Bărbatul acela era într-adevăr incredibil de puternic. Eu aș fi umplut uriașul ulcior cu apă în mai multe drumuri și cu mare efort, dar el l-a ridicat și l-a umplut dintr-o singură mișcare, fără să pară că se străduiește. Abia am apucat să pregătesc lemnele pentru foc când s-a întors cu ulciorul plin, așa că am întrebat surprins:
— Te-ai și întors?
A așezat ulciorul exact la locul lui și a zâmbit.
— Da. N-avea cum să dureze prea mult.
Doream să-i spun cât de greu mi s-a părut mereu lucrul acela, dar n-am făcut decât să mormăi:
— Aha, înțeleg.
S-a uitat dincolo de mine și m-a întrebat:
— Mai pot face ceva?
— Ah, așteaptă o clipă.
De data asta chiar era nevoie să-l opresc. Am întins mâna și l-am prins de braț.
— Nu te forța. Umărul tău încă nu s-a vindecat.
Urmele rănii din noaptea trecută erau încă vizibile. Probabil îl durea când se mișca astfel, dar chipul lui nu trăda nimic. Fie avea o răbdare fără margini, fie pur și simplu nu simțea durerea.
"Există oameni care nu simt durerea, dar trebuie să am grijă. Tata m-a avertizat.”
Mi-am coborât privirea spre brațul lui, care era mai gros decât coapsa mea, și am încremenit la gândul că mi-am făcut griji degeaba. Atunci, a întins din nou mâna spre mine.
Am tresărit și, până să-mi revin, m-a ridicat pe brațul lui nevătămat. L-am privit uluit în timp ce mă așeza pe antebraț și zâmbea larg.
— Ei, cum e? Mai crezi că am nevoie de odihnă?
— Nu.
I-am răspuns buimac, iar zâmbetul lui s-a lărgit. Așezat pe brațul său, mă aflam mai sus decât eram vreodată, iar perspectiva neobișnuită mă amețea. Am privit în jos și m-am speriat văzând cât de sus eram. El a observat.
— Ți-e frică?
— Puțin.
Adevărul era că îmi era. Și-a ridicat brațul liber ca să mă sprijine de mijloc, iar eu l-am apucat instinctiv de umăr.
— Nu-ți face griji. Nu te voi scăpa niciodată.
Chiar și fără să-mi spună asta, mă simțeam în deplină siguranță, datorită forței din brațul lui și încrederii din privirea sa.
— Bine.
Am încuviințat, ținându-mă stângaci de umărul lui. Îmi era prea rușine să-i dau drumul, dar nici nu mă simțeam în largul meu să-l țin în continuare, așa că m-am foit. El a râs.
— Ești gâdilicios.
— Iartă-mă.
Mi-am retras mâna în grabă. Și-a retras brațul de pe mijlocul meu, mi-a prins mâna și mi-a sărutat ușor palma. Trupul mi-a tresărit când buzele lui moi m-au atins, la fel ca în timpul sărutului de mai devreme. Am așteptat în tăcere în timp ce urca încet de la palmă spre încheietură și apoi pe partea lăuntrică a brațului...
"Ce anume așteptam?”
Când a ajuns în cele din urmă la umăr, și-a ridicat capul. Privirile s-au întâlnit și am avut o senzație de déjà-vu. Era ca înainte, dar totuși diferit. De data asta nu puteam să fug. Poate că eram prins într-o capcană. Mâna mi s-a înmuiat și am înghițit neliniștit. El și-a încruntat sprâncenele, iar eu am izbucnit:
— Te doare? Te rog, lasă-mă jos... Ți-am spus să nu te forțezi.
— Nu, Yohan. Mă simt bine.
A clătinat din cap. Vocea lui era calmă, spre deosebire de a mea. Brațul alături de care mă ținea nu tremura deloc. Atunci mi-am dat seama de ce s-a încruntat.
"S-ar putea să mă sărute din nou.”
Am rămas cu ochii ațintiți asupra lui.
"Oare i-aș primi sărutul?”
— Aoleu.
O exclamație scurtă a risipit momentul dintre noi. I-am urmărit privirea și l-am văzut pe Rikal urcându-se pe piciorul străinului, cu ghearele scoase.
— Rikal!
Am strigat instinctiv. Motanul mi-a sărit în brațe și abia atunci mi-am venit în fire.
— T…trebuie să-i dau de mâncare lui Rikal.
Cum el nu dădea niciun semn că ar avea de gând să mă lase jos, am strâns motanul cu un braț, iar cu celălalt l-am împins ușor în umăr. A oftat și m-a așezat din nou pe podea. M-am îndepărtat și m-am prefăcut ocupat. În cele din urmă, el a spus:
— Mă duc să văd ce face cămila.
— A, bine.
Recunoscător, i-am răspuns fără întârziere. I-am auzit pașii îndepărtându-se pe măsură ce ieșea din colibă. Fără să mă întorc, m-am apucat să fierb apă și am aruncat câteva priviri pe furiș. Înăuntru nu mai eram decât eu și Rikal. Am răsuflat ușurat, dar apoi m-a cuprins un gol dureros. M-am grăbit să pregătesc micul dejun.
— Așadar, aici nu e decât deșert?
M-a întrebat după ce am mâncat, iar eu am încuviințat.
— Dincolo de întinderea de nisip se află orașul central. Acolo locuiește regele. Este cel mai măreț loc și acolo trăiește familia regală. Presupun că probabil vii de acolo. Ca să ajungi la orice alt oraș, trebuie să treci de Al-Fatih, iar tu ai apărut dinspre deșert.
A părut să se gândească puțin, apoi a întrebat:
— Cât de mare este deșertul?
Mi-am înclinat capul.
— L-am traversat când eram copil, așa că nu știu precis. Cred că ne-au trebuit trei sau patru zile ca să ajungem în orașul central.
— Acolo locuiește familia regală?
— Da. Nu știu cum stau lucrurile acum, dar, din câte știu, Majestatea Sa Regele și familia sa locuiesc acolo. La fel și frații și surorile sale.
A spus:
— Pari să cunoști foarte bine locul.
— Am fost acolo când eram mic.
M-am îndreptat puțin de spate, mândru de mine. El mi-a răspuns doar cu un zâmbet vag, de parcă ar fi înțeles.
— De câte ori?
— De două ori? Poate de trei? Nu-mi amintesc precis.
Tata m-a dus acolo. A murit însă în timpul ultimei noastre vizite. Am alungat amintirea dureroasă, vorbind repede mai departe.
— Palatul era atât de luxos și de uriaș. Membrii familiei regale aveau și trăsuri nobile. Majestatea Sa era foarte bun...
Cu cât mă străduiam mai mult, cu atât amintirile deveneau mai neclare, până când mi-am adus aminte de un moment surprinzător.
— Odată, un băiat m-a cerut de soție acolo. Probabil era foarte mic, poate era prima mea vizită. El era mai mare decât mine...
— Un băiat?
Am încuviințat. Nu-mi aminteam chipul lui, doar că era mult mai mare decât mine. Privindu-l pe străinul masiv din fața mea, nu m-am putut abține să nu zâmbesc.
— Cred că, la un banchet, m-a confundat cu o fată.
Amintirea m-a determinat să zâmbesc în continuare. Mama era ruşinată, iar tata a râs. Și a glumit...
— Dacă Yohan era fată... te-ai fi căsătorit...
M-a privit fără să spună nimic. Rușinat, am adăugat:
— Eram destul de drăguț pe atunci.
— Doar destul de drăguț?
Mi-a repetat cuvintele, încruntându-se ironic, iar eu mi-am ferit privirea.
— Asta se întâmpla când eram foarte mic.
Erau vremuri fericite. Părinții mei erau amândoi în viață... înainte de diferențierea mea.
El a rupt tăcerea.
— De cât timp trăiești așa?
— Păi, de câți ani oare? Șase? Șapte?
I-am răspuns fără să mă gândesc prea mult. Nu avea cu adevărat importanță. M-a privit din nou și a întrebat:
— Ai trăit mereu singur, doar cu un motan?
— Da.
Nu mă simțeam în largul meu, dar i-am răspuns sincer. A tăcut, apoi a vorbit încet:
— Cât timp vei rămâne aici? Doar tu și motanul?
Nu i-am putut răspunde imediat. Mi-am mișcat buzele, dar n-a ieșit niciun sunet.
— Pentru totdeauna.
Răspunsul meu l-a determinat să ezite. Am adăugat:
— Voi rămâne mereu aici. Chiar și după ce vei pleca.
"Probabil pentru tot restul vieții mele.”
N-a spus nimic. Am schimbat subiectul.
— Mai vrei să știi ceva?
S-a gândit o clipă, apoi a spus:
— Dă-mi un nume.