"Cald...”
În fiecare dimineață mă trezeam învăluit de răcoarea firească a aerului, însă azi era altfel. Freamătul rece de-a lungul șirei spinării nu a dispărut, dar căldura de pe obraz era o senzație pe care nu am mai trăit-o niciodată. Am mormăit încetișor și m-am cuibărit și mai mult în ea. Greutatea care mă învăluia m-a strâns mai tare, iar eu am oftat mulțumit sub acea apăsare plăcută. Apoi, dintr-odată, am simțit deasupra capului o răsuflare ușoară.
"Rikal...?”
M-am gândit la motanul care obișnuia să-mi frământe părul cu lăbuțele din față la răsărit, ca să mă trezească, și am zâmbit fără să-mi dau seama.
"Poftim?!"
Atunci mi-am dat seama că ceva nu era bine. Lăbuța pe care o simțeam pe obraz era ciudat de netedă, nu ca pernuțele boante ale lui Rikal. Semăna mai degrabă cu atingerea unor degete omenești.
"Degete?”
Am deschis ochii și mi-am ridicat capul, întâlnind o privire la care nu m-am așteptat. Doi ochi violet-închis mă priveau de sus, iar pentru o clipă mintea mi s-a golit.
"Ce se întâmplă?”
Am urmărit firul ultimelor amintiri: i-am îngrijit rana străinului, apoi m-am odihnit puțin lângă pat și, fără să-mi dau seama, am adormit. Dar ceea ce a urmat nu avea nicio noimă.
"Doar am adormit pe podea... aşa e?”
Am clipit nedumerit și mi-am ridicat privirea. Bărbatul mi-a zâmbit abia schițat.
— Bună.
— Bună.
I-am răspuns fără să gândesc, apoi obrajii mi-au luat foc când mi-am dat seama că eram întins în pat, lipit de el. Un val de căldură m-a cuprins dintr-odată.
"De când e treaz? M-am urcat singur aici în somn? M-a privit în tot acest timp? De ce nu m-a trezit?”
Încă îmi vâjâia capul când Rikal a apărut lângă mine, mi-a adulmecat părul și l-a atins cu laba, semn limpede că dorea micul dejun. Recunoscător pentru salvarea neașteptată, m-am ridicat dintr-un salt.
— Da, Rikal. Iartă-mă. Ți-e foame, nu-i așa? Îți pregătesc imediat ceva.
L-am luat pe motan în brațe, am coborât din pat și i-am întors spatele străinului. Nu îndrăzneam să-i privesc chipul, dar măcar am scăpat din situația ruşinoasă. Ținându-l pe Rikal pe un braț, m-am grăbit să-i pregătesc mâncarea, însă o umbră a căzut peste mine. Când mi-am ridicat ochii, l-am întâlnit din nou pe bărbat, care mă privea de sus.
Am înghițit cu greu, iar el și-a încruntat sprâncenele. Înainte să pot reacționa, mi l-a luat pe Rikal din brațe. Motanul a început să se mişte, dar străinul l-a ținut calm la piept și a spus:
— Am febră.
Am încremenit, apoi mi-am ridicat privirea spre el. Acum că a spus asta, chipul lui bronzat chiar părea ușor îmbujorat. M-am grăbit să-l iau înapoi pe Rikal, care se mişca și își înfigea ghearele în brațul lui.
— Lasă-l mai întâi pe Rikal jos. Ți-a zgâriat tot brațul... Rikal, nu.
După ce am luat motanul cu grijă în brațe, m-am îndreptat de spate și am întins mâna. Abia atunci mi-am dat seama cât de sus era fruntea lui. Observându-mi ezitarea, și-a plecat capul.
— Uite.
S-a aplecat ca să pot ajunge. I-am pus palma pe frunte, apoi mi-am atins-o pe a mea cu degetele și mi-am înclinat capul.
— Cred că ești bine.
Am schimbat mâna și am verificat din nou. Rezultatul era același. M-am retras nedumerit, iar el s-a încruntat.
— Poate că nu am febră, dar mă doare capul. Am nevoie de un medicament.
Am uitat pe loc de micul dejun și am început să caut pastile. Rikal se strecura printre picioarele mele, mieunând tot mai tare, de parcă s-ar fi înfuriat. L-am mângâiat pe cap ca să-l liniștesc.
— Numai o clipă, Rikal. Vin imediat.
Am întins mâna spre cutia cu medicamente de pe raft. Mă întrebam dacă n-ar trebui s-o mut mai jos, ca să ajung mai ușor la ea pe viitor, când o mână a apărut din spatele meu. Deși m-am ridicat pe vârfuri și m-am întins cât am putut, el a luat cutia fără niciun efort și mi-a întins-o.
— M…mulțumesc.
Cu obrajii arzând, am început să caut prin cutie. Nu au mai rămas multe calmante. Data viitoare era nevoie să aduc altele la schimb, ceea ce însemna că aveam nevoie de cel puțin trei tapiserii, așa cum a spus Ghurab. În noaptea aceea urma să lucrez până târziu.
Hotărât, am turnat apă din ulcior într-o cană și i-am întins-o împreună cu pastilele.
— Poftim.
Mi-a privit mâna în tăcere, apoi și-a mutat ochii spre chipul meu. Nedumerit, i le-am întins din nou.
— Ia-le odată.
S-a încruntat. Cum îl priveam fără să înțeleg, a spus:
— Trebuie să mi le dai tu.
Abia atunci am priceput, iar obrajii mi s-au încins și mai tare. Își bătea joc de mine?
— Atunci erai inconștient. Hai, ia-le singur.
L-am îndemnat pe un ton mai hotărât. Încă încruntat, a luat pastilele, le-a înghițit și a golit cana dintr-o înghiţitură. Am răsuflat ușurat când l-am văzut înghițind.
Deodată, m-a apucat de mijloc și m-a tras spre el.
Înainte să pot reacționa, și-a plecat capul, iar limba lui s-a strecurat printre buzele mele întredeschise. Apoi gurile ni s-au lipit.
Surprins, am deschis larg ochii. M-a strâns mai tare, lipindu-mă cu totul de trupul lui. Mă ținea doar cu un braț în jurul mijlocului, dar nu reușeam să mă desprind. M-am lăsat cuprins și i-am primit sărutul. Limba lui mi-a cercetat gura, amestecându-ne saliva, a alunecat peste limba mea, apoi mi-a mângâiat cerul gurii înainte să se retragă. Am întredeschis din nou buzele, uluit, iar el mi-a prins limba între dinți. Mi-am strâmbat chipul, însă mi-a lins-o ușor și și-a frecat buzele de ale mele.
Am simțit cum trupul i se întărea și mai mult sub mine. Prin hainele mele subțiri îi puteam distinge limpede zvâcnirile.
În loc să mă sperie, senzația mi-a stârnit un freamăt în stomac. În clipa în care i-am simțit dorința, căldura din mine s-a aprins. Doream chiar să mă frec de el. Nu-mi venea să cred că un simplu sărut putea să-mi facă asta...
Ah...
Am simțit umezeala adunându-mi-se între picioare. Trupul meu se pregătea să-l primească. Cel mai tare mă rușina faptul că, deși era prima dată când mi se întâmpla așa ceva, nu simțeam decât fericire, de parcă mi-era mintea îmbibată în zahăr. Am perceput chiar și o mireasmă vag dulce, pe care nu am mai simțit-o niciodată.
"Oare toate astea se întâmplă fiindcă sunt un Omega fără rușine?”
N-am apucat să mă gândesc prea mult. Și-a desprins buzele de ale mele.
Amândoi gâfâiam. Obrajii lui erau ușor îmbujorați. De data asta, nu mai încăpea nicio îndoială.
Încă mă ținea în brațe; doar buzele ni se despărțiseră. Mireasma dulce dispăruse și ea. Poate nu era decât o închipuire a minții mele înfierbântate. Chiar atunci, el a spus:
— Ai mâncat bine.
Buzele i s-au arcuit într-un zâmbet mulțumit, asemenea unui prădător sătul după ospăț. Cu obrajii în flăcări, m-am grăbit să-l împing de lângă pieptul meu. Brațul care mi-a strâns atât de tare mijlocul mi-a dat drumul aproape fără împotrivire. Am rămas acolo năuc, cu fața arzând, iar el m-a întrebat nepăsător:
— Și acum?
— C…cum adică?
M-am bâlbâit, neînțelegând ce voia, iar el mi-a răspuns pe un ton calm:
— Ce facem acum? Păreai ocupat. Pot să te ajut cu ceva?
Aha. În sfârșit am înțeles. Aveam nevoie de puțin timp ca să-mi limpezesc mintea, iar dacă îl trimiteam după apă, îl câștigam. Am privit în jur și am zărit ulciorul pe jumătate gol.
— Acela, de acolo.
Mi-a urmărit degetul, apoi și-a coborât din nou privirea spre mine.
— Îl golesc și aduc apă proaspătă?
— Ăă? Da.
Înainte să-l pot opri, s-a întors și a ieșit cu pași mari din colibă, purtând cu ușurință ulciorul pe umărul nevătămat. Doream să-i spun "Nu te forța...”, dar cuvintele mi s-au oprit în gât.
— Ce este? De ce?
S-a uitat înapoi la mine, ținând ulciorul fără niciun efort. L-am privit plecând, uluit, și am șoptit:
— Ai grijă la umăr...
— Sigur. Mulțumesc.
A râs încet, apoi a străbătut nişte pași până la intrarea colibei, de parcă n-ar fi dus nimic.