Am rămas nemișcat, strângând curmalele culese din copac, iar el m-a privit drept în ochi. Expresia lui buimacă îl determina să pară încă pe jumătate adormit. După o clipă de ezitare, am înaintat și m-am apropiat cu grijă. A așteptat în tăcere să ajung lângă el.
Privirea mi-a coborât spre buzele lui și mi-am dat seama că nu mă puteam apropia mai mult. M-am așezat la câțiva pași distanță, iar el s-a încruntat, nedumerit și nemulțumit. L-am ignorat și i-am vorbit.
— Te simți mai bine? Te mai doare umărul?
Inima îmi bătea nebunește la gândul că vorbeam cu adevărat cu altcineva. De cât timp nu am mai purtat o conversație cu un om? Cele câteva cuvinte repezite ale lui Ghurab nu se puneau. Vocea îmi tremura ușor în timp ce-l priveam.
În cele din urmă, și-a coborât privirea spre bandaje, de parcă abia atunci și-ar fi observat rănile. După ce s-a încruntat încet, s-a uitat din nou la mine cu o expresie absentă. M-am grăbit să-i pun o întrebare la care credeam că va dori să răspundă.
— Oaza aceasta se află la marginea ținutului Al-Fatih, pe domeniul privat al stăpânului. Dacă vii din altă regiune, poți rămâne aici până te vindeci, dar ar trebui să pleci înainte să te observe altcineva.
N-am spus nimic despre faptul că avea nevoie de permisiunea stăpânului. Probabil știa deja, iar eu nu voiam să-l pomenesc pe unchiul meu. Dacă afla că am avut de-a face cu un străin, unchiul Jarwal s-ar fi înfuriat.
Nu mi-a răspuns. Cuta dintre sprâncene i s-a adâncit, dar nu-mi puteam da seama la ce se gândea. Am așteptat până când a vorbit în cele din urmă.
— Unde sunt?
— În Al-Fatih.
Am răspuns pe loc, însă a rămas tăcut și a cercetat orizontul, de parcă îl neliniștea ceva. Neliniștea mea a crescut până când a vorbit din nou.
— Cine ești? Ce legătură este între noi?
Am răspuns cu grijă.
— Mă numesc Yohan. Nu ne-am mai întâlnit. Te-am găsit rănit, căzut peste spinarea unei cămile.
A tăcut din nou. În liniștea apăsătoare, am reușit să-i mai fac o propunere.
— Dacă-mi spui de unde ai venit, îți pot arăta încotro să mergi. Cămila ta este sănătoasă. Dacă mergi călare până în oraș, vei găsi repede ajutor. Îmi pare rău, aici nu există telefon sau alt mijloc de comunicare…
Mi-am dat seama că nu i-am verificat lucrurile. Dar nu avea pe el decât o cămașă subțire și pantaloni; nimic care să-mi spună cine era. Am încercat să vorbesc pe un ton degajat.
— Cum te numești? Cum să-ți spun?
Poate că avea să se ridice și să plece în orice clipă. Totuși, l-am întrebat politicos, iar chipul i s-a strâmbat într-o grimasă cumplită. Am clipit speriat.
— Nu știu.
A șoptit în cele din urmă, cu vocea încordată și frântă. Mi-am înclinat capul ca să-l aud mai bine, iar el și-a deschis din nou gura, dar n-a reușit să scoată niciun cuvânt. Buzele îi tremurau; s-a chinuit, apoi a izbutit să spună:
— Nu știu nimic.
Am deschis ochii mari fără să-mi dau seama. El a strigat răgușit:
— Nu-mi amintesc nimic! Absolut nimic!
A înjurat și și-a prins capul în ambele mâini. L-am privit uluit de reacția lui atât de aprigă.
După izbucnirea aceea, a amuțit din nou, de parcă i s-a golit mintea. S-a lăsat pe spate, rezemat de peretele colibei, cu privirea pierdută. M-a cuprins mila. Am pus într-un castron puțin din orezul abia fiert și i l-am dat.
— Te rog, încearcă să mănânci puțin.
S-a uitat fără vlagă la castron. I l-am întins din nou.
— Ai nevoie de putere. Odihnește-te puțin. Memoria o să-ți revină. Nu te grăbi…
Atât am putut să-i spun. N-aveam cum să-l duc la un doctor. Nu puteam decât să sper că memoria îi va reveni de la sine. Am așezat cu grijă castronul la picioarele lui, iar el și-a coborât privirea spre orezul fiert în multă apă și sărat. I-am dat chiar și peștele meu uscat. Rikal golise deja două castroane și dormea ghemuit într-un colț. Bărbatul s-a încruntat văzând porția mea sărăcăcioasă.
— De obicei mănânc doar atât.
Nu era o minciună. Când proviziile se împuținau, trăiam doar cu atât. Lui îi dădusem de trei ori porția mea.
Avea nevoie de mai multă mâncare decât mine.
Așa cum m-am așteptat, și-a înfulecat porția înainte ca eu să fi terminat jumătate din a mea. Poate că şi-a închipuit că mâncarea îi va readuce amintirile, însă graba nu l-a ajutat. După ce a terminat orezul, s-a încruntat, apoi s-a ridicat brusc în picioare și m-a speriat.
"Poate că ar trebui să dorm înainte să mi se facă iar foame?”
Cuvintele mi-au ajuns până pe buze, dar le-am înghițit ruşinat și am clătinat din cap. M-a privit ciudat, apoi s-a întors și a ieșit din colibă. L-am urmărit cu privirea în timp ce sorbeam orezul apos. După câteva clipe, a dispărut din raza mea vizuală.
Mi-am terminat masa în tăcere, apoi am spălat și am strâns vasele. S-a întors când aproape terminasem curățenia; era limpede că nu a găsit nimic. A intrat fără să spună o vorbă și s-a prăbușit pe patul improvizat. N-am spus nimic. La urma urmei, avea să plece curând și era oaspetele meu, un oaspete rănit. Mă bucuram doar că mai era cineva acolo. Chiar și fără să mă întorc, îi simțeam privirea ațintită asupra mea. Neliniștea m-a determinat să spăl de două ori un prosop, să mut oala dintr-un loc în altul, să-l mângâi pe Rikal, care ațipise, și să intru și să ies din colibă de patru ori, până când n-am mai putut să-l evit. În cele din urmă, m-am întors și privirile ni s-au întâlnit. Am înghițit cu greu, iar el a vorbit.
— Ai terminat?
Vocea lui calmă mi-a trimis un fior pe șira spinării. Gândul că m-a așteptat tot timpul acela să termin curățenia mă înspăimânta. Am dat din cap, iar el și-a coborât privirea spre locul de lângă el, invitându-mă să mă așez. De data asta, m-am așezat la câțiva pași, dar din alt motiv. A vorbit fără întârziere.
— Nu este nimic prin jur.
— Aşa e.
Am dat din cap, apoi am continuat:
— Orașul este departe. Cum ți-am spus, aici suntem în Al-Fatih, pe domeniul privat al stăpânului…
— Dacă e un domeniu privat, înseamnă că îi aparține stăpânului. Atunci de ce locuiești singur aici?
Chiar dacă şi-a pierdut memoria, judeca limpede. Nu m-am așteptat la întrebarea aceea și am ezitat. N-avea rost să mint că mai locuia cineva cu mine; se vedea limpede că locuiam singur în colibă.
— Din motive legate de familie.
Am încercat să ocolesc subiectul. S-a încruntat și a continuat să mă întrebe.
— Te ascunzi aici? Stăpânul știe că ești aici?
— Da.
Am hotărât că puteam să-i spun atât. Oricum, avea să-și dea seama de situație mai devreme sau mai târziu. Și-a mângâiat bărbia, încruntat. Apoi a oftat adânc și și-a frecat fața. Văzându-i enervarea, am încercat să-l liniștesc cu blândețe.
— Nu te grăbi. Mai întâi odihnește-te. Nu te ajută la nimic să te forțezi; rănile tale încă nu s-au vindecat. Chiar dacă îți revine memoria, ai nevoie de putere ca să poți pleca…
Mi-am dat seama că am vorbit fără să mă gândesc. Ar fi trebuit să-l determin să plece cât mai curând, nu să-i spun să se odihnească. A rămas nemișcat și, după o clipă, a oftat din nou.
— Ai dreptate.
Părea cu totul sleit de puteri. M-a cuprins din nou mila. M-am ridicat repede și am netezit pânza mototolită de pe patul lui.
— Dormi. Memoria îți va reveni cu timpul. Nu-ți mai forța mintea. Odihnește-te.
Mi-am ridicat privirea, iar ochii lui i-au întâlnit pe ai mei. Pentru prima dată i-am văzut irisurile de aproape și am încremenit. Nu erau negre cu o urmă de albastru. Lumina soarelui pătrundea prin fereastră, iar ochii lui de un violet viu străluceau ca niște pietre prețioase. Mi s-a tăiat respirația și am rămas fermecat, privindu-l.
Atunci a vorbit, iar vocea lui, mai gravă, mi-a răsunat încet în urechi.
— M-ai sărutat?
Privirea i-a rămas ațintită asupra buzelor mele.