Vocea lui Asgail m-a determinat să tresar.
— Ridică-ți capul.
Am încercat, dar trupul meu nu a răspuns imediat.
După câteva clipe, Asgail s-a aplecat și mi-a prins bărbia, ridicându-mi fața.
Privirile s-au întâlnit.
A rămas tăcut, studiindu-mă cu sprâncenele încruntate.
— Ieri… te-am lovit?
Am înțeles că încerca să-și amintească ce s-a întâmplat în timpul rutului.
Am clătinat din cap.
— N-am refuzat să vin. Dormeam, iar pajul-șef… m-a lovit ca să mă trezească.
— Doar ca să te trezească?
Am dat din cap.
Asgail s-a încruntat și a ridicat vocea spre ușă.
— Vino aici!
Pajul-șef a intrat imediat.
— Da, Alteță. M-ați chemat?
Asgail și-a păstrat privirea asupra mea.
— Tu i-ai făcut fața așa?
— A…Alteță…
Pajul s-a înclinat.
— Nu s-a prezentat când trebuia. L-am găsit dormind în laborator și era nevoie să-l trezesc. Cu un Omega leneș și desfrânat, o mână fermă este singurul leac.
Apoi a arătat spre hainele mele rupte.
— I le-am lăsat pe el în caz că doreați să i le scoateți dumneavoastră.
Mi-am dus instinctiv mâna spre cămașă.
Asgail s-a uitat la mine doar o clipă.
— Nu. Pleacă.
Pajul-șef a ezitat, apoi a ieșit.
Am rămas singuri.
Încă simțeam căldura palmei lui Asgail pe bărbie și mi-am amintit, fără să vreau, de felul în care mă atingea Kamar.
Asgail și-a retras mâna.
— Să-mi fie milă de un Omega…
Nu știam dacă era nevoie să mă simt umilit sau recunoscător că, măcar de data asta, nu m-a pedepsit.
Asgail și-a turnat vin.
De ceva vreme bea aproape în fiecare seară, deși vinul era interzis oamenilor de rând, și adăuga în el pulberi pe care nu le cunoșteam. A golit câteva pahare, apoi s-a dus spre pat.
Am rămas aproape de el, neștiind ce aștepta.
Asgail s-a sprijinit de marginea patului, cu capul într-o mână. Oboseala i se vedea limpede pe chip.
M-am oprit la picioarele lui.
Ochii lui violet s-au ridicat spre mine.
Cum nu spunea nimic, am întrebat:
— Să-mi scot cămașa?
Mi-am atins gulerul rupt. Dacă o sfâșiam de tot, n-aș mai fi avut cu ce să mă îmbrac la plecare.
Asgail s-a încruntat.
— Nu. Odihnește-te azi.
Am rămas surprins.
L-am privit întinzându-se pe pat și n-am știut dacă era nevoie să plec sau să rămân.
Gura îmi era foarte uscată. Nu am mâncat și nu am băut aproape nimic, iar acum abia puteam înghiți.
Asgail m-a observat.
— Ce faci?
Mi-am coborât privirea, fără să știu cum să-i cer apă.
A oftat.
— Până și animalele prințesei sunt mai ușor de îngrijit decât tine.
S-a ridicat și s-a dus la masă.
Am auzit apa turnându-se într-un pahar.
Când s-a întors, mi l-a întins.
— Bea.
Am privit paharul, surprins.
— Nu mai înțelegi ce-ți spun?
M-am grăbit să-l iau, dar mâinile slăbite au scăpat paharul. Apa s-a vărsat pe covor.
Asgail a plesnit din limbă.
— Ce neîndemânatic ești.
S-a întors la masă și l-a umplut din nou.
Când a revenit, mi l-a întins încă o dată.
— De data asta, ține-l bine.
Am prins paharul cu ambele mâini.
A așteptat până s-a convins că nu-l voi scăpa.
— M…mulțumesc…
Am băut încet.
Apa rece mi-a liniștit gâtul și, după nişte înghițituri, am simțit că-mi revin puțin.
Când am terminat, am ridicat privirea.
Asgail încă mă urmărea.
De data asta nu mi-a dat apa ca să mă umilească sau să mă pedepsească.
Pur și simplu îmi era sete, iar el a observat.