Un geamăt înfundat i-a scăpat dintre buzele apăsate sub ale mele. L-am ignorat și mi-am apăsat buzele și mai tare peste ale lui. Îi erau la fel de fierbinți ca trupul, iar gura îi frigea și mai tare. Pastila s-a dizolvat în apa călduță, răspândind un gust amar, însă am îndurat și mi-am strecurat limba în gura lui. Era nevoie să-l determin să înghită. Limba mea a întâlnit-o pe a lui — fie că a încercat să mi-o împingă afară, fie că s-a retras fără să vrea, limbile ni s-au încolăcit și s-au frecat una de alta. Am continuat să-i cercetez gura până am simțit cum i se mișcă mărul lui Adam. Tocmai când mi-am ridicat capul, gândindu-mă: "Gata”, m-a prins brusc de păr.
M-am speriat și am deschis larg ochii, însă n-am scos niciun sunet. Maxilarul mi s-a destins, iar limba lui a pătruns mai adânc, mișcându-se nestăvilit. Cu cealaltă mână, m-a prins de talie. Aplecat peste el, mi-am pierdut echilibrul și am căzut pe pieptul lui. În clipa aceea, trupul meu se afla cu totul la discreția lui.
Mâna i-a alunecat și m-a prins de șold, iar mie mi-a scăpat un geamăt de rușine. Nu s-a oprit acolo: mi-a frământat carnea prin pantaloni și, în cele din urmă, m-a atins între fese.
Voiam să-i spun să se oprească, dar nu-mi ieșea niciun cuvânt. Saliva ne umezea buzele, iar limba mi-a alunecat. Când și-a desprins mâna din părul meu ca să-mi mângâie ceafa, mi-am ridicat capul din reflex.
Abia când am tras aer în piept mi-am dat seama că ne sărutam. Buzele mi s-au despărțit și abia atunci și-a retras limba. Un fir de salivă a strălucit între noi, iar obrajii mi s-au încins de rușine. Eu doar îi dădeam medicamentul, nimic mai mult. El era cel care m-a sărutat.
Chiar dacă știam adevărul, simțeam că-mi arde fața. Mi-am auzit respirația sacadată și mi-am dat seama că și el gâfâia.
Respira sacadat și și-a deschis încet ochii. Privirea lui șovăitoare a întâlnit-o pe a mea.
Am încremenit, cu totul nepregătit. Ne-am privit în tăcere. Acum că eram pe deplin treaz, mi-am dat seama că el încă era amețit. Privirea i-a coborât, apoi s-a ridicat din nou spre mine înainte să vorbească, dar nu i-a ieșit decât o șoaptă.
— Allah.
A șoptit, iar pe buze i s-a ivit un zâmbet slab. Lumina lunii pătrundea prin fereastra crăpată și îi lumina trăsăturile fine. Când colțurile gurii i s-au ridicat, liniile ascuțite ale chipului i s-au îmblânzit. L-am privit uluit — nu putea să-mi vorbească mie.
— Allah!
Cuvintele acelea i se potriveau mai bine lui decât mie — era o expresie pe care tata i-o spunea adesea mamei, minunându-se de frumusețea ei. Dar el delira și mă lua pe mine, un Omega neînsemnat, drept ceva chipeş. Ridicol.
— Tu ești mai chipeş.
Mi-a scăpat fără să-mi dau seama. A râs încet, parcă amuzat, apoi mi-a luat mâna. Și-a lipit buzele de palma mea; ochii i s-au împăienjenit și a adormit la loc, fără să-mi dea drumul. Mi-am ținut respirația și l-am privit cum respiră tot mai adânc și mai rar. În jurul nostru, lumea a rămăs nemișcată și tăcută. În liniștea aceea, existam doar noi doi.
Un miros slab de praf se amesteca cu o mireasmă străină, cum nu am mai simțit niciodată — dulce ca ciocolata copilăriei mele. Inima mi-a tresărit și nu-mi puteam desprinde privirea de la el.
Cuvântul "chipeş" nu era potrivit. Era incredibil de chipeș. Ca majoritatea bărbaților, avea părul negru, tuns scurt, și pielea bronzată de soare, însă chipul lui era deosebit. Nasul drept arunca o umbră peste pomeții înalți, care coborau spre buzele pline și maxilarul pătrat. Sprâncenele lungi și întunecate se arcuiau puternic deasupra ochilor. Avea ceva nobil în înfățișare. Nu am mai văzut niciodată un bărbat atât de chipeș. După atâția ani de izolare, știam că nu aveam să mai întâlnesc vreodată pe cineva ca el.
Deși avea ochii închiși, mi-am imaginat ce culoare aveau — negri ca noaptea, cu o urmă de albastru. Îmi doream să-i deschidă din nou. Dar dormea mai adânc decât înainte și nu se mișca. Privindu-l, am tremurat și, spre surprinderea mea, m-a tras mai aproape.
Am clipit speriat și mi-am dat seama că aveam fața îngropată în pieptul lui. Am încremenit. S-a lăsat iar tăcerea, iar el n-a mai mișcat.
A trecut timpul, iar febra i-a scăzut, însă trupul lui a rămas mai cald decât al meu. Când l-am atins ca să verific, palma mea mi s-a părut rece în comparație cu pielea lui. Poate că temperatura lui firească era mai ridicată. Mi-am ridicat capul; chipul îi era încă palid. Mi-am lipit urechea de pieptul lui și i-am auzit bătăile inimii, lente și regulate — nimic nu părea greşit.
Ușurat, am închis ochii. Trupul lui se întindea sub mine ca un covor uriaș, reconfortant, deși tare. Avea brațe groase, coapse musculoase și piept solid, însă nu îndrăzneam să mă mișc, de teamă să nu-l trezesc. Am rămas nemișcat până când m-a cuprins somnul. Am adormit strâns la pieptul lui.
"Era atât de cald.”
Mi-am frecat obrazul de pieptul lui și m-am cuibărit mai aproape, iar el, pe jumătate adormit, m-a strâns în brațe. Învelit în căldura lui ca într-o pătură uriașă, m-am simțit în siguranță.
Când m-am trezit din nou, soarele era sus pe cer. Aerul amiezii era greu și fierbinte. Aș mai fi rămas culcat, însă să-l văd m-a trezit de-a binelea — aveam de muncă. Am adormit la războiul de țesut și am rămas mult în urmă.
Mai întâi era nevoie să-l hrănesc pe Rikal. Motanul a venit în fugă spre mine, mieunând.
— Îmi pare rău, Rikal. Îți dau să mănânci chiar acum.
Brațul din jurul taliei mele s-a relaxat, însă încă mă ținea prins în strânsoarea lui puternică. M-am eliberat cu grijă și m-am strecurat de lângă el. N-a tresărit. M-am mișcat fără zgomot, mi-am luat proviziile și am pus orezul la fiert. Porția părea ridicol de mică pe lângă trupul lui uriaș și m-am panicat — acum era nevoie să hrănesc trei guri. Am adăugat mai multă apă, ca orezul să ne ajungă tuturor.
În timp ce așteptam, m-am întors să-l verific. Fruntea îi era rece, iar rănile nu mai sângerau. Bandajul de la umăr era nevoie să fie schimbat mai târziu, dar pentru moment starea lui părea stabilă. Cele câteva vânătăi aveau să se vindece cu timpul.
În mod surprinzător, arăta bine. Cu greu puteai crede că s-a târât până aici. Hainele lui, deși rupte și murdare, erau de bună calitate — probabil provenea dintr-o familie înstărită.
"Nu o să rămână mult…”
Când mi-am dat seama, am simțit un gol în suflet. Era nevoie să-i pregătesc merinde pentru drum, însă proviziile mele erau mult prea puține. Atunci mi-am amintit de curmalele pe care le-am păstrat. M-am strecurat afară. O adiere a străbătut coliba; m-am uitat în urmă, l-am văzut nemișcat și am închis ușa.
În jurul oazei creșteau curmali bătrâni și tineri. Puieții mei erau destul de scunzi încât să ajung la ei, însă fructele copacilor bătrâni atârnau prea sus. Am cules doar curmalele la care puteam ajunge.
Până m-am întors, aroma orezului s-a răspândit în aer. Aburul cald era de ajuns ca să-mi lase gura apă și să-mi chinuie stomacul. Azi aveam să mănânc. M-am grăbit înăuntru. Când am intrat, ușa a scârțâit neplăcut. Cu coșul în mână, m-am uitat spre locul în care l-am lăsat întins și am încremenit.
S-a ridicat în șezut.