Eram amețit tot drumul. Să las în urmă locul acela și să mă întorc acasă era ceva la care nu am îndrăznit nici măcar să visez.
Dar acum era real. Eram pe punctul să mă ciupesc din nou de coapsă când Kamar, așezat lângă mine, mi-a prins mâna. A strâns-o ferm, de parcă mi-ar fi spus să mă opresc, și m-a readus la realitate.
"Mulțumesc."
Am rostit cuvântul doar din buze, iar Kamar mi-a zâmbit. M-am uitat pe fereastră și am văzut cum nisipul devenea tot mai rar, iar casele începeau să apară una câte una. Al-Fatih, locul în care m-am născut și am crescut. Inima mi-a tresărit, iar pulsul mi s-a accelerat. Străzile care se desfășurau înaintea mea mi se păreau în același timp cunoscute și străine. Ghurab mi-a spus că în ziua aceea se împlineau exact șapte ani de când am plecat să trăiesc în oază. Știam că a trecut timpul — zilele de acolo semănau toate între ele — dar nu-i simțisem cu adevărat greutatea. Acum, dintr-odată, toți anii aceia păreau să se prăvălească peste mine. Străzile pe care aproape că nu le mai recunoșteam determinau ca totul să pară și mai real.
"A trecut atât de mult timp."
Cu un gol dureros în piept, am tras aer adânc. Încercând să-mi stăpânesc lacrimile, l-am mângâiat pe Rikal, care stătea în poala mea. Și el se întorcea aici după șapte ani. M-am întrebat dacă își mai amintea conacul. Plecase de acolo când era doar un pui.
În timp ce îl mângâiam încet, Kamar m-a întrebat:
— Aici te-ai născut?
Am dat din cap.
— Am trăit aici până când m-am diferențiat ca Omega. După aceea, n-am mai avut de ales și era nevoie să plec...
— Ca să nu ți se întâmple ceva rău?
Kamar mi-a repetat întocmai cuvintele, iar eu am răspuns din nou:
— Da. Cred că m-a trădat cineva...
— Te-a trădat pentru că ești Omega?
— Da.
Am dat din nou din cap și am continuat:
— Din fericire, unchiul m-a avertizat și am reușit să fug. Mi-a spus că mă va chema înapoi când va fi în siguranță...
Mi s-a strâns gâtul și am expirat încet.
— Nu mi-am imaginat niciodată că voi putea să mă întorc cu adevărat.
Am încercat să-i zâmbesc, dar Kamar n-a zâmbit.
— Cineva te-a trădat, iar unchiul tău te-a avertizat? Cum de știa?
— Păi...
Întrebarea lui m-a luat prin surprindere. Nu m-am gândit niciodată la asta. Pe atunci eram prea tânăr, iar după aceea pur și simplu mi-am trăit zilele fără să mai pun întrebări. Chiar și acum eram doar recunoscător că mă aflam în mașina lui Ghurab și mă întorceam acasă.
— Totuși, nu se poate ca unchiul să fi vrut să mă trădeze.
— Cine știe.
Kamar a răspuns cu o urmă de ironie. Mașina a trecut pe sub o poartă uriașă și a intrat într-o grădină îngrijită. Dincolo de ea ar fi trebuit să se afle vechiul conac pe care mama l-a iubit atât de mult. De la arhitectură până la sculptura fântânii, fiecare detaliu purta amprenta ei. Au trecut șapte ani, dar eu îmi aminteam totul. Locul acela păstra amintiri pe care nu le-aș fi putut uita niciodată.
Dar când am coborât din mașină și am privit grădina, am încremenit. Fântâna din centru și straturile de flori au dispărut. În locul lor se întindeau dale de marmură cu inserții aurii. Conacul bogat ornamentat, cu o cupolă și motive arabesce pe pereți și coloane, nu mai exista. Era înlocuit de o clădire modernă, în stil occidental. Prin pereții de sticlă am zărit chiar și un lift în mișcare. Nimic din fața mea nu semăna cu ce am păstrat în amintire. Pentru o clipă m-am întrebat dacă Ghurab nu a greșit drumul. Înainte să pot spune ceva, Kamar a privit clădirea și a spus:
— Dacă aici ai locuit, trebuie să existe o explicație.
— Dar... cum...? Cred că am venit în locul greșit...
L-am căutat neliniștit pe Ghurab cu privirea, dar a dispărut. Panica mi-a cuprins pieptul. Îl țineam strâns pe Rikal când am simțit brațele lui Kamar în jurul meu.
— Ah...
Auzindu-i bătăile inimii atât de cunoscute, am început să mă liniștesc. Deasupra mea, Kamar a spus:
— E în regulă. Nu-ți face griji. Sunt aici.
— Da...
M-am gândit cât de norocos eram că nu mă aflam singur acolo. Cât de recunoscător eram că îl aveam pe Kamar lângă mine.
— Allah există, Kamar.
Am spus-o dintr-odată. Kamar m-a întrebat:
— Despre ce vorbești?
N-am putut să nu zâmbesc când am auzit mica enervare din vocea lui.
— El te-a trimis la mine.
Kamar a încremenit. L-am strâns tare în brațe.
— O să-i mulțumesc lui Allah toată viața pentru că te-am întâlnit. Doar că... îmi pare rău pentru memoria ta.
Am mormăit încet, iar Kamar m-a strâns și mai tare.
— E în regulă. Oricum, amintirile alea nu mai contează.
Apoi a adăugat cu blândețe:
— Îmi sunt de ajuns amintirile pe care le vom crea împreună.
Mi s-a umplut pieptul de căldură. Mi-am ridicat capul și privirile ni s-au întâlnit. Când l-am văzut pe Kamar înclinându-și capul, am închis ochii și am așteptat să-i simt buzele, cu mirosul lor dulce, peste ale mele.
— Tinere stăpân.
Am tresărit și am încremenit. Când am deschis ochii, l-am văzut pe Ghurab apropiindu-se.
— Stăpânul vă așteaptă înăuntru. Vă rog, pe aici.
S-a întors și ne-a făcut semn să-l urmăm, iar eu și Kamar am mers unul lângă altul.
"E în regulă", mi-a spus Kamar doar din buze, iar eu i-am zâmbit recunoscător.
De îndată ce am trecut pragul conacului, soarele arzător a rămas în urmă, iar căldura s-a domolit. Mergând pe coridorul liniștit, am tot căutat ceva care să-mi amintească de casa copilăriei mele, dar în zadar. Nu a mai rămas nici măcar o urmă din vechiul conac. Dezamăgirea și golul care m-au cuprins au șters bucuria pe care am simțit-o la întoarcere. Mi-am dat seama că am devenit un străin în locul care era cândva casa mea.
Ghurab a bătut la o ușă de la capătul coridorului. Înainte ca ea să se deschidă, s-a uitat la Kamar și a spus:
— Stăpânul dorește să vorbească mai întâi doar cu tânărul stăpân. Domnule, vă rog să așteptați aici.
Kamar s-a încruntat, iar eu am ezitat o clipă înainte să dau din cap.
— Ne vedem mai târziu, Kamar.
Nu părea deloc încântat, dar, în loc să protesteze, s-a uitat la motanul pe care îl țineam în brațe.
— Vrei să-l țin eu?
Rikal și-a zburlit blana și a mieunat ascuțit, de parcă ar fi înțeles. Am zâmbit strâmb și l-am strâns mai aproape de piept.
— Mă simt bine, mulțumesc.
Am ridicat o mână în semn de rămas-bun. Kamar mi-a sărutat degetul înainte să-mi dea drumul. O tristețe greu de închipuit m-a cuprins când am pornit mai departe și m-am uitat înapoi. În urma mea, Ghurab a închis ușa. M-am întors și, în sfârșit, l-am privit pe bărbatul care mă aștepta înăuntru.
— Yohan!
— Unchiule!
Un bărbat îmbrăcat într-o kandura* albă s-a apropiat de mine cu un zâmbet larg.
— Cât timp a trecut! Mi-era atât de dor de tine. Fratele tău și cumnata ta vor fi nespus de fericiți. Slavă lui Allah. Ce binecuvântare!
A mormăit o rugăciune scurtă, apoi m-a cuprins în brațe și m-a bătut ușor pe spate.
— Mă bucur că arăți bine. Cum te-ai descurcat în tot timpul ăsta? Hai, așază-te. Avem atâtea de vorbit.
Unchiul m-a condus spre un scaun și s-a așezat lângă mine.
— Dar cine este bărbatul cu care ai venit? Mi s-a spus că locuiai singur în oază.
Probabil Ghurab i-a povestit. Am roșit și am răspuns:
— Păi... s-au întâmplat anumite lucruri și am ajuns să locuim împreună.
— Anumite lucruri? Îți este greu să vorbești despre ele?
Unchiul m-a întrebat cu blândețe, dar tot nu mă simțeam în stare să-i spun totul. Am mormăit:
— Îți povestesc mai târziu. Îmi pare rău. Dar... casa e atât de diferită. Am crezut că am ajuns în locul greșit. Ce s-a întâmplat?
Am schimbat cu grijă subiectul. Unchiul a făcut un gest nepăsător.
— Ce să se întâmple? Casa veche s-a deteriorat prea tare, așa că am reconstruit-o. Atât.
— S-a deteriorat?
Știam că vechiul conac era construit după nașterea mea. Nu avea cum să fie atât de vechi încât să se fi degradat deja. Văzându-mi nedumerirea, unchiul a adăugat:
— Nu te pricepi prea bine la case. Soarele e puternic, iar nisipul deșertului ajunge peste tot. Clădirile se degradează repede aici. Cele mai multe nici nu rezistă zece ani. A voastră a ținut chiar foarte bine.
"Chiar așa să fie?"
Voiam să-l întreb și de ce s-a schimbat grădina, dar nu mi s-a părut momentul potrivit. Deși neliniștea continua să mă roadă, mă liniștea măcar gândul că şi Kamar era acolo cu mine. Unchiul și-a dres glasul și a schimbat din nou subiectul.
— Deocamdată odihnește-te azi și vorbim mai multe mâine. Trebuie să-ți fie sete. Bea niște ceai.
După ce am băut puțin din ceaiul pe care mi l-a oferit și am mai stat de vorbă, am urmat un servitor afară.
— Vă conduc în camera dumneavoastră.
M-am uitat în jur și am întrebat cu grijă:
— Scuzați-mă, unde este camera însoțitorului meu?
Servitorul s-a oprit și s-a încruntat.
— Nu știu. Majordomul ar trebui să știe.
— Înțeleg...
M-am simțit stingherit, dar n-am vrut să insist, așa că i-am mulțumit încet. Când am intrat în cameră, servitorul a spus:
— Cina va fi peste o oră. Probabil că atunci vă veți întâlni și cu însoțitorul dumneavoastră.
— Ah, da... mulțumesc.
M-am simțit ceva mai bine și i-am mulțumit cu un zâmbet. A închis ușa fără să mai spună nimic. Rămas singur, am privit în jur. Camera, pregătită în grabă, era aproape goală, cu un pat care părea nefolosit și doar câteva piese de mobilier. M-am așezat pe marginea patului și oboseala m-a cuprins dintr-odată.
"Trebuie să mă spăl și să cobor la cină..."
Dar, mai mult decât foamea, îmi lipsea Kamar. Trebuia să văd dacă exista ceva alături de care să chem un servitor. Înainte era un șnur lângă pat, dar acum nu mai era.
"Poate că în camerele de oaspeți nu există..."
Gândurile s-au risipit treptat. M-am lăsat pe pat, iar pleoapele grele mi s-au închis.
- // -
*O kandura albă (cunoscută și sub numele de thobe, thawb sau dishdasha) este piesa centrală a portului tradițional bărbătesc în Orientul Mijlociu, fiind purtată zilnic în special în Emiratele Arabe Unite, Arabia Saudită și Qatar.
Această robă lungă până la glezne, de culoare albă, este confecționată din materiale lejere și respirabile (bumbac fin sau amestecuri sintetice premium) pentru a reflecta razele soarelui și a menține răcoarea în zonele cu climă deșertică.