— Da. Un latte, un cappuccino, un espresso. Și un sandviș cu ton?
Imediat ce a venit comanda, m-am pus pe muncă și am început să pregătesc băuturile.
Încă nu aveau suficientă încredere în mine ca să mă lase la casă, așa că mă ocupam de băuturi.
Dar acum știam meniul pe de rost și nu mă mai încurcam.
Am terminat repede.
Apoi a venit un nou val de comenzi.
Mai era un barista cu mine, dar în orele aglomerate totul devenea haotic.
Sandvișuri, prăjituri, băuturi.
Numai să ținem minte fiecare comandă era obositor.
— Of...
Când valul s-a mai liniștit, am oftat cu toții aproape în același timp.
— Localul ăsta este prea aglomerat. Îmi plăcea mai mult la fostul job. Nu venea aproape nimeni și era atât de liniște… s-a plâns colegul de la casă.
Altul l-a necăjit:
— Dar locul acela s-a închis, aşa e?
— Da.
În timp ce ei glumeau, am șters o masă lipicioasă.
Colegul de la casă m-a observat.
— Yohan, ia o pauză. Pari epuizat.
— Termin doar masa asta.
Am început de puțin timp să lucrez la cafenea, dar îmi plăcea.
Era plăcut să învăț ceva nou.
Mă obosea fizic, dar, în același timp, mă simțeam mereu plin de energie.
Am început să fredonez încet.
Celălalt barista a clătinat amuzat din cap.
— Ești ciudat, Yohan.
— Eu?
A râs și s-a întors spre ceilalți.
Puțin ruşinat, am terminat de șters toate mesele.
— A rămas un brownie. Îl vrei?
— Mulțumesc.
Aproape de închidere, proprietarul mi-a împachetat câteva produse rămase.
I-am mulțumit și am plecat.
În ziua aceea am sărit peste tura de la librărie și am lucrat toată ziua aici.
Îmi chiorăia stomacul, dar mă bucura gândul la brownie și cafea acasă.
A doua zi nu aveam cursuri.
Doar o tură dimineața la librărie.
După-amiază urma să merg la bibliotecă, să-mi verific e-mailul și să împrumut niște cărți.
"Oare să păstrez brownie-ul pentru bibliotecă?"
M-am răzgândit.
Mi-am cumpărat un sandviș pentru cină și am plecat acasă.
Ca de obicei, pisicile mă așteptau.
— Am venit!
Au început să miaune imediat.
Le-am pus apă și mâncare.
Eu am mâncat ultimul.
După sandvișul cu șuncă și ou și o cafea, m-am băgat în pat.
A doua zi, pe la prânz, am ajuns la bibliotecă.
Am încremenit când am văzut inboxul.
"1"
Aveam un e-mail.
Mi-am spus să nu mă entuziasmez prea repede și am deschis cu grijă mesajele.
"Putea fi spam."
Uneori mesajele nedorite ajungeau și în inbox.
M-am pregătit să fiu dezamăgit.
Dar când am văzut numele expeditorului, am tresărit.
Steward.
Mi-am acoperit gura cu mâna ca să nu scot un strigăt de bucurie.
Inima îmi bătea nebunește.
Am inspirat adânc.
Apoi am deschis mesajul.
"Salut, Yohan. Ce mai faci?"
"Foarte bine, Steward."
Am citit fiecare literă încet, cu atenție.
Îmi povestea despre viața lui, despre California, despre cercetare.
Despre lucruri mărunte.
La final spunea că își făcea griji pentru mine.
Am citit mesajul de trei ori până am reușit să mă liniștesc suficient cât să răspund.
"Ste... ward..."
Am început să apăs tastele una câte una.
Dar uitam mereu ce doream să scriu.
În cele din urmă am cerut hârtie și un pix.
Mi-am scris întâi răspunsul pe hârtie.
Apoi am copiat cu răbdare fiecare literă în e-mail.
Când am apăsat în sfârșit pe trimitere, au trecut două ore.
— Of...
Am mai așteptat puțin, sperând să văd dacă îl citea.
Nu s-a schimbat nimic.
Mi s-a făcut foame, așa că m-am ridicat.
Am ieșit din bibliotecă alături de cafea și brownie și m-am așezat pe o bancă.
Cerul era senin.
Aerul proaspăt a determinat ca pieptul meu să se simtă mai larg.
Oamenii treceau liniștiți pe lângă mine.
Am desfăcut ambalajul și am mușcat din brownie.
— Este bun.
Am mormăit fără să-mi dau seama.
Era specialitatea cafenelei.
Unii oameni veneau de departe doar pentru el.
Am mai luat o gură de cafea.
"Parcă e raiul."
Și atunci...
Privirea mi s-a încețoșat.
Am încremenit, surprins.
Dar trupul și-a amintit înaintea minții.
"Îți plac macarons, aşa e?"
— Ah...
Emoția a izbucnit fără avertisment.
Lacrimile au început să-mi curgă.
Mi-am ascuns fața în palme și am început să plâng.
"Sunt atât de mulți oameni pe lume."
"De ce doar tu?"
Totul s-a terminat.
Atunci de ce mă chinuiau amintirile?
Începuturile erau încețoșate.
Finalurile însă erau clare.
Știam prea bine că eu am plecat.
Și regretam.
Regretam din tot sufletul.
"De ce nu te-am iubit și mai mult atunci?"
"De ce nu te-am ținut măcar o clipă în plus?"
"De ce nu ți-am spus «te iubesc» de mai multe ori, cât încă puteam?"
"Poate aș fi regretat mai puțin."
Acum nu mai puteam spune nimic.
Am continuat să plâng.
Lacrimile nu s-au oprit.
Respirația era sacadată.
Mi-am apăsat mâinile peste gură.
Mi-am închis ochii.
Mi-am ținut respirația.
Nimic nu oprea lacrimile.
Nimic nu oprea durerea.
"Credeam că am uitat."
Am înțeles cu amărăciune.
Chiar am crezut că am uitat complet.
Atunci de ce îmi zdruncina inima atât de tare tocmai acum?
"Oare voi mai iubi vreodată?"
"Oare inima mea va mai arde vreodată așa?"
Nu.
Nu mai exista nimeni pentru care să pot simți o iubire atât de profundă.
Și totuși urma să trăiesc.
Urma să-mi port inima dureroasă mai departe.
Urma să respir.
Să vorbesc.
Uneori chiar să zâmbesc.
Am plâns până mi s-a tăiat respirația.
"Și dacă într-o zi, mergând pe stradă, privind pe o fereastră sau fără niciun motiv, îmi voi aminti din nou de tine?"
"Oare voi plânge așa?"
"O să doară la fel?"
"Sper că da."
Ca să trăiești pentru totdeauna în mine.
"Dar sper și că nu."
Ca să nu mă mai doară inima.
"Fiindcă acum voi muri singur."
Anotimpurile urmau să vină și să treacă.
Și apoi să revină.
Într-o zi urma să-mi trag și eu ultima suflare și să-mi iau rămas-bun.
"Atunci, Kamar..."
"Pot să vin la tine?"
"Dacă îți voi șopti «te iubesc», îmi vei spune și tu că ți-a fost dor de mine?"
"Sper că da."
"Sper din tot sufletul."
─ ▫ ─
— Eu... eu te plac, Yohan. Vrei să ieși cu mine?
Chipul lui Louis era roșu ca o cutie poștală.
Am clipit surprins.
Era sfârșitul semestrului.
Nu știam cum să reacționez.
Mi-a spus că voia să vorbim după curs, m-a tras în spatele clădirii și apoi mi-a mărturisit totul dintr-odată.
Amanda și Laura stăteau puțin mai în spate și urmăreau scena cu mare interes.
— Eu...
Mi-am frecat ceafa, încercând să găsesc cuvintele.
— Îmi pare rău, dar...
Louis a oftat lung, resemnat.
M-am uitat la el.
Avea chipul descurajat.
— Știam eu. Un Omega chipeş ca tine n-ar putea să placă vreodată un Beta ca mine.
— Nu, Louis. Nu are nicio legătură cu asta.
Mi s-au încălzit obrajii și m-am grăbit să-l contrazic.
Dar nu părea convins.
— Este pentru că... nu poți uita persoana care te-a marcat?
Vocea i-a devenit nesigură.
Am tăcut înainte să-l mai contrazic.
— Probabil că nu-l voi uita niciodată.
Am zâmbit slab.
— Dar acum este doar o parte din viața mea. Atât.
Pentru că nu-mi puteam imagina viața fără Kamar al meu.
Și totuși, eu știam mai bine decât oricine că s-a terminat cu adevărat.
Mai ales acum era nevoie să mă concentrez pe studii.
Engleza mea abia a ajuns la nivelul la care puteam citi încet un roman.
Nu aveam loc pentru altceva.
L-am refuzat cât mai blând.
— Îmi pare rău, Louis. Trebuie să ajung la lucru...
Nu voiam să întârzii.
Mi-am cerut scuze și am plecat repede.
Când m-am uitat în urmă, Laura și Amanda îl consolau pe Louis.
"Bine."
Am răsuflat ușurat și am grăbit pasul spre metrou.
Abia am prins trenul pe care îl luam de obicei.
Am expirat, încă fără să-mi fi revenit complet.
O altă zi firească a trecut.
Cu excepția declarației imprevizibile a lui Louis.
— Ai terminat pe azi, Yohan.
Când șeful mi-a spus că puteam închide, am pus ultima revistă la loc și m-am întins.
Am terminat mai devreme.
Aveam timp să mă joc cu pisicile.
Și era ziua de salariu.
Urma să cumpăr câteva conserve în drum spre casă.
Librăria era la cincisprezece minute de mers pe jos.
Era o plimbare plăcută, cu multe magazine pe drum.
Am cumpărat câte o conservă pentru fiecare pisică și am plecat spre apartament.
Când am ajuns în fața clădirii, ceva mi s-a părut ciudat.
În față era parcată o mașină neagră, elegantă, pe care nu am mai văzut-o.
În cartierul nostru asemenea mașini erau rare.
M-am încruntat, dar am intrat.
Am descuiat ușa și am răsuflat ușurat.
— Rikal! Blanche!
Le-am strigat.
Pisicile au venit imediat alergând.
Blanche își merita numele.
Blana ei era albă ca zăpada.
Am deschis conserve pentru fiecare dintre cei trei pisoi.
În timp ce mă grăbeam, telefonul a început să sune.
"Cine putea fi?"
Am privit numărul necunoscut și m-am încruntat.
În același timp a sunat și soneria.
— Hm...
Pisicile mieunau.
Telefonul vibra.
Soneria suna fără oprire.
Complet zăpăcit, am răspuns la telefon și am alergat spre interfon.
— Alo? Cine este?
Pentru câteva clipe n-a răspuns nimeni.
Apoi s-a auzit o voce cunoscută.
— Yohan? Yohan, ești acolo?
"Steward?"
Am clipit.
El a continuat repede:
— Yohan, ai auzit? Prințul Moștenitor... Asgail...
În același timp, din interfon s-a auzit o altă voce:
— Yohan. Eu sunt.
Am încremenit.
În aceeași clipă, Steward a strigat în telefon:
— Asgail a abdicat de la tron!