— Poftim?!
N-am putut să nu întreb din nou, surprins de cererea lui imprevizibilă. Părea să-mi fi anticipat reacția și mi-a răspuns calm:
— Nu am un nume.
— Aha...
Eram pe punctul să-l încurajez, spunându-i că avea să și-l amintească în curând, însă el a vorbit din nou înaintea mea.
— Așa că aș vrea să-mi dai tu unul. Un nume pe care să-l folosesc până când îmi recapăt memoria.
I-am cercetat chipul cu atenție, dar expresia lui nu trăda nici urmă de glumă.
"Dorea ca tocmai eu să-i aleg un nume?”
— N…n-am mai făcut niciodată așa ceva.
M-am bâlbâit tulburat, iar el mi-a răspuns:
— Aș vrea să o faci. Tu m-ai salvat.
— Nu se poate spune că te-am salvat... Oricine ar fi trecut pe acolo ar fi făcut același lucru.
Ruşinat, am încercat să neg, dar chipul lui a devenit serios.
— Nu este adevărat. M-ai salvat tocmai fiindcă ești tu.
Vorbea liniștit, însă și-a rostit următoarele cuvinte cu mai multă hotărâre:
— Tocmai fiindcă erai tu.
Am rămas mut.
— Nu știi nimic despre mine. Dacă sunt un infractor care fuge de lege? Dacă pierderea memoriei este o minciună și doar mă ascund aici, folosindu-mă de tine? Ce vei face atunci?
Cuvintele lui m-au surprins, dar, când i-am privit chipul, eram sigur.
— Nu se poate.
— Ai prea multă încredere în oameni. Dacă eram în locul tău, l-aș fi lăsat să moară.
A spus-o răspicat, iar eu mi-am plecat capul, rușinat.
— Doar că... tata îmi spunea mereu să-i ajut pe ceilalți. Nu e mare lucru, serios.
N-a răspuns. Când mi-am ridicat privirea, încă mă urmărea cu ochii, așteptându-mi hotărârea.
— Până și motanul are un nume, dar pe mine nu m-ai strigat niciodată în vreun fel.
Nu aveam ce să-i răspund când se încrunta aşa.
"Ce mă fac?”
Am intrat în panică. Probabil avea deja un nume, dar chiar dorea să-i aleg eu altul? Cum aș fi putut să-l numesc? Abia dacă știam câteva nume...
Dintr-odată, mi-a venit în minte numele perfect, iar ochii mi s-au luminat.
— Kamar?
— Kamar?
Am încuviințat.
— Așa o chema pe mama lui Rikal. Era foarte curajoasă.
M-a privit o clipă fără cuvinte.
— Era femelă?
— Era mama lui.
I-am răspuns cu încredere. A făcut o pauză, apoi a oftat.
— Bine. Așa să fie.
— Kamar.
Am rostit numele, încercând să văd cum i se potrivea. El a răspuns:
— Bine.
Atunci m-a cuprins pe neașteptate un dor. Când Rikal era nou-născut, mama lui, Kamar, era atât de slăbită, încât i-am pregătit o tocană specială de pui. Tata s-a plâns că lui nu-i gătea nimeni așa ceva, iar mama i-a promis:
"Îți voi găti și ție într-o zi...”
Două zile mai târziu, tata a murit într-un accident.
Așa erau despărțirile: veneau în mod imprevizibil, fără să-ți lase timp să te pregătești.
— Yohan?
M-a strigat pe nume. Am clipit, revenind la realitate, și mi-am ridicat privirea spre el. Mă privea cu atenție. Mi-am forţat buzele să schițeze un zâmbet nepăsător.
— Acum n-o să mai fie neplăcut când te strig. Au fost câteva momente mai devreme când...
— Da, chiar dacă este numele unei pisici.
Cum era limpede că mă necăjea, am izbucnit în râs.
Era ciudat să am din nou pe cineva alături. Uitasem câtă bucurie îți putea aduce acest lucru. M-am surprins chiar dorindu-mi ca amintirile să-i revină abia peste câteva zile. Atunci și-a înclinat capul și, înainte să pot reacționa, mi-a lăsat un sărut ușor pe obraz, apoi s-a retras. Am deschis ochii larg, surprins, iar el mi-a zâmbit.
— Mulțumesc.
Gestul lui imprevizibil m-a determinat să uit ce am gândit mai devreme. Tulburat, am mormăit:
— Cu plăcere.
M-am întors apoi în grabă cu spatele.
Să trăiești alături de altcineva era ceva minunat.
Era pentru prima dată când îmi dădeam seama. Prezența lui îmi trezea amintiri triste și doruri plăcute, dar mă determina și să râd, stârnindu-mi un freamăt de emoție.
"Am mai trăit vreodată atât de multe sentimente într-o singură zi?”
Trecutul era atât de îndepărtat, încât abia mi-l mai aminteam. Însă această schimbare nouă și neobișnuită nu mă deranja. Era prima dată când am râs atât de mult de când am rămas singur. Când trăiai în singurătate, nu aveai prea multe motive să râzi. Amețit de toate acele emoții, m-am așezat la masa de lucru, când el m-a întrebat brusc din spate:
— Ce faci? Ce este asta?
Am tresărit și am scos o exclamație scurtă. Când m-am întors, l-am văzut zâmbind.
— De ce te-ai speriat?
— Nu contează. Doar mă gândeam...
Am râs ruşinat și mi-am aruncat privirea spre tapiseria pe jumătate terminată.
— Vine cineva o dată pe lună și îmi aduce provizii. Eu fac tapiseriile acestea și i le dau la schimb, iar el îmi aduce ce-mi trebuie. De data asta am cerut mai multe lucruri, așa că am mai mult de muncă.
Nu i-am spus că am cerut atât de multe din cauza lui. Oricum venise vremea să-mi refac proviziile. Am încuviințat ușor, ca pentru mine, și i-am urmărit reacția. Și-a mângâiat bărbia, cercetând tapiseria cu seriozitate.
— Este foarte reușită.
Surprins de lauda lui, i-am răspuns:
— Mulțumesc.
Am ridicat din umeri, convins că nu făcea decât să fie politicos, dar el a devenit serios.
— Vorbesc serios. Dacă o termini la fel de bine, o poți vinde cu un preț mare. Cum ai învățat să faci așa ceva?
Cum încă privea atent tapiseria, m-am rușinat și i-am răspuns:
— Ei bine... Sunt singur aici, așa că m-am plictisit și l-am rugat pe omul care îmi aduce proviziile în fiecare lună să-mi aducă și materiale. Mama se pricepea foarte bine, iar eu am învățat câte ceva de la ea. Am crezut că așa o să treacă timpul, iar apoi...
Cu fiecare cuvânt, mă simțeam tot mai ruşinat. Mi-am coborât privirea și am început să-mi frământ degetele.
— După ce am terminat câteva, am avut nevoie de anumite lucruri și n-am vrut să-l împovărez cerându-i-le pur și simplu, așa că l-am întrebat dacă le-ar putea vinde ca să fac rost de bani. Din fericire, s-au vândut pe rând. De atunci îi dau în fiecare lună câte o tapiserie terminată și primesc ce-mi trebuie.
S-a încruntat și mai tare.
— Serios? La cât de priceput ești, ai putea obține mai mult decât câteva lucruri de strictă necesitate. Cumperi cumva aur?
— Nici vorbă! La ce mi-ar folosi aurul aici?
Am râs și i-am răspuns cu ușurință:
— Ghurab îmi aduce mâncare și gaz... Haine, iar dacă se sparge vreo farfurie, îl rog să-mi aducă alta... lucruri mărunte, precum brichetele...
M-a ascultat încruntat. După ce am terminat, a vorbit în cele din urmă:
— Și când vine escrocul acela?
— Escroc? Despre ce vorbești? Nu, nici vorbă.
Am clătinat repede din cap. El și-a îngustat ochii și m-a privit tăios.
— De unde știi? Este un escroc. Ar fi trebuit să-ți plătească atât de mult, încât să poți cumpăra întreaga oază.
— Ce? Este imposibil! Nici măcar dacă era pământul mamei... Sunt doar câțiva ani de muncă. N-au cum să valoreze atât de mult!
Am exclamat uluit. Era absurd. Doar dacă era vorba chiar despre proprietatea mamei...
— Îți mulțumesc că ai o părere atât de bună despre munca mea, dar chiar nu este așa. Ghurab era foarte bun cu mine. De ani întregi vine în fiecare lună numai pentru mine. Dacă n-ar veni, aș muri de foame. Fiindcă vând tapiseriile, pot să cumpăr lucrurile necesare... Ah, măslinul de afară l-am cumpărat cu banii câștigați de mine.
În timp ce vorbeam, mi-am dat seama de ceva și am deschis larg ochii. El s-a încruntat.
— Ce este?
— Ah, doar că...
Am roșit și l-am întrebat:
— Aș avea nevoie de ajutor cu ceva. Se poate?
Cutele de pe fruntea lui s-au netezit puțin.
— Cu ce?
— Hai puțin afară.
Și-a întins imediat mâna, iar eu am apucat-o nerăbdător. Pașii îmi erau neobișnuit de rapizi când am ieșit din colibă. N-a spus nimic și m-a lăsat să-l conduc afară. Ne-am oprit sub un ciorchine de curmale la care nu puteam ajunge.
— Acolo. Acelea.
Am arătat în sus, iar el și-a ridicat privirea. A încuviințat, a întins mâna și a cules fără efort o curmală, apoi s-a uitat la mine.
— Pe acestea?
— Da.
Am zâmbit cu toată fața.
— Le poți culege? Eu nu ajung...
Mi-am dorit să cumpăr o scară, dar am amânat mereu din cauza lucrurilor mai urgente. Mulțumită lui, munca a devenit simplă, iar inima îmi era plină de bucurie.
A cules fructele în tăcere, desprinzându-le pe rând, până când la picioarele noastre s-a adunat o grămăjoară. Apoi și-a ridicat privirea spre mine.
— Mai vrei?
Pe pământ se adunaseră deja mai multe curmale. Eram atât de încântat, încât abia îmi venea să cred. Eram mereu singur, iar acum cineva mă ajuta. M-a cuprins o emoție atât de puternică, încât ochii mi s-au umplut de lacrimi. Am arătat spre alt ciorchine, iar el mi-a zâmbit.
— Da!
M-a ridicat din nou și m-a așezat pe antebrațul lui. Am tresărit, iar el a zâmbit larg. I-am răspuns cu același zâmbet.
Eram fericit.
Inima îmi bătea nebunește.