De obicei nu puteam ajunge decât la fructele de pe crengile joase, iar pe acelea le-am mâncat de mult. Asta însemna că nu mai aveam parte de curmale până când se cocea următoarea recoltă. Nu-mi rămânea decât să le privesc atârnând deasupra mea, dezamăgit. Dar el a rezolvat totul cu ușurință.
Așezat pe brațul lui, puteam să întind mâna și să culeg fructele fără niciun efort. Nu mi-aș fi imaginat niciodată așa ceva. Nu aveam nevoie nici de scară, nici să mă cațăr în palmier. Era de ajuns să stau pe brațul lui și ajungeam la ele.
— Credeam că n-o să mai pot mânca niciodată din acestea. Este minunat.
Am apucat cu ambele mâini o curmală coaptă și am izbucnit într-un râs pe care nu-l mai puteam stăpâni, în timp ce la picioarele lui se aduna o grămadă ordonată de fructe. A trecut atât de mult timp de când nu mai eram atât de fericit.
— Ce este atât de minunat?
M-a întrebat zâmbind la vederea chipului meu încântat. I-am răspuns cu însuflețire:
— Nu credeam că o să pot mânca vreodată tot ce-mi doresc. Și până acum eram mereu singur, dar acum ești tu aici. Putem să vorbim și să culegem fructe împreună...
M-am oprit, cuprins dintr-odată de rușine, și am adăugat în grabă:
— Și acum avem atât de multe de mâncat. Este prima dată când se întâmplă asta de când eram copil. În tot acest timp am flămânzit...
Vocea mi s-a stins când o amintire dureroasă mi-a străfulgerat mintea. El s-a încruntat.
— Te bucură atât de mult să culegi câteva fructe?
— Da. Și faptul că sunt cu tine.
I-am răspuns sincer și am încuviințat. Atunci mi-a zâmbit cu blândețe. Poate că i se părea ridicol, dar mie nu-mi păsa. Cineva mă asculta și aveam cu cine să vorbesc. Asta îmi era de ajuns. Am continuat să turui înflăcărat despre cât de bun era un lucru sau altul, iar el m-a ascultat în tăcere.
— Mai ales curmalele acestea. Sunt delicioase și pot fi folosite în multe feluri. Sunt preferatele mele.
Am râs, frecându-mi o curmală de obraz. Le culesesem deja pe toate cele la care puteam ajunge, iar palmierii tineri erau prea mici ca să rodească. Mulțumită lui, ajunsesem și la ciorchinii de sus, iar inima îmi era plină.
— Să pot mânca pe săturate... Parcă visez.
El și-a ridicat privirea. Au mai rămas încă multe fructe.
— Mai culege.
— Cum? Nu, acestea sunt de ajuns.
— Culege-le pe toate.
M-a îndemnat, iar eu am înțeles. Probabil îi era foarte foame. Nici măcar toate acelea nu i-ar fi ajuns. Ascultător, am întins mâna și am mai cules. Când am crezut că luasem destule și am privit în jos, el s-a încruntat.
— Am spus să le culegi pe toate.
Am ezitat, apoi i-am spus:
— Dacă le culegem pe toate acum, data viitoare n-o să mai rămână nimic... Acestea ne ajung pentru multă vreme.
A tăcut o clipă, apoi a părut să-mi dea dreptate. Fără să spună nimic, s-a mutat alături. Am mai cules câteva, după care ne-am îndreptat spre colibă.
— Acum poți să mă lași jos.
I-am spus, dar m-a ignorat și a continuat să meargă. Mă simțeam vinovat că mă purta dintr-un capăt în altul al oazei. Chiar și pentru el probabil era obositor.
— Pot să merg și singur. Mă poți lăsa jos...
M-a întrerupt fără să se uite la mine.
— Doar ține-te bine.
Am strâns la piept ultimele fructe și am tăcut, îmbrățișându-le ca să nu-mi scape niciunul.
Drumul înapoi mi s-a părut deopotrivă mai scurt și mai lung decât de obicei. Brațul lui mă ținea neclintit, fără aproape nicio legănare. Cu fructele adunate în ambele brațe, m-am sprijinit cu totul de umărul lui.
Trupul îi era mai fierbinte decât înainte, lucru firesc după ce m-a purtat prin arșița soarelui. Cu toate astea, eu abia dacă transpirasem. În aerul nemișcat îmi auzeam numai respirația grăbită, așa că am încercat să mi-o stăpânesc.
În cele din urmă am ajuns la colibă, iar el m-a așezat cu grijă pe pământ. M-am clătinat puțin, dar m-a prins de braț și m-a ajutat să-mi recapăt echilibrul.
— Mulțumesc...
Mi-am ridicat capul și am încremenit. Încă mă ținea de braț și mă privea de sus. Aproape că m-am așteptat să mă sărute. După ce mă purtase atât de departe, oare era bine? Mi-am închis ochii cu sfială.
I-am așteptat buzele, dar acestea nu au venit. Obosit să tot aștept, am întredeschis un ochi. Capul lui era mult prea sus, așa că, fără tragere de inimă, i-am deschis și pe celălalt. Privirea mea a întâlnit ochii lui violet. A zâmbit și a spus:
— Ai crezut că o să te sărut?
Obrajii mi-au luat foc. Am clipit uluit, iar el s-a aplecat brusc, și-a apăsat buzele peste buza mea de jos și a mângâiat-o cu limba, apoi și-a ridicat capul.
— Ai avut dreptate.
Zâmbetul lui ștrengăresc m-a determinat să înțeleg că se jucase cu mine. Era cât pe ce să-l lovesc, dar aveam brațele pline de fructe. Am încercat să-l lovesc cu piciorul în tibie, însă s-a ferit repede, de parcă s-ar fi așteptat. M-am încruntat la el, iar el mi-a dat drumul râzând încet și m-a urmat în colibă. Într-un spațiu atât de mic n-aveam cum să scap de el. M-ar fi ajuns imediat chiar și afară, cu pașii lui atât de mari.
Așa cum m-am așteptat, m-a ajuns repede și a început să-mi ia fructele din brațe unul câte unul, așezându-le pe podea. Am așteptat răbdător. După ce l-a luat și pe ultimul, m-a sărutat brusc pe obraz. Mi-am acoperit obrazul cu mâna liberă, în timp ce el zâmbea și arunca ușor în aer o curmală. A prins-o cu cealaltă mână și a așezat-o deasupra grămezii.
— Gata.
Mi-am dat seama că mă săruta destul de des. Oare era doar afectuos sau acesta era un obicei al lui chiar și înainte să-și piardă memoria? Nu-mi puteam da seama. Cu obrajii arzând, am ratat momentul potrivit ca să-l cert.
— Câte dintre acestea trebuie să faci?
M-a întrebat în timp ce mă așezam la masa de lucru, încercând să mai lucrez puțin înainte de cină. Mi-am îndreptat spatele.
— Trei luna aceasta.
— Cât durează să faci una?
— Cam douăzeci de zile pentru fiecare...?
Cum volumul de muncă se triplase, trebuia să lucrez de trei ori mai repede. El și-a încruntat sprâncenele, iar eu m-am grăbit să adaug:
— Dar de data asta avem nevoie de mai multe lucruri. Dacă se poate, aș vrea să cumpăr și niște pește în plus pentru Rikal...
Rikal a mieunat și a început să se strecoare printre picioarele noastre, de parcă ar fi înțeles. Am râs și l-am mângâiat. Încă încruntat, Kamar a spus:
— Ce-ar fi să mănânci tu mai întâi? Motanul acela pare să mănânce mai mult decât tine.
— Po…poftim?! Nu. Rikal este atât de slab!
L-am ridicat ca să-i dovedesc. Motanul a mieunat nemulțumit, dar Kamar nu mi-a dat dreptate.
— Tu ești mult mai slab. Aș putea să-ți cuprind gâtul cu o singură mână și tot mi-ar mai rămâne loc.
M-am uitat la mâna lui și n-am putut spune decât atât:
— Nu este normal să apuci pe cineva de gât.
Înainte să rămân mut, a insistat:
— Cumpără mai multă mâncare pentru tine. Nu mai cheltui pe lucruri inutile. Și nu mai cumpăra medicamente.
— Am nevoie de medicamente... Și tu ar trebui să mai ai un rând de haine. Le porți mereu pe aceleași.
Nu aveam de ales. Hainele lui nu i se potriveau deloc și în curând trebuiau spălate. L-am privit din cap până-n picioare și am hotărât să mă ocup de rufe a doua zi.
— Unde vinde omul acela tapiseriile?
M-a întrebat, iar eu i-am răspuns:
— În Al-Fatih. Este cel mai apropiat oraș.
— Așa deci?
A rămas o clipă pe gânduri. Eu m-am apucat în sfârșit de lucru. În spatele meu, l-am auzit mormăind pentru sine:
— Dacă le-aș putea vinde eu, aș obține mult mai mulți bani.
Am râs.
— Ai o părere prea bună despre mine. Nu valorează atât de mult.
"Nu avea rost să iau în seamă vorbele unui om fără amintiri. Era nevoie doar să-i fiu recunoscător.”
— Faptul că mi-am pierdut memoria nu înseamnă că mi-am pierdut și discernământul.
Am roșit, simțindu-mă prins asupra faptului. Când am privit înapoi, el a adăugat nepăsător:
— Nici eu n-aș ști să explic de ce cred asta. Așa simt pur și simplu... Mi-aș dori să mă pot exprima mai limpede.
— Sper să-ți recapeți memoria cât mai curând.
Am râs, iar el și-a ridicat privirea spre mine. N-a răspuns și doar m-a urmărit în tăcere. Amândoi știam ce avea să urmeze.
"Urma să se întoarcă în locul de unde a venit.”
La acest gând, am simțit cum mi se golește inima și m-am grăbit să continui țesutul. El a rămas tăcut multă vreme.