Jeepul a urcat în viteză pe culmea unde a apărut bărbatul călare pe cămilă, ridicând în urmă un vârtej de nisip. N-am așteptat să se apropie. Am făcut nişte pași înainte, iar mașina a oprit nu departe de mine.
— Ah, bună ziua.
De emoție, m-am bâlbâit. Din fericire, șoferul nu a părut să bănuiască nimic când a coborât. În timp ce curierul unchiului meu descărca lucrurile din mașină, am ridicat tapiseria pe care o țesusem în ultima lună. După ce a scos totul din jeep, curierul s-a întors spre mine. Privirea i s-a oprit asupra tapiseriei. Fără să spună nimic, a luat-o, a întors-o pe toate părțile, apoi s-a încruntat. M-am încordat și mi-am strâns umerii.
— Zău așa! Gândește-te și la situația mea când îmi dai așa ceva să vând.
Deși a mormăit, reproșul lui s-a auzit cât se poate de clar. Abătut, mi-am cerut scuze.
— Î…îmi pare rău. Am făcut tot ce am putut…
Curierul m-a privit enervat.
— Nu este suficient să te străduiești. Rezultatul contează. Cum vrei să vând așa ceva și să scot bani? Ascultă, tinere stăpân, până și Jarwal are necazuri cu banii în perioada asta. Ce îți trimit acum abia îți ajunge. Ai înțeles?
— A…am înțeles. Îmi pare rău.
Mi-am cerut din nou scuze. Probabil avea dreptate. Oricum, eram recunoscător că își amintea de mine în fiecare lună. Ghurab a clătinat din cap, apoi a scos un puiet din spatele jeepului. Era puietul meu de smochin. Am răsuflat ușurat, dar el a rămas neînduplecat și a spus:
— Va trebui să mai faci o tapiserie.
— Po…poftim?!
L-am privit speriat. Nemulțumirea i se citea pe chip.
— Tapiseriile pe care le faci sunt de o calitate atât de slabă, încât nu pot obține prețul întreg pe ele. Așa că trebuie să compensezi prin cantitate. De acum înainte, cinci pe lună. Ai înțeles?
— C…cinci?
Abia reușeam să fac două. Cinci era exclus. Probabil că uimirea mi s-a citit pe chip, fiindcă Ghurab s-a întunecat la față.
— Ei bine, dacă nu poți, va trebui să nu te mai aștepți să-ți fac vreun favor…
— A…așteaptă!
L-am apucat disperat de braț când s-a întors să plece și l-am implorat din nou.
— Cinci nu pot să fac… Te rog, nu poți face o excepție? Pot să fac două… nu, trei. Jur că voi face trei. Te rog, te implor…
Auzindu-mi rugămințile disperate, Ghurab m-a privit din nou cu vădită enervare.
— Fac o excepție doar fiindcă mi-e milă de tine, tinere stăpân. Ai înțeles?
— D…da. Sigur. Mulțumesc. Mulțumesc din suflet…
M-am înclinat iar și iar, mulțumindu-i. A aruncat o privire spre puiet, apoi mi l-a întins cu mărinimie.
— Uite. Oricum urma să ți-l aduc.
— Mulțumesc. Din suflet. Allah să te aibă în mila Lui.
Am luat puietul și i-am mulțumit din nou. El și-a dres glasul.
— Bine, atunci să spunem că data viitoare primesc trei tapiserii. Mai ai nevoie de ceva?
M-a cercetat din priviri. Am ezitat, apoi am răspuns cu grijă.
— Încă un puiet de smochin și niște medicamente: dezinfectant, calmante și antibiotice.
După o clipă de ezitare, am adăugat fără să mă gândesc:
— Și niște haine bărbătești foarte mari… mărimea XXL.
Dacă bărbatul se trezea, avea să rămână aici până luna următoare. M-am gândit că va avea nevoie de haine alături de care să plece. Chipul lui Ghurab s-a întunecat pe loc.
— La ce-ți trebuie mărimea XXL? Ție ți-ar veni și cea mai mică.
M-am bâlbâit:
— E…eu doar… am nevoie de ele pentru ceva. Te rog…
M-a privit în tăcere. M-a încercat o presimțire rea. Ghurab s-a scărpinat în bărbie și a spus:
— Pentru toate astea, trei tapiserii nu ajung. Chiar trebuie să faci cinci pe lună.
Deși era imposibil, de data asta rugămințile mele nu l-au înduplecat. Resemnat, am acceptat să renunț deocamdată la al doilea puiet de smochin și să primesc doar medicamentele și hainele, care valorau trei tapiserii. Am reușit chiar să-l conving să adauge sare și ulei. A promis că luna viitoare va veni cu cinci zile mai devreme, apoi a plecat. Am privit jeepul dispărând, cu un gol în suflet.
"Nu. Am făcut ce trebuia. Viața unui om este mai importantă.”
În plus, bărbatul acela era primul străin pe care îl vedeam de când m-am mutat aici. Era ca și cum Allah l-a trimis ca să mă salveze. Mi-am alungat regretul care încă mă apăsa și m-am apucat de muncă. Ce noroc că Ghurab a plecat fără să bănuiască nimic. Abia atunci am observat urmele de cămilă împrăștiate haotic în apropierea colibei. Dacă s-ar fi uitat în jur, ne-ar fi descoperit. Nu puteam risca să-i mai fac griji unchiului meu.
Ghurab avea să se întoarcă peste aproximativ o lună. Până atunci, bărbatul ar fi trebuit să se însănătoșească. Aveam să-i dau haine și să-l conduc mai departe. Era ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Cu gândul acesta, m-am grăbit să duc proviziile înăuntru.
În tot acest timp, bărbatul stătea nemișcat, fără să fi deschis ochii măcar o dată. Poate că nu dormea, ci şi-a pierdut cunoștința. După ce am pus totul la loc, am răsuflat și l-am verificat din nou. Bandajele pe care i le-am pus nu mai erau pătate de sânge. După ce i-am cercetat rana, mi-am ridicat privirea, iar trupul lui mi-a umplut tot câmpul vizual. Privindu-l cât era de lung, mi-am dat din nou seama:
"Era uriaș. Mai mare decât orice am văzut vreodată. Nici măcar urșii nu puteau fi atât de mari… nu-i așa?”
M-am uitat la picioarele lui parcă nesfârșite, cu gura uscată. Poate că era un urs în haine de om.
Gândul părea logic. Niciun om nu putea fi atât de mare. Am dat singur din cap și mi-am mutat privirea. Apoi i-am văzut chipul și eram convins pe loc.
"Era, fără nicio îndoială, un bărbat. Un bărbat nemaipomenit de înalt și incredibil de chipeş."
Pieptul lui, dezvelit când i-am desfăcut bandajele, părea de trei ori mai mare decât al meu. Și asta când avea mușchii relaxați. Cât de mare avea să pară în picioare? Mușchii abdomenului erau atât de bine definiți, încât trupul lui nu părea să aibă niciun strop de grăsime. Când mi-am dat seama că una dintre coapsele lui era aproape la fel de groasă ca talia mea, m-a cuprins frica.
"Cum a ajuns bărbatul acesta să fie rănit?”
Dacă se întâmpla ceva cumplit, aici nu avea cine să mă ajute. Dacă voia să-mi frângă gâtul, putea s-o facă cu o singură mână, poate chiar cu două degete. Un fior rece mi-a străbătut șira spinării.
"Trebuie să-l ajuţi, Yohan.”
Dintr-odată, mi-am amintit cuvintele pe care mi le-a spus tata în ziua aceea:
"Oamenii trebuie să se ajute unii pe alții.”
Amintirea mi-a dat curaj. Tata a trăit după acele cuvinte. În comparație cu ce s-a întâmplat atunci, situația de acum nu însemna nimic. Am tras aer adânc în piept și mi-am făcut curaj. Rikal s-a apropiat, cerându-și cina. Mi-am amintit că i-am promis mâncare și m-am ridicat imediat.
— Îmi pare rău, Rikal. Îți dau să mănânci chiar acum.
Era singura zi din lună în care aveam de toate. Îi umpleam mereu castronul lui Rikal cu pește și orez. De data asta însă, am ezitat. Acum era nevoie să hrănesc două guri. În timp ce măsuram orezul, m-am uitat înapoi. Bărbatul era tot inconștient, dar când se trezea avea să fie lihnit. Cu siguranță mânca mai mult decât mine și Rikal la un loc. Era nevoie să drămuiesc proviziile până luna următoare.
"Dar, ca de fiecare dată, alegerea era simplă. Aveam să sar eu peste o masă. Cât putea mânca Rikal?”
Hotărât, am spălat orezul și am pus oala pe foc. Rikal se învârtea nerăbdător în jurul meu. I-am pus un pește uscat întreg lângă castron. Aroma îmbietoare a orezului fiert s-a răspândit în aer. Era o seară banală, cu excepția bărbatului lungit în mijlocul colibei și a cămilei care aștepta lângă apă, afară.
Un sunet neobișnuit m-a trezit din somnul ușor. La început, nu mi-am dat seama ce era. A trecut atât de mult de când am auzit glasul altui om.
Am deschis ochii și mi-am dat seama că am adormit la războiul de țesut, cu obrazul sprijinit de cadru. Am verificat în grabă tapiseria. Din fericire, era neatinsă. Apoi m-am întors spre locul de unde venea sunetul. Era bărbatul culcat pe podea.
Gemea, cu broboane de sudoare pe frunte. M-am repezit la el și i-am lipit palma de frunte. Frigea. Febra îi creștea și încă nu putea înghiți pastile. Am încercat să-i dau apă, dar i s-a prelins pe lângă gură. Medicamentele acelea atât de prețioase nu-i foloseau la nimic dacă nu le putea înghiți.
"Ce să fac?”
Starea lui avea să se înrăutățească dacă nu făceam nimic. Fața i s-a îmbujorat și mai tare, iar gemetele au devenit tot mai chinuitoare. Am umezit o cârpă și i-am așezat-o pe frunte, apoi am rămas nemișcat. Nu exista decât o singură cale. Am luat în gură o înghițitură mare de apă, am strecurat pastila printre buze și mi-am lipit buzele de ale lui.