Inima îmi bătea atât de repede, încât simțeam că-mi zvâcnește tot pieptul. Fața îmi ardea, însă nu reușeam să-mi desprind privirea de la el.
"Dacă tot urma să-și piardă memoria, măcar de-ar fi uitat și asta.”
Mi-am blestemat ghinionul, dar nimic nu s-a schimbat. Privirea lui a rămas ațintită asupra buzelor mele care tremurau, iar eu m-am trezit uitându-mă la el. Tulburat, mi-am trecut limba peste buze, iar el s-a încruntat. Amintindu-mi căldura umedă a gurii lui, am izbucnit alarmat:
— Eu doar încercam să-ți dau medicamentul!
— Medicamentul?
M-a întrebat fără să-și desprindă privirea de la buzele mele. M-am grăbit să continui.
— Da. Aveai febră și nu puteai înghiți pastilele. N-am avut de ales. Îmi pare rău.
Chiar era nevoie să-mi cer scuze pentru asta? Mi-am dat seama prea târziu, după ce cuvintele mi-au ieșit deja din gură. În cele din urmă, și-a ridicat privirea de la buzele mele. Ochii ni s-au întâlnit, dar situația nu s-a îmbunătățit deloc. Inima îmi bătea în continuare ca o tobă, iar obrajii îmi ardeau atât de tare, încât aproape simțeam căldura. Eram sigur că arătam ca o roșie coaptă.
Dar nu a râs. Părea ciudat de buimac. Oare l-am năucit fiindcă l-am sărutat ca să-i dau medicamentul? M-am simțit nedreptățit, însă orice explicație ar fi înrăutățit lucrurile, așa că am tăcut.
— Ah.
Când am tăcut, privirea i s-a limpezit deodată, de parcă abia atunci s-ar fi trezit pe deplin.
S-a lăsat o atmosferă neplăcută. Amândoi ne-am ferit privirile și ne-am prefăcut ocupați. M-am grăbit să îndrept așternutul, apoi m-am ridicat.
— B…bine. Ar trebui să dormi acum. Poți să te gândești la toate mai târziu. Și mintea ta are nevoie de odihnă.
Am spus asta și am fugit. Nu m-a chemat înapoi. Abia după ce am ieșit din raza privirii lui am răsuflat ușurat.
"Ce mi-a venit?”
Obrajii înfierbântați nu mi s-au răcorit ușor. Mi-am făcut vânt cu mâinile, încercând să alung căldura, în timp ce retrăiam în minte acea clipă. Intențiile mele erau nevinovate, dar amintirea mă umplea de rușine. N-aș mai fi fost în stare să fac vreodată așa ceva. M-am gândit că așa te lovește rușinea, imprevizibil, când mi-am dat seama de încă un adevăr.
"Era primul meu sărut.”
Apoi am avut parte de încă un șoc.
"Cu un bărbat al cărui nume nici măcar nu-l știam.”
Mai mult decât atât, l-am sărutat ca să-i dau medicamentul în timp ce era inconștient.
"Primul meu sărut s-a întâmplat așa. Cu un străin pe care nu-l cunoșteam deloc.”
Am rămas acolo, uluit și incapabil să mă mișc, pe măsură ce adevărul mi se întipărea în minte.
"Oricum, mie nu-mi era sortit vreodată un sărut.”
După un timp, mi-am găsit de lucru și am început să tai cu îndârjire crenguțe. Nu conta că era bărbat; sărutul acela nu a însemnat nimic. Dacă am ajuns să sărut pe cineva înainte de moarte, măcar s-a întâmplat și asta. Drept vorbind, el era cel ghinionist, sărutat în mod imprevizibil de un străin.
O creangă zdravănă a căzut la pământ.
"Totuși, nu se putea numi primul meu sărut, nu-i așa?”
Părea cu cel puțin cinci ani mai în vârstă decât mine, dacă nu și mai mult. Cu siguranță era căsătorit, avea o soție și poate doi copii. Nu, trei… sau zece.
Mi-am lăsat imaginația să zburde, apoi m-am ghemuit, resemnat.
"Da. Cu siguranță îl aștepta o familie.”
Măcar el nu era singur ca mine. Gândul acela mi-a trezit din nou golul dureros din suflet. Am clătinat din cap. Odată ce înțelegi, nu mai poți da înapoi. Era mai bine să las gândul acela îngropat pentru totdeauna — zece ani, douăzeci de ani, pentru toate zilele care aveau să urmeze.
O adiere rece mi-a mângâiat spatele. Soarele ardea deasupra mea și, totuși, un fior m-a străbătut. Mi-am alungat gândurile și m-am întors la muncă. Nu mai era nimic la care să mă gândesc. Aveam să mă ocup de restul mai târziu, mâine sau poimâine. Nu trebuia să mă grăbesc chiar azi.
Ca întotdeauna, mi-am alungat gândurile și mi-am văzut mai departe de lucrurile pe care le aveam de făcut.
Ștergându-mi sudoarea de pe frunte, m-am întors în colibă. El a adormit din nou. Chipul lui bronzat părea ușor palid, poate din cauza sângelui pierdut. Am hotărât să-i verific rănile și am pus apă la fiert ca să sterilizez bandajele. Atunci am auzit ceva. M-am întors și l-am văzut strâmbându-se, în timp ce-i scăpa un geamăt stins. Părea prins într-un coșmar, dar am ezitat să-l trezesc. Poate că visa fragmente din amintirile pierdute, iar dacă îl întrerupeam îi puteam face rău. Am hotărât să-l las în pace.
Dar gemetele au continuat și nu am mai putut să le ignor. Mi-am văzut de lucru cu gesturi grăbite, prefăcându-mă că nu le aud, însă, după ce am pregătit apa fierbinte, cârpa și dezinfectantul, nu am mai rezistat. Regretând că am ezitat, am îngenuncheat lângă el, am pus vasul jos și i-am lipit palma de frunte. Nu avea febră. Oare era doar un vis? Am șovăit, apoi i-am mişcat încet umărul.
— E în regulă.
Mi-am dat seama că nu aveam niciun nume cu care să-l strig. Avea să rătăcească așa, ca un somnambul, până când îi revenea memoria, iar faptul că nu-l puteam striga în niciun fel mi se părea nepotrivit. Am simțit cum mi se strânge pieptul. Mușcându-mi buza, am încercat din nou:
— Trezește-te. Ești în siguranță. Este doar un vis. Respiră. Așa… foarte bine.
Pleoapele i-au rămas închise, dar gemetele s-au domolit. Tremurul i s-a oprit, iar respirația i s-a liniștit. Încurajat, i-am șoptit din nou:
— Așa…
Am continuat să-i vorbesc încet până când a căzut într-un somn liniștit. Am răsuflat ușurat.
Șuvițele ude de sudoare i s-au lipit de frunte. Le-am dat la o parte, iar expresia lui s-a mai destins. Dintr-un impuls, l-am sărutat pe frunte. Când m-am îndepărtat, cuta dintre sprâncene i-a dispărut. Pe buze mi s-a strecurat un zâmbet.
I-am strâns mâna și l-am mângâiat pe păr. Atunci mi-a venit în minte o melodie, un cântec de leagăn pe care mama îl fredona uneori:
♪ Tu mi-ai adus întâia suferință
Răni atât de adânci mi-ai lăsat
Deși dormi indiferent, nepăsător și crud
În somnul morții, doar pe tine te voi iubi
Lumea este pustie
Iar eu nu-mi mai doresc să trăiesc… ♪
* (din Frauenliebe und Leben, de Schumann)
N-am putut să nu șoptesc versurile, apoi am roșit. Dacă se trezea și mă întreba despre cântec, aș fi vrut să-mi îngrop fața în nisip, ca un struț.
Mi-am dres glasul ca să schimb atmosfera și i-am privit chipul. Părea mai liniștit decât înainte. I-am dat drumul încet la mână și am început să-i cercetez rănile. Cu grijă, ca să nu-l trezesc, am desfăcut bandajele. Nu mai sângera. Ușurat, am curățat pielea din jurul rănilor alături de cârpa caldă, am aplicat dezinfectant și le-am înfășurat din nou în fâșii curate de pânză. Când am terminat, soarele cobora deja spre asfințit.
"Nu se poate.”
Mi-am dat seama că nu făcusem nimic altceva. Ghurab mi-a dat și mai mult de lucru și nu aveam nicio șansă să termin la timp.
Panicat, m-am întors la locul meu și am lucrat fără întrerupere. Am aprins chiar și prețioasa lampă cu ulei înainte să se lase întunericul. În noaptea aceea era nevoie să recuperez ce a rămas nefăcut și să termin și munca din ziua aceea. Fiecare secundă conta. În timp ce munceam, amurgul s-a transformat în noapte.
"Nu se poate.”
Mi-am revenit brusc și m-am uitat în urmă. Dormea adânc, fără să mai fie chinuit de coșmar. Mi-am întins brațele și picioarele amorțite, apoi m-am târât spre patul lui. După ce i-am șters de pe frunte ultimul strop de sudoare, i-am cercetat chipul. Părea mai desăvârșit decât al oricărui om pe care l-am văzut vreodată. Trupul, mâinile, totul la el era cu mult mai mare și mai bine conturat decât la mine. Palma lui aspră a cuprins pentru o clipă mâna mea plină de cicatrici și bătături, iar eu mi-am tras-o repede, rușinat dintr-odată.
"Adună-te. Ai de lucru."
M-am grăbit să mă întorc și am reînceput să țes, oprindu-mă la intervale regulate ca să văd dacă mai era palid și să-i verific bandajele. Am lucrat toată noaptea, până când lumina slabă a zorilor a început să pătrundă în colibă.