La auzul acelui sunet, Bliss — care se rostogolea pe pat — s-a ridicat brusc în picioare, surprins. Oare e ticălosul ăla? s-a întrebat el, ținându-și respirația, cu o sclipire de anticipare.
Dar de cealaltă parte se auzi o voce caldă și cunoscută.
- Bliss, Bliss! Sunt eu — Penelope. Vrei să deschizi ușa?
Penelope.
Umării i s-au lăsat în jos, dezamăgit. Apoi ea a vorbit din nou.
- Deschide-o doar o clipă. Te-ai înfometat, nu-i așa? Nu ești curios ce ți-am adus?
Urechile lui Bliss practic s-au ridicat, și de parcă ar fi putut vedea asta, Penelope a continuat, cu un zâmbet în voce.
- Am adus ceai negru proaspăt preparat din frunze noi — și o plăcintă cu cremă de lămâie, care se potrivește perfect cu el. Aruncă doar o privire. Mm… miroase minunat.
Lămâie. Cremă. Plăcintă.
Fiecare cuvânt îl lovea ca o scânteie. Gura i se umplu de salivă atât de repede, încât trebuia să și-o șteargă cu dosul palmei. Cu ochi strălucind, s-a uitat fix la ușă — apoi şi-a îndreptat privirea spre batonul energizant pe care îl ținea strâns în mână.
Nu era rău.
Dar nici nu era ceva ce voia să continue să mănânce.
A rezistat atât de mult…
Dar au trecut deja patru zile. A ajuns la limita rezistenței. Gustările și batoanele energetice nu erau suficiente. Era o problemă să mănânce doar puțin? La urma urmei, Penelope s-a străduit să-i aducă toate astea.
Și încă nu a terminat.
- Bliss, am adus și sandvișuri. Nu crezi că ar fi delicioase cu un suc rece? Bucătarul a adăugat chiar și un sos special — sunt absolut delicioase.
Stomacul îi chiorăia zgomotos, trădându-l complet. Bliss şi-a frecat burta goală, apoi a lăsat încet batoanele energetice deoparte.
Totuși, nu se putea hotărî să deschidă ușa.
După un moment de tăcere, vocea lui Penelope s-a îndulcit.
- Bliss, te rog. Sunt atât de îngrijorată. Dacă ai leșinat? Eram extrem de neliniștită. Nici Contele n-a putut dormi deloc. E foarte îngrijorat — n-ai mâncat nimic.
Spunând asta, și-a lipit urechea de ușă, încercând să surprindă orice semn de mișcare din interior.
La sunetul mânerului care se rotea, ea a sărit înapoi, surprinsă.
Ușa s-a deschis scârțâind, iar Bliss a aruncat o privire prudentă afară.
- Serios?
L-am prins.
Penelope s-a străduit să nu zâmbească prea larg, forțându-și expresia să pară îngrijorată.
- Da. Așa că ia o înghițitură. Am pus multă cremă de lămâie în ea — e foarte bună.
Ridică ușor tava. Privirea lui Bliss o urmă imediat. Mirosul dulce și acidulat umplu aerul, iar expresia lui se îndulci fără nicio rezistență.
Pentru o clipă, a părut fericit până la extaz — apoi şi-a revenit brusc în fire.
- O!
Ochii i s-au lărgit și şi-a dres gâtul ruşinat.
- Atunci… o să mănânc doar o felie.
A deschis ușa și s-a dat la o parte.
- Intră, Penelope. Nu e o cameră prea mare, dar...
- O, Doamne, îți mulțumesc că m-ai invitat, Bliss. Atunci voi intra.
Radiind de bucurie, Penelope a pășit încet în cameră.
În mod normal, camerele servitorilor nu conțineau decât un dulap încastrat, un pat și un birou mic — dar camera lui Bliss era mobilată cu o măsuță de ceai și două scaune. Bine că m-am pregătit din timp, gândi ea, așezând tava pe masă în timp ce îl aștepta.
Odată ce Bliss s-a așezat, ea a luat un cuțit și a început să taie plăcinta.
- Poftim, gustă. Nu-i așa că are un miros revigorant? E făcută cu lămâi special selectate.
Ea i-a pus o felie în farfurie, apoi a turnat ceai într-o ceașcă și i-o așeză lângă el.
- E delicioasă! a exclamat Bliss, cu ochii strălucind.
Penelope a zâmbit și a dat din cap.
- Mănâncă cât vrei. Ce ușurată mă simt.
S-a așezat grațios în fața lui, turnându-și propriul ceai.
- Eram îngrijorată, să știi. Dacă ai fi refuzat din nou de data asta, aveam de gând să te scot afară cu forța.
Bliss a încremenit cu o înghițitură pe buze, privind-o cu ochii mari.
Penelope a zâmbit blând, ca și cum ar fi vrut să-l liniștească.
- Dacă ai fi avut vreo problemă de sănătate, era ceva grav. Aveam de gând să te duc la un doctor să te examineze. Dar arăți bine, așa că sunt cu adevărat ușurată. Atât eu, cât și contele, eram foarte îngrijorați.
- Ah… Ha, ha…
Bliss a râs ruşinat și a luat o înghițitură de ceai.
Abia după ce și-a umezit gâtul a vorbit din nou cu prudență.
- Contele… chiar era îngrijorat pentru mine?
La întrebarea lui plină de îndoială, Penelope a răspuns cu un entuziasm exagerat.
- Desigur! Nu a putut să doarmă — s-a gândit la tine tot timpul.
- Oricum, contele nu poate dormi singur.
Bliss a trecut direct la subiect.
Penelope s-a încruntat.
- Păi… da, e adevărat, dar…
Ea a făcut un pas înapoi, apoi și-a schimbat rapid tactica.
- Dar de data asta e altfel. Nu e vorba că nu putea să doarmă, pentru că nu-i era somn – ci pentru că avea prea multe pe cap.
- Avea prea multe pe cap? Pentru că eu nu mănânc?
Penelope a scos intenționat un suspin adânc, înclinându-și capul în timp ce își sprijinea o mână pe obraz.
- Desigur. Și tu ai stat închis în camera ta, fără să ieși deloc. Cum ar fi putut să nu-și facă griji?
Bliss nu a răspuns. Pur și simplu a tăiat încă o bucată de plăcintă și a băgat-o în gură, mestecând încet, ca și cum era cufundat în gânduri.
Penelope l-a privit, tensionată.
După ce îa nghițit și abia după ce mai luă o înghițitură de ceai, Bliss a vorbit în sfârșit.
- Dacă nici măcar nu îi place de mine, de ce ar fi îngrijorat? Ar putea pur și simplu să mă ignore.
"Pentru că sunt un Miller.”
Gândul i-a trecut imediat prin minte.
Nenorocitului ăla îi pasă doar din cauza tatei. În niciun caz nu și-ar face griji pentru mine altfel — nu dacă nici măcar nu îi place de mine. Îi este doar teamă că tata se va supăra. Asta e. Așa trebuie să fie.
Convins de concluzia sa, Bliss a ridicat privirea spre Penelope şi a încremenit.
Ea îl privea cu o expresie de profundă satisfacție.
- Nu poți fi sigur de asta.
Clipind confuz, Bliss o privi fix în timp ce ea a continuat.
- Bliss, contele chiar te place. Pur și simplu nu și-a dat seama încă.
- Nu cred asta, a răspuns Bliss cu o expresie extrem de supărată.
Penelope a râs încet, făcând un gest cu mâna.
- Există bărbați care sunt prea ocupați să-și apere mândria inutilă ca să-și recunoască propriile sentimente. Contele este doar unul dintre acei bărbați nechibzuiți.
Oare e adevărat?
Odată, ar fi crezut-o fără să pună la îndoială.
Dar acum Bliss știa.
Penelope nu era sufletul lui pereche. Și, mai rău, ea acționa la ordinele lui Cassian.
- Nu-ți face griji. Fiecare lucru are timpul său. Pur și simplu, acel moment încă nu a venit.
Vorbind de parcă ar fi vrut să-l liniștească, Penelope a băut încet din ceai și a pus ceșcuța jos.
- Apropo.
Ridică ușor capul, zâmbind.
- Persoana cu care ești logodit — cum e?
Întrebarea bruscă aproape că îl determină pe Bliss să se înece.
- Hm…
El apucă ceșcuța de ceai și bău în grabă, reușind cu greu să-și recapete respirația.
Penelope părea agitată.
- O, dragă… Bliss, te simți bine?
- D…da. Mă… simt… bine, a răspuns el bâlbâindu-se, iar ea a continuat să-l privească îngrijorată.
- Probabil că nu ești obișnuit să mănânci după ce n-ai mâncat nimic atâta timp. Ia-o încet — îți pot aduce mai mult oricând.
- N…nu, e… Acum mă simt bine.
Bliss a lăsat repede furculița jos.
A mâncat deja jumătate din plăcintă.
Stomacul îi era plin — dar hotărârea de care se ținuse până atunci părea complet irosită.
Aveam de gând să rezist până când ticălosul ăla venea chiar el!
Respiră în tăcere, dezamăgit de propria voință slabă.
Dar mai rămânea o problemă și mai mare.
Penelope stătea încă acolo, așteptându-i răspunsul.
Neavând de ales, Bliss a încercat să câștige timp.
- Logodnicul meu?
- Da. Acea persoană.
Penelope a dat din cap, îndemnându-l din nou.
- Din ce familie provine? Cu ce se ocupă? Ce fel de personalitate are?
Apoi, cu mai multă prudență, a adăugat o ultimă întrebare.
- Și care e al doilea gen al lui?