Cineva mă tot atingea ușor, iar eu m-am trezit amețit. Încă pe jumătate adormit, am zâmbit vag.
Mm...
Am întins mâna și am dat de o blană moale. Ah, era Rikal. Am zâmbit și l-am tras mai aproape. Cuibărit în brațele mele, Rikal a mieunat și m-a atins ușor pe piept cu lăbuțele, ținându-și ghearele retrase, de parcă încerca să mă trezească.
Fără tragere de inimă, am deschis ochii și am rămas o clipă întins, fără să înțeleg prea bine unde mă aflam. Patul era incredibil de moale și mă îmbia să adorm din nou, însă camera necunoscută m-a readus repede la realitate.
"Ah, da."
Amintirile mi-au revenit dintr-odată. M-am ridicat în șezut și am privit nedumerit cerul luminat de lună de dincolo de fereastră. Cât era ceasul?
Nu aveam niciun ceas în cameră. Presupunând că ora cinei a trecut de mult, m-am grăbit să cobor picioarele din pat, dar am încremenit. Camera s-a învârtit cu mine și m-am prăbușit înapoi, așteptând să-mi treacă amețeala.
"Sunt doar obosit? De ce văd totul atât de neclar?"
Am traversat camera clătinându-mă, cu Rikal după mine. Eram prea slăbit ca să-l iau în brațe, așa că m-am sprijinit de perete și am înaintat încet, întorcându-mă din când în când ca să mă asigur că nu rămăsese în urmă.
În conac era o liniște de mormânt. Nu se auzea nicio mișcare, iar neliniștea mea creștea cu fiecare pas.
"Unde era Kamar?"
Regretul a început să mă roadă. Când am vorbit cu unchiul, ar fi trebuit să pun mai multe întrebări, să-i spun lui Kamar să rămână cu mine sau măcar să cer sincer să stăm în aceeași cameră...
Mai în față, o fâșie de lumină ieșea pe sub o ușă îndepărtată. Am urmat coridorul luminat de lună, sperând că acolo era camera lui Kamar. Chiar dacă nu era, puteam măcar să întreb unde se afla sau să chem un servitor să mă ajute.
Cu speranța asta, am ajuns la ușă, dar m-am oprit când am auzit voci dinăuntru. L-am recunoscut pe primul vorbitor înainte să-i văd chipul. Era unchiul.
— Așa că îți poți imagina cât de surprins eram. Of, s-au încurcat rău lucrurile.
Ascultându-l, am întins mâna spre ușă, gata să intru și să întreb de Kamar. Dar atunci s-a auzit și vocea unei femei.
— Și ce s-a întâmplat până la urmă? Era o greșeală să-l aduci înapoi? Și de unde ai găsit un asemenea specimen?
Am încremenit. Știam că nu era bine să trag cu urechea, dar nu m-am putut desprinde de acolo. Un presentiment rău mi s-a strecurat în suflet și am ascultat mai atent.
Unchiul a continuat:
— Oricum, am încurcat povestea și l-am închis într-o cameră. L-am drogat, așa că o să doarmă până dimineață. Iar musafirul lui ar trebui să fie deja înlăturat din cale.
Tot trupul mi s-a încordat. Drogat? Înlăturat din cale? Unchiul a continuat:
— Într-o zi sau două se termină totul. Punem mâna pe fondul fiduciar al lui Yohan, apoi determinăm să dispară. Dacă îl iei cu binișorul, o să coopereze. Îl liniștești și termini munca.
Abia am înțeles jumătate din ce spuneau, dar un lucru era limpede: ceva era foarte greşit. Apoi s-a auzit vocea mătușii.
— Dar bărbatul acela? Am auzit că e ditamai omul. Să trăiești în deșert și tot să reușești să-ți găsești un bărbat... Omega sunt mereu puse pe așa ceva, aşa e? Ce performanță, în mijlocul pustietății.
Unchiul a râs încet și a clătinat din cap.
— Ei, s-au distrat cât au vrut, deci n-au de ce să regrete. Ce părere ai, profităm și noi de ocazie și mai facem un copil?
Mâna lui i-a alunecat peste umăr. Mătușa a răbufnit:
— Să mă compari cu asemenea rataţi? Nici să nu te gândești!
Unchiul a râs ruşinat. Mătușa a adăugat:
— Deci cu bărbatul acela s-a rezolvat, aşa e? Dar Yohan?
— Și cu Yohan. Mâine îl îmbunăm și terminăm povestea. Am așteptat șapte ani. Felicitări, dragă.
Râsul ei a devenit ascuțit.
— Mulțumită ție. Era atât de greu să aștept. Dar răbdarea e amară, iar roadele ei sunt dulci. Noi suntem dovada perfectă, aşa e?
— Numai când mă gândesc cât de palid a devenit Yohan și cum a încercat să fugă...
De data asta, unchiul a izbucnit într-un râs din toată inima. Am făcut un pas înapoi și mi-am dus mâna la gură ca să-mi înăbuș un strigăt.
"Nu se poate."
Pieptul mi s-a strâns, iar inima îmi bătea nebunește. Cum putea unchiul să mă trădeze în felul ăsta? Totul era o minciună? Nu m-a alungat de acolo ca să mă protejeze. M-a exilat. Și acum... fondul acela fiduciar, oare ce era? Fragmente din ziua aceea mi-au fulgerat prin minte.
"Dacă aici ai locuit, trebuie să existe o explicație."
Kamar.
Nu puteam să rămân acolo. Trebuia să-l găsesc pe Kamar și să plecăm.
"Unde era?"
M-am întors brusc, dar conacul părea nesfârșit. Amețeala îmi încețoșa vederea, iar eu am strâns din dinți și m-am silit să merg mai departe. Dacă mă descoperea cineva, aveam să mă gândesc la asta după. Mai întâi era nevoie să-l găsesc pe Kamar. Nu l-ar fi ținut într-un loc la vedere. Poate într-o cameră mai izolată.
Am crezut că întregul conac era reconstruit, dar structura de bază a rămas aceeași. Salonul și coridoarele erau acolo unde mi le aminteam. M-am gândit intens.
"Subsolul."
Îmi aminteam că îl exploram când eram copil. Dacă l-au ascuns pe Kamar undeva, acolo era probabil. Fără să ezit, am apucat clanța celei mai apropiate uși. Înainte s-o deschid, am ascultat. Nimic. Am deschis-o încet.
Cu Rikal în brațe, am ieșit pe coridor. Ca să ajung la scările care duceau la subsol, era nevoie să trec pe lângă salonul în care se aflau unchiul și mătușa. Am înghițit în sec și am înaintat pe vârfuri. Vocile se auzeau tot mai aproape.
— Yohan probabil a moștenit mintea slabă a mamei lui...
Râsul ironic al mătușii a răsunat în încăpere. L-am ignorat și am continuat să mă strecor înainte. Apoi s-a auzit vocea unchiului.
— Dar toate sunt o binecuvântare de la Allah. Yohan va ajunge acolo unde sunt fratele și cumnata lui. Încă un dar. Allah e cu adevărat generos, aşa e?
Mătușa a râs din nou.
— Și noi suntem milostivi. Când va veni timpul, îi alungăm pe amândoi acolo, cu tot cu soț...
Mi-am mușcat buza și m-am grăbit să trec mai departe. Am ajuns la capătul scărilor și am răsuflat ușurat, dar nu aveam timp să mă liniștesc.
"Trebuie să-l găsesc pe Kamar!"
Am coborât în grabă. Intrarea în subsol era la capătul coridorului, exact cum mi-o aminteam. Dacă nu era acolo, ce aveam să fac? M-am hotărât să caut cât mai repede. Nu știam ce voia unchiul de la mine, dar dacă rămâneam acolo, nici eu, nici Kamar nu urma să scăpăm.
Kamar.
Ochii au început să mă usture de la lacrimi. L-am pus în pericol. Ar fi trebuit să-l las să plece...
Dar gândul acela m-a determinat să clatin din cap. Nu puteam să gândesc așa. Am hotărât să rămânem împreună. Dacă şi Kamar ar fi aflat că m-am gândit să-l alung departe, s-ar fi înfuriat. Poate chiar s-ar fi întristat.
Hotărârea aceea mi-a dat putere. Mai întâi era nevoie să ieșim de acolo. Mai întâi era necesar să-l găsesc pe Kamar.
Din fericire, scările spre subsol erau ușor de găsit. Am deschis ușa și am intrat.
M-a izbit un miros stătut de umezeală și praf. M-am strâmbat și mi-am acoperit nasul și gura. Până și Rikal a mieunat nemulțumit de duhoare.
— Linişte Rikal. Nu, trebuie să facem liniște.
L-am liniștit și am închis ușa. Întunericul ne-a înghițit. M-a cuprins frica, dar, strângându-l pe Rikal la piept, am pipăit peretele. Nu departe, am simțit ceva ieșind din piatră: un întrerupător vechi. L-am apăsat, iar scara s-a umplut de lumină. Am clipit din cauza strălucirii, însă vederea continua să-mi joace feste. Am clipit de câteva ori și am început să cobor cu grijă.
— Kamar... Kamar?
Am strigat, dar mi-a răspuns doar tăcerea. Panica mi-a uscat gura. Dacă vederea nu mi se limpezea, nu aveam cum să-l găsesc. Lacrimile mi-au înțepat ochii. Atunci, pe sub mirosul de mucegai, am simțit o urmă slabă și dulce.
Am urmat mirosul, agățându-mă de el ca de o rugăciune, până într-un colț întunecat al subsolului. Am tresărit.
— Ah!
În fața mea se afla o cușcă uriașă, destul de mare pentru un animal de talie mare.
— Kamar!
Am strigat și m-am repezit înainte. Pe măsură ce vederea mi se limpezea, am căutat disperat înăuntru, dar degeaba. Cușca era goală. Am rămas nemișcat, uluit, cu mintea complet goală.