KNOT - Haine scumpe, întrebări și mai scumpe

KNOT s-a terminat și, după 12 episoade, cred că pot spune în sfârșit ceea ce mi-a devenit din ce în ce mai clar pe parcurs: a fost o dezamăgire cu buget mare și haine foarte, foarte scumpe.

Nu pot spune că am început serialul cu așteptări uriașe. Anunțul mi-a stârnit curiozitatea, însă premisa, în sine, mi s-a părut mai degrabă… meh. La prima vedere, însă, părea suficient de simplă încât să poată ieși ceva decent din ea: Phatsa a crescut fără să știe că în lumea lui există Alpha, Beta și Omega, până când într-o noapte este mușcat și marcat de Nakhun, un True Alpha și moștenitorul unei familii puternice. Din acel moment, cei doi sunt legați printr-un bond pe care nu-l pot rupe și sunt obligați să trăiască împreună.

Simplu. Curățel. Cu potențial.

Doar că potențialul nu ține loc de poveste.

După ABO Desire, care pentru mine a demonstrat cât de bine poate fi exploatat un univers ABO atunci când există și o poveste în spatele lui, recunosc că mă așteptam măcar la un sfert din ceea ce ne-au livrat chinezii anul trecut. Nu ceream imposibilul. Ei bine, speranța mea a început să scadă episod după episod.

Și nu mă înțelegeți greșit: KNOT chiar arată ca un serial în care s-au băgat bani serioși. Avem case luxoase, mașini luxoase, costume luxoase, styling impecabil și o producție care îți amintește permanent că bugetul a existat.

Doar că, aparent, a existat la toate materiile mai puțin la: scenariu, poveste, dezvoltarea personajelor, desfășurarea acțiunii și, mai ales, rezolvarea firelor narative.

Premisa care promitea și povestea care n-a venit

Ni se promite o poveste cu Alpha, Beta și Omega. Ura!

Și avem de toate.

Nakhun, fratele cel mare și True Alpha.

Nakhin, fratele mijlociu și, bineînțeles, tot True Alpha.

Naphitch, mezinul, provenit dintr-o relație paralelă - cred? Pentru că existența lui nu este explicată niciodată. Știm că nu e True Alpha si că intră mereu în belele, atât.

Îl avem pe Phatsa, un băiat care trăiește într-o lume în care sistemul ABO există, dar care nu știe absolut nimic despre el și, bonus, nici măcar nu știe că este Pure Omega.

Excuse me????

Cred că aici am avut prima mea mare problemă cu scenariul.

Putem accepta aproape orice într-un univers fictiv, cu condiția să ni se explice de ce acel lucru este posibil. Dar cum poate cineva să crească într-o societate structurată în jurul unui sistem biologic atât de important și să nu știe că acesta există?

Mai avem doi oameni care, în mod ironic, ajung să aibă povești mai interesante decât protagonistul: Ongsa, un Beta independent și inteligent, și Sangnuea, un Omega ambițios care pare inițial foarte drăguț și inocent, până când afli că are un plan de răzbunare și este dispus să facă aproape orice pentru a-l duce la capăt.

Iar apoi îl avem pe Nakhun, care îl marchează din instinct pe Phatsa, exact în momentul în care acesta află că este Omega... și unul Pure!

De aici ar trebui să înceapă povestea lor.

Ar trebui.

Pentru că timp de 12 episoade, relația dintre cei doi nu reușește să aibă o direcție suficient de clară încât să pot spune că am urmărit o evoluție reală.

Nakhun, marele nostru True Alpha, nu are aproape nicio evoluție. Rămâne încrezut, arogant, cu nasul pe sus și mult prea obișnuit să primească ceea ce dorește. La începutul poveștii nici măcar nu pare să considere necesar să-și ceară scuze pentru faptul că a marcat un om fără consimțământul lui sau să-i ofere explicații.

În schimb, face ceea ce face orice Alpha puternic și ocupat: se bagă în muncă.

Și, desigur, același Alpha este dezamăgit când Omega-ul lui, cu care nu are, literalmente, o relație - nu este însărcinat.

Eu chiar nu mai știam dacă urmăresc o poveste de dragoste sau un proiect de reproducere pentru conservarea unei specii rare.

La polul opus îl avem pe Phatsa, care măcar este mai autentic în defectele lui. Este iresponsabil, credul și enervant ori de câte ori are ocazia. Își dorește să-și depășească condiția de Omega marcat și, pe măsură ce episoadele trec, devine tot mai arogant.

Și atunci vine întrebarea:

Care este, de fapt, povestea dintre cei doi?

Bond-ul? Dragostea? Conflictul familial? Enigma? Sarcina?

Pentru că, dacă scopul era să ajungem la nașterea unui Enigma, trebuie să spun că după 12 episoade am rămas cu senzația că am urmărit mai degrabă drumul până la enigmă decât povestea în sine.

Și apoi au venit cuplurile secundare și au furat show-ul

Aici KNOT devine aproape frustrant.

Pentru că celelalte două cupluri mi s-au părut, în multe privințe, mai interesante și mai autentice decât cel principal.

Nakhin și Ongsa au, pentru mine, cea mai aparte dinamică.

Avem un Alpha care nu vrea să trăiască după regulile care îi sunt impuse și care refuză să accepte că statutul ABO ar trebui să-i dicteze pe cine poate iubi, alături de un Beta independent, simplu și foarte sigur pe el.

Și Nakhin chiar mi s-a părut un gentleman de la început până la final. Și-a apreciat partenerul, l-a ascultat și i-a oferit atenția de care avea nevoie.

MEREU.

Da, accentul este intenționat.

Pentru că, în timp ce Nakhun încerca să mă convingă că este un True Alpha prin statut și atitudine, Nakhin îmi demonstra prin comportament ce înseamnă să fii un partener bun.

Apoi avem Naphitch și Sangnuea.

Și aici, sincer, cred că scenariștii au ascuns povestea pe care ar fi trebuit să o dezvolte mai mult.

Un Alpha considerat inferior, născut în urma unei infidelități, și un Omega care intră în poveste cu o dorință clară de răzbunare ajung să formeze o legătură împotriva voinței lor.

Asta este o premisă.

Sangnuea are motivație. Are un scop. Are dorință de răzbunare și este dispus să meargă foarte departe pentru ea.

Băiatul a reușit să joace pe degete doi Alpha cu un timp de ecran relativ mic.

Genial.

Și tocmai de aceea este atât de frustrant că povestea lui cu Naphitch a rămas în aer.

Aveam acolo o relație care putea fi extraordinar de interesantă și am primit doar bucăți.

Omegaverse-ul: bun pe hârtie, subutilizat în poveste

Aici trebuie să recunosc ceva.

KNOT chiar a construit un sistem ABO destul de interesant.

Avem ierarhia dintre True Alpha, Alpha, Beta și Omega. Avem Pure Omega. Aflăm depsre Enigma. Avem diferențe de statut și putere. Avem feromoni, miros, perioade de călduri, rut, marcaj, legătura dintre Alpha și Omega, cuibărire, knotting și sarcină, iar lista poate continua.

Practic, avem aproape tot meniul.

Problema este că scenariul pare să scoată aceste elemente din sertar doar atunci când își amintește că face un Omegaverse.

La început, feromonii chiar au un rol important. Nakhun îi folosește, Phatsa este sensibil la ei și sistemul pare să aibă consecințe reale asupra personajelor.

Apoi, pe măsură ce serialul avansează, feromonii Alpha par să fi plecat la plimbare.

Poate s-a terminat bugetul CGI pe haine.

Pentru că dacă la început True Alpha-ii noștri pot intimida, controla sau influența prin feromoni, mai târziu mecanismul pare să apară și să dispară în funcție de ce are nevoie scena.

Perioada de călduri lui Phatsa este o altă problemă.

La început ni se prezintă ca un element important al naturii lui Omega, însă apoi mă întreb: bine, și după?

Mai ales că întrebarea inițială rămâne:

Cum a reușit Phatsa să trăiască atât de mult fără să știe că este Omega?

Iar rut-ul există în univers și este folosit, însă mi s-a părut mult prea puțin exploatat raportat la importanța pe care ar trebui să o aibă într-o poveste construită în jurul instinctelor Alpha/Omega.

În schimb, partea cu marcajul…

Aici n-am nimic de reproșat efectelor speciale.

Marcajul? Mișto efecte speciale. :))))

Problema este că un element atât de important pentru poveste - o mușcătură care creează un bond imposibil de rupt - ar fi trebuit să aibă o greutate narativă mult mai mare.

În schimb, avem un moment foarte important la început și apoi povestea nu reușește să exploateze pe măsură consecințele lui.

Partea de mirosul, în schimb, mi s-a părut una dintre cele mai bine folosite componente ale Omegaverse-ului.

Inclusiv relația dintre Nakhin și Ongsa folosește interesant conceptul: deși Ongsa este Beta, Nakhin găsește o modalitate prin care acesta să-i poată simți mirosul prin alte mijloace.

Asta mi-a plăcut.

Pentru că nu este doar „Alpha miroase a X, Omega miroase a Y”, ci devine un element care contribuie efectiv la relația dintre personaje.

Avem și cuibărirea Omega-ului, avem sarcina, avem knotting-ul, iar apoi aflăm și că un Enigma se poate naște din combinația dintre un True Alpha și un Pure Omega.

Din nou: toate ingredientele erau acolo.

Și tocmai asta este problema.

KNOT nu duce lipsă de worldbuilding. Duce lipsă de integrarea worldbuilding-ului în poveste.

Universul este construit suficient cât să te facă să vrei să afli mai mult, dar scenariul nu profită de el suficient.

Unele mecanisme sunt explicate și apoi abandonate. Altele apar doar când sunt utile. Iar unele dintre cele mai interesante concepte ABO sunt folosite mult prea puțin.

Este ca și cum cineva a cumpărat toate ingredientele pentru o cină de cinci feluri și apoi a făcut o supă.

Ce s-a întâmplat cu toate firele narative?

Aici este, probabil, cea mai mare problemă a serialului pentru mine.

Am foarte multe întrebări.

Cât de naiv a putut Phatsa să fie încât să nu știe despre ABO?

Ce s-a întâmplat cu adevărat cu mama lui?

De ce tatăl lui nu-i oferă niciodată răspunsuri?

De ce tatăl băieților nu avea deloc încredere în Nakhun?

Cum au ajuns părinții băieților împreună?

Cine este mama lui Naphitch?

Ce s-a întâmplat cu adevărat cu barul și familia lui Sangnuea?

Și, mai important:

CE S-A ÎNTÂMPLAT CU TOATE FIRELE NARATIVE?

Pentru că multe conflicte au fost introduse doar ca să existe.

Singurul conflict care mi s-a părut cu adevărat bine motivat și potrivit pentru poveste a fost cel construit în jurul lui Sangnuea. Băiatul avea o motivație clară, o dorință de răzbunare și era dispus să facă orice pentru a o duce la capăt.

Restul?

Chiar și traficul de persoane, care ar fi putut deveni un conflict serios, nu a avut un schelet suficient de solid și plauzibil.

Puteau să lucreze mult mai mult la relația dintre Nakhun și Phatsa.

Puteau să construiască mai bine bond-ul.

Puteau să dezvolte conflictul familial.

Puteau să explice povestea lui Naphitch.

Puteau să construiască mai bine motivația tatălui.

Puteau să dezvolte povestea lui Sangnuea.

Dar în schimb, ne trezim în episodul 9 cu un act de divorț aruncat pe masă și cu senzația că scenariul spune:

„Asta a fost relația părinților. Gata.”

Nu.

Nu gata.

Vreau să știu ce s-a întâmplat.

Dacă tot ai introdus un conflict, dezvoltă-l. Dacă tot ai creat un secret, explică-l. Dacă tot ai construit un personaj în jurul unei traume sau al unui trecut complicat, lasă-mă să înțeleg acel trecut.

Nu-mi da trei indicii în episodul 4, două replici în episodul 7 și o informație aruncată în episodul 10 și apoi să te aștepți să consider povestea rezolvată.

Cuplurile secundare au primit prea puțin timp

Și aici ajungem la o altă dezamăgire.

Da, înțeleg conceptul de „cupluri secundare”.

Nu trebuie să primească același timp de ecran ca protagoniștii.

Dar când cuplurile secundare ajung să fie mai interesante, mai bine scrise și mai convingătoare decât cuplul principal, poate că merită să le dai ceva mai mult timp.

Nakhin și Ongsa mi-au oferit o relație care mi s-a părut mai sănătoasă și mai autentică.

Nakhin a fost constant prezent pentru partenerul lui.

Sangnuea a avut motivație, strategie și personalitate.

Naphitch avea un trecut care putea fi exploatat enorm.

Și, cu toate astea, poveștile lor au primit mai puțin timp.

În același timp, Nakhun și Phatsa, care ar fi trebuit să fie centrul întregii povești, au rămas cu o relație care mi s-a părut insuficient dezvoltată.

Ironia este că cuplurile secundare au furat show-ul de la bun început.

Și, sincer, mi-ar fi plăcut să văd mai mult din ele.

Personajele

Despre personajele principale am spus deja suficient.

Nakhun nu m-a convins ca True Alpha.

Phatsa a fost enervant, dar măcar a avut o personalitate mai vizibilă.

Nakhin a fost probabil cel mai convingător Alpha din serial.

Ongsa a fost unul dintre personajele mele preferate tocmai pentru independența lui.

Sangnuea?

Băiatul ăsta a intrat în poveste hotărât să se răzbune, a manipulat doi Alpha și, în timp ce încerca să-și ducă planul la capăt, amărâtul a sfârșit marcat împotriva voinței lui. Și, cu toate astea, a reușit să fure jumătate din show.

Tim a fost și el manipulat cu succes de Sangnuea, iar asta a fost una dintre dinamici pe care mi-aș fi dorit să le văd dezvoltate mai mult.

În rest, am ales să ignor o serie de personaje care pur și simplu nu au ajuns să conteze suficient pentru mine: tatăl lui Phatsa, bodyguarzii, doamnele implicate în povestea traficului de persoane și alte personaje care au apărut mai degrabă pentru a servi unor momente de conflict decât pentru a contribui cu adevărat la poveste.

Și măcar avem NC-urile… nu?

Și când povestea începe să scârțâie, te gândești: „Bine, măcar avem cuplul principal. Măcar avem chimie. Măcar avem NC-uri.”

Nu.

Boat și Oat au chimie, asta nu o neg. Dar dacă mă întrebi despre NC-urile din KNOT, nici măcar aici serialul nu reușește să livreze pe măsura așteptărilor.

Și poate tocmai pentru că aveam impresia că BoatOat = NC-uri bune, dezamăgirea a fost și mai mare. Nu am simțit că scenele respective au fost suficient de convingătoare sau că au compensat lipsurile poveștii. Chimia dintre actori există, dar uneori pare că serialul se bazează prea mult pe ideea că simplul fapt că cei doi sunt împreună pe ecran este suficient.

Nu este.

Un NC bun nu repară un scenariu prost. Și, în cazul KNOT, nici măcar NC-urile nu au fost acel moment de „OK, povestea e varză, dar măcar scena asta a meritat”.

Așa că… mulțumim Theme și Thee că ne-ați salvat situația!

Pentru că, în mod ironic, cuplul vostru, care nici măcar nu era cel principal, a reușit să-mi ofere mai multă chimie și mai multă satisfacție decât mă așteptam.

Și asta spune ceva.

Când cuplurile secundare încep să salveze inclusiv partea de NC-uri a serialului principal, poate ar trebui să ne oprim puțin și să verificăm scenariul.

Actorii: când secundarii încep să eclipseze protagoniștii

Aici situația devine interesantă.

Pentru că atunci când ai doi actori în rolurile principale care joacă doar… meh, se poate întâmpla exact ceea ce s-a întâmplat în KNOT:

actorii secundari încep să-i eclipseze.

Boat și Oat au chimie. Nu am de gând să neg asta.

Chimia există.

Fanservice există.

Dar chimia și fanservice-ul nu țin loc de actorie.

Iar în cazul lui Oat, pentru mine, problema a devenit din ce în ce mai evidentă pe parcursul serialului.

Folk l-a eclipsat complet.

Nu știu ce planuri au pentru Oat sau în ce direcție vor să-i dezvolte cariera, dar băiatul are nevoie de niște clase de actorie. ASAP.

Boat a crescut ușor pe parcurs și se vede că a încercat, dar și el mai are de lucrat.

Pentru că, să fim serioși:

mușchii nu țin loc de actorie.

Și aici chiar m-am întrebat dacă lui Boat nu i-ar sta mai bine într-un ship cu un partener ceva mai dezvoltat actoricește. Are potențial, iar un partener care să-l provoace mai mult din punct de vedere actoricesc ar putea scoate alte lucruri din el.

În schimb, Theme și Thee m-au surprins.

Theme are deja experiență și, da, cred că mulți dintre noi încă îl urâm puțin pentru rolul lui din Love in the Air, right?

Dar tocmai de aceea a fost plăcut să-l văd aici și să constat că știe să joace.

Și chiar bine.

Thee, pentru primul său rol într-un serial BL, s-a descurcat foarte bine. Chimia dintre el și Theme poate nu a spart ecranul, dar cu siguranță nu a fost absentă.

Și, având în vedere că sunt la primul lor ship serios, cred că dacă vor continua să joace împreună, confortul dintre ei va crește.

Iar apoi avem Jame și Folk.

Chiar trebuie să explic?

Probabil că nu.

Mi-au plăcut cel mai mult și cred că au un potențial enorm.

Folk, în special, mi-a atras atenția prin faptul că a reușit să transforme un personaj care putea foarte ușor să rămână doar „Omega-ul cu plan de răzbunare” într-unul dintre cele mai memorabile personaje din serial.

Iar Jame a fost foarte, foarte bun.

Abia aștept să-l văd în Love Scandal.

Doar atât spun: să nu-și bată joc de plotul ăla, că dăm foc la MFlow.

Și despre chimie…

Da.

Boat și Oat au chimie.

Theme și Thee au chimie.

Jame și Folk au chimie.

Dar sunt trei tipuri foarte diferite de dinamică și tocmai asta mi-a plăcut.

Boat și Oat au acea chimie care poate alimenta foarte ușor fanservice-ul, însă povestea nu le oferă suficient material pentru a transforma chimia într-o relație cu adevărat convingătoare.

Theme și Thee au ceva mai subtil. Nu a fost genul de chimie care să sară imediat din ecran, dar există o bază și cred că ar putea crește foarte mult dacă vor continua să lucreze împreună.

Iar Jame și Folk…

Da.

Acolo nu mai am nevoie să explic nimic.

Producția: măcar arată bine

Trebuie să le dau ce este al lor.

KNOT arată foarte bine.

Loocațiile sunt superbe.

Mașinile sunt scumpe.

Costumele sunt superbe.

Styling-ul este foarte bine făcut.

Se vede că producția a avut bani și, cel puțin vizual, a știut unde să-i cheltuie.

Avem costume în care probabil nu m-aș simți confortabil nici să merg până la magazinul din colț, dar care arată absolut superb pe ecran.

Și poate aici este cea mai mare ironie a serialului: totul arată scump.

În timp ce povestea pare că a fost cumpărată la reducere.

Concluzie

KNOT este genul de serial care mă enervează tocmai pentru că avea potențial.

Nu pot spune că nu avea nimic bun.

Avea un sistem ABO interesant.

Avea un worldbuilding care putea fi exploatat mult mai bine.

Avea o premisă care putea funcționa.

Avea trei cupluri cu dinamici diferite.

Avea secrete de familie.

Avea răzbunare.

Avea un conflict legat de statutul ABO.

Avea un frate problematic.

Avea True Alpha, Pure Omega și Enigma.

Avea actori secundari care au demonstrat că pot duce personaje foarte interesante.

Și, evident, avea bani.

Mulți bani.

Dar toate acestea nu înseamnă mare lucru dacă scenariul deschide zece fire narative și uită să închidă opt dintre ele.

Am început KNOT curioasă și l-am terminat cu mai multe întrebări decât aveam la început.

Iar când, după 12 episoade, personajele secundare au povești care mă interesează mai mult decât cea a cuplului principal, iar cele mai interesante concepte ABO sunt doar parțial exploatate, nu pot să nu mă întreb cât de bun ar fi putut fi serialul dacă s-ar fi investit aceeași energie în scenariu cât s-a investit în costume, decoruri și mașini.

Pentru că KNOT nu este un serial fără idei.

Este un serial cu prea multe idei și prea puțină răbdare să le dezvolte.

A avut toate ingredientele.

A avut și bucătăria.

A avut și bucătarul.

A avut și un buget suficient pentru un restaurant de cinci stele.

Doar că, la final, cineva a uitat să pună mâncare în farfurie.

KNOT? Da.

Noduri? Foarte multe. ( v-ați prins? noduri...)

Răspunsuri? Mult mai puține.

Dar măcar au avut haine frumoase.

P.S.: Dacă aveți răspunsuri la întrebările de mai sus, le aștept cu interes. Pentru că aparent serialul a uitat să ni le dea.

P.S 2: Apropo, regizorul a jucat și el un personaj. Pentru că aparent nu era suficient să ne încurce povestea din spatele camerei, trebuia să participe și din fața ei.