M-am trezit la auzul zgomotului, dar mi-a luat câteva clipe să mă dezmeticesc de-a binelea. Prin ceața somnului, sunetul slab mi s-a părut doar enervant. Chiar și după ce mi-am dat seama că era un geamăt, am mai rămas întins o vreme.
M-am trezit de-a binelea abia când i-am auzit respirația întretăiată. Mi-am ridicat capul din reflex și mi-am dat seama că am adormit sprijinit de tăblia patului. Îi îngrijisem rana după ce am lucrat până târziu și, fără să-mi dau seama, am ațipit. Încă pe jumătate adormit, am clipit de câteva ori și, în cele din urmă, m-am uitat la chipul lui.
Stătea nemișcat, ușor ghemuit, însă paloarea și respirația grăbită îmi spuneau că era prins într-un coșmar. Mi-am amintit că l-am mai trezit o dată dintr-un vis urât, ud leoarcă de transpirație rece.
Am ezitat. I-am dat numele "Kamar”, dar nu l-am rostit niciodată. Fiind singuri aici, nu am avut niciun motiv să-l strig pe nume. Acum însă era nevoie să-l strig.
— Kamar.
Am înghițit în sec și am rostit numele pe care l-am dat.
"Oare mă aude?”
Respirația a rămas rapidă. Mi-a părut rău că nu i-am folosit numele mai des.
— Kamar, deschide ochii. Kamar!
L-am strigat din ce în ce mai tare, iar și iar, însă coșmarul nu determina decât să fie şi mai persistent. Am început să mă neliniștesc.
— Kamar, trezește-te. Deschide ochii. E în regulă, e doar un vis.
— Kamar!
Am strigat în cele din urmă. Rikal s-a trezit speriat și a mieunat; am mormăit un "Scuze”, apoi m-am întors spre el. Broboane de sudoare îi acopereau fruntea. Cu chipul strâmbat, gemea de parcă îl durea ceva, mâna îi tremura și scrâșnea din dinți. Știam că nu-l puteam lăsa așa.
— Kamar, deschide ochii. Kamar!
L-am apucat de umăr și l-am mişcat. L-am mişcat cu toată puterea, iar în cele din urmă pleoapele pe care le-a ținut strâns închise au tresărit și s-au deschis.
A clipit nedumerit, de parcă nu știa unde se afla sau cine eram. M-a cuprins ușurarea când am văzut că s-a trezit.
— E în regulă, Kamar. Ai avut doar un coșmar. Aici ești în siguranță. Ești bine.
I-am repetat că era bine în timp ce îl mângâiam pe braț. I-am dat la o parte părul umed de pe frunte. A expirat în sfârșit răsuflarea pe care a ținut-o în piept, apoi mi-a prins mâna și mi-a sărutat palma.
— Ce bine.
Vocea lui era joasă, aproape o șoaptă, mai stinsă decât am auzit-o vreodată. Încă îi țineam capul în palme când l-am întrebat:
— Îți amintești ce ai visat?
A rămas tăcut, ținându-mi în continuare mâna, apoi a vorbit încet.
— Ploua... și era și mama mea acolo.
Și-a închis din nou ochii.
— Urăsc ploaia.
Vocea i-a tremurat când a continuat.
— Când plouă... îmi amintesc de ziua aceea. Mama mea, plină de sânge, chiar în fața mea... N-am putut face nimic. Doar m-am uitat. La fiecare tunet, la fiecare fulger, o vedeam... trupul ei îmbibat în sânge... ochii ei morți, ațintiți asupra mea.
A început din nou să tremure. Deși era de câteva ori mai mare decât mine, în clipa aceea părea mai fragil decât orice făptură.
— Împușcături...
Vocea i s-a frânt.
— Se amestecau cu tunetele... împușcăturile...
Mâna lui care tremura s-a strâns în jurul mâinii mele. O lacrimă i s-a prelins dintre pleoapele închise. A suspinat printre lacrimi, iar eu n-am mai putut suporta să-l văd așa.
— E în regulă.
M-am aplecat și l-am sărutat pe tâmplă.
— E bine. Te voi proteja.
A deschis ochii. L-am privit în ochii aceia violeți, și mai luminoși din cauza lacrimilor, și i-am promis:
— Te voi ține în siguranță, orice s-ar întâmpla. N-o să te mai rănească nimeni. Așa că nu-ți face griji.
N-a spus nimic. Doar m-a privit, iar eu i-am zâmbit ca să-l liniștesc.
— Sunt aici.
A râs scurt, apoi și-a coborât privirea spre mâna mea, prinsă în mâna lui uriașă. Contrastul m-a determinat să roșesc.
— Să nu uiți că tu m-ai salvat și tot tu mă hrănești.
Mi-am îndreptat umerii, încercând să-mi ascund ruşinea. Spre surprinderea mea, mi-a dat dreptate.
— Aşa este. Dacă nu erai tu, acum aș fi mort.
Chipul lui senin și lucid mă determina aproape să mă întreb dacă el era cel care a plâns cu doar câteva clipe înainte.
— Mă necăjeşti, nu-i așa?
L-am întrebat suspicios, iar el mi-a răspuns prefăcându-se ofensat.
— Desigur că nu.
— Mincinosule.
M-am încruntat, iar el a izbucnit în râs. Râsul lui a risipit și ultima urmă de tensiune, așa că, în loc să-l mai necăjesc, am încercat să-l liniștesc.
— Nu te mai supăra. Măcar ți-ai amintit ceva. Curând o să-ți amintești și lucruri frumoase. Chiar dacă amintirile dureroase au venit primele, sunt sigur că cele bune sunt mult mai multe.
I-am mângâiat părul ca să-l liniștesc.
— O să-ți amintești o mulțime de lucruri frumoase, sunt sigur.
M-a privit în tăcere, apoi m-a întrebat încet:
— Dar tu?
Mi-am ridicat privirea spre el.
— Dacă ți-ai pierde memoria, așa ca mine... Cum crezi că ar fi?
A așteptat în tăcere răspunsul meu. "Dacă mi-aș pierde memoria...” M-am gândit la toate cuvintele alături de care am încercat să-l liniștesc și la lucrurile pe care i le-am șoptit.
"Oare aș avea vreo amintire frumoasă la care să mă întorc?”
Mi-am amintit de copilărie, apoi de zilele petrecute cu el: săruturile în joacă, râsetele noastre, conversațiile fără vreun scop anume.
Dacă şi Kamar n-ar fi apărut, aș fi continuat să trăiesc aceeași rutină lipsită de sens, zi după zi, fără nicio speranță că voi fi salvat.
La gândul acesta, am simțit furnicături în vârful degetelor.
— Dacă mi-aș pierde memoria...
Cuvintele mi-au ieșit cu greu.
— N-aș vrea să te uit.
Privindu-l în ochi, am continuat:
— Dacă te-aș uita, aș fi foarte trist.
În cele din urmă, pe buzele lui s-a ivit un zâmbet slab.
— Şi eu.
Cu un braț îmi ținea mâna, iar pe celălalt l-a întins spre mine. M-a prins de ceafă și mi-a tras capul înainte. Atât de aproape de mine, a ezitat o clipă, apoi, fără să mai stea pe gânduri, limba lui mi-a atins buzele. Când le-am întredeschis, s-a strecurat înăuntru. Buzele s-au întâlnit într-un sărut tandru și nerăbdător.
Nu știam dacă eu m-am aplecat spre el sau dacă el m-a tras mai aproape, dar în scurt timp ne sărutam fără să ne mai desprindem. Mâna alături de care m-a ținut de ceafă mi-a coborât pe spate și m-a lipit de el. Buzele ni s-au despărțit doar pentru o clipă, înainte să se întâlnească din nou. Prinși unul de celălalt, am ajuns pe pat, iar el s-a aplecat deasupra mea.
Trupul lui Kamar era uriaș și greu, apăsându-mă în saltea și tăindu-mi respirația. M-am îmbujorat când s-a sprijinit în brațe și s-a aplecat spre mine. Greutatea lui m-a apăsat și mai tare, iar eu l-am simțit așezându-se între coapsele mele. Prin haine, îi simțeam erecția apăsându-se de mine, iar eu am început să tremur fără să mă pot opri. Deși eram tulburat, el continua să mă sărute. Limba lui se juca cu a mea, în timp ce își mișca șoldurile lent, într-un ritm amețitor. Nu mai știam la ce să fiu atent: la săruturile lui sau la ceea ce simțeam între picioarele mele.
L-am simțit zâmbind lipit de buzele mele. Mi-a luat mâna liberă și mi-a dus-o la ceafa lui. Ezitând, am ridicat-o și pe cealaltă și mi-am petrecut brațele în jurul lui. Atunci m-a prins de talie și ne-a rostogolit brusc.
Ah.
Răsuflarea mi s-a tăiat în sărutul lui, iar când am deschis ochii, eram sub el. Și-a desprins buzele de ale mele.
— Acum te simţi bine?
M-a întrebat încet. Eu n-am spus nimic, doar am dat din cap, cu obrajii arzând. M-a tras iar spre el, cu un braț în jurul taliei, iar cu cealaltă mână mi-a tras capul spre gura lui. Limba lui s-a mișcat printre buzele mele, iar sărutul s-a adâncit în liniștea dintre noi. Am închis ochii și m-am lăsat purtat de el. Deși mi-era rușine, simțeam cum căldura se adună între picioare. Și Kamar era excitat. Pentru o clipă, mi-am dorit să mă atingă acolo, chiar când mâna lui mi s-a așezat pe șold. Apoi, fără avertisment, mi-a strâns fesele cu putere.
Ah!
Am tresărit, iar sărutul s-a întrerupt. L-am privit de jos, iar Kamar mi-a șoptit:
— Te deranjează?
M-a întrebat de parcă îmi oferea o cale de ieșire, ca și cum încă mai puteam spune nu. Am înghițit în sec.
Avea să plece. Aș fi rămas din nou singur în oaza aceea și nu aș mai fi îndrăznit niciodată să sper la un alt vizitator.
Nu puteam lăsa șansa asta să-mi scape. Fiecare amintire avea să devină mai dulce și, tocmai de aceea, mai greu de pierdut.
Răspunsul mi s-a părut inevitabil. Am spus încet:
— Nu.
— Bine.
M-a tras de păr, iar eu mi-am întredeschis buzele ca să-i primesc sărutul.