momentul tău să-l saluți.
O sticlă în fiecare seară?
- Con...contelui probabil îi place foarte mult alcoolul.
A spus el fără să se gândească prea mult. Penelope s-a oprit pentru o clipă. Din fericire, Bliss nu a observat reacția subtilă. Ea şi-a întors capul și a zâmbit ca de obicei.
- Îl ajută să adoarmă. Iar un vin bun face bine la sănătate.
- Înțeleg.
Bliss dădu din cap ascultător. Faţă de cantitatea pe care o bea familia lui, o sticlă de vin în fiecare seară ar fi ca un pahar de suc de fructe. Desigur, asta dacă ignori faptul că toți din familia lui, cu excepția lui și a lui Koi, erau Alfa Extremi și, prin urmare, imuni la orice fel de dependență.
Nici măcar otrava nu avea efect asupra unor Alfa Extremi. Indiferent cât de puternice erau medicamentele sau alcoolul, ei nu se îmbătau. Sub influența feromonilor lor unici, imunitatea lor o depășea pe cea a oricărui alt gen secundar. Nici măcar nu se îmbolnăveau de viruși precum banala răceală. Poate din această cauză, durata medie de viață a acestora era mai lungă.
Suficient de lungă pentru a supraviețui mulți ani singuri după ce își pierdeau Omega pe care îl prețuiau.
Când era mai mic, după ce a vizionat un film romantic deosebit de emoționant, Bliss l-a întrebat odată pe Ashley Miller ce ar face dacă Tati ar dispărea.
- L-aș urma.
Răspunsul a venit imediat, fără ezitare. Bliss s-a gândit la semnificația lui în acel moment. Abia l-a înțeles cu adevărat ani mai târziu, când era suficient de mare pentru a pricepe ce implicau acele cuvinte.
Vreau și eu să experimentez acel tip de iubire arzătoare, care se întâmplă o dată în viață...
Motivul pentru care Bliss, Larrien, Grayson și Stacy tânjeau cu toții după iubire era exclusiv din cauza tatălui și a tăticului lor. S-au cunoscut în liceu, s-au îndrăgostit și, deși era o perioadă în care circumstanțele i-au forțat să se despartă, acum trăiau fericiți împreună cu cei șase copii ai lor. Detaliul cel mai romantic era că, și în timpul despărțirii, au aparţinut unul altuia. Dacă nu era anomalia legată de feromoni a lui Ashley Miller, probabil că acum erau și mai fericiți.
Gândindu-se la asta, Beta chiar e mai bine.
Dădu din cap în semn de aprobare. O viață liberă de influența feromonilor. Era un noroc că nu era un Alfa Extrem, dar nici a fi Omega nu părea deosebit de bine. Ideea că feromonii unui Omega Extrem influențau pe cei din jur era tentantă, dar observându-l pe Tati şi-a dat seama că ciclurile de căldură nu erau plăcute.
Sper să pot trăi așa pentru totdeauna, fără să trec prin așa ceva.
Chiar în momentul în care acel gând i-a trecut prin minte…
- Am ajuns, Bliss.
Vocea imprevizibilă a lui Penelope l-a readus la realitate. Când și-a revenit, se aflau deja în fața camerei lui Cassian.- Înghiți zgomotos. Penelope zâmbi și îi mângâie ușor brațul.
- E în regulă. Nu fi atât de nervos. Acum, respiră adânc.
Mai devreme, el o încurajase pe ea. Acum, rolurile s-au inversat. Ruşinat, Bliss s-a înroșit ușor și s-a supus, inspirând adânc. În cele din urmă, își recăpătă calmul și vorbi.
- Sunt pregătit.
- Bine. Începe acum.
Penelope ridică mâna și bătu la ușă. După două bătăi și o scurtă pauză, a spus:
- Sunt Penelope. Intru.
Chiar și atunci, a așteptat un moment înainte de a deschide ușa. Această ușoară întârziere ar fi putut fi menită să-i acorde lui Bliss încă nişte secunde. Dar Bliss era prea nerăbdător. Acum că a ajuns atât de departe, voia să termine repede. Mai era și altceva.
Vreau să știu dacă mă recunoaște.
Cu inima bătând cu putere, Bliss păși în cameră în urma lui Penelope — și încremeni pe loc.
Camera spațioasă arăta cu totul altfel decât în timpul zilei. Lumina strălucitoare a soarelui dispăruse. Doar o singură lampă de podea, așezată la marginea peretelui, arunca o lumină slabă. Lumina lunii, ascunsă de nori, era mult prea slabă pentru a lumina întregul spațiu. Camera era învăluită în întuneric, cu o nuanță slabă de albastru.
Și cineva stătea acolo.
Cassian Strickland.
În clipa în care numele acela i-a venit în minte, inima a început să-i bată violent. Bliss și-a strâns și desfăcut în mod deliberat pumnii pentru a-și ascunde tremuratul mâinilor.