M-am întors când am auzit un bărbat strigându-mă insistent.
Venea spre mine gâfâind.
Nu-l cunoșteam.
Ținea ceva în mână și mi l-a întins stângaci.
— Este al tău? L-am găsit.
Era un portofel uzat.
Am clătinat din cap.
— Nu, nu este al meu. Scuză-mă.
M-am întors să plec, dar m-a oprit din nou.
— Stai!
M-am întors spre el.
Și-a scărpinat capul, ruşinat.
— Îmi pare rău. De fapt... este portofelul meu. N-am știut cum să încep să vorbesc cu tine.
Engleza lui era ezitantă.
Mi-au trebuit câteva clipe să înțeleg ce dorea să spună.
— Ah...
Prinzând curaj, a continuat:
— Te-am văzut în ultimele zile. Iei mereu trenul ăsta la aceeași oră. Mergi undeva prin apropiere?
— La universitate.
În minte am adăugat:
"La cursurile de limbă."
Dar n-am mai spus-o cu voce tare.
Chipul lui s-a luminat și m-a întrebat ceva ce am înțeles doar pe jumătate.
Dacă eram Alfa sau Omega.
— Sunt Omega.
Mi-am atins ușor semnul de la ureche.
Când l-a văzut, expresia lui a încremenit o clipă, apoi dezamăgirea i s-a citit pe chip.
Nu era prima dată când se întâmpla.
L-am salutat scurt și am plecat.
De data asta nu a mai insistat.
Unii Alfa încercau să continue chiar și după ce vedeau semnul, prefăcându-se că nu conta sau inventând tot felul de povești.
Până acum am reușit să-i evit.
"Fii mai dur, Yohan."
Mi-am amintit sfatul lui Steward când mi-am zărit reflexia într-o vitrină.
Am încercat să am o expresie mai dură.
N-a ținut prea mult.
Mi s-a îmblânzit imediat și am grăbit pasul.
Nu mai aveam mult până la destinație.
— Yohan, aici!
Amanda, colega mea de curs, mi-a făcut semn cu mâna.
Prietenii deja așezați m-au salutat pe rând când am ajuns la masă.
— Yohan, ai terminat tema de ieri? Pot să mă uit doar la răspunsuri?
— Sigur.
Tocmai căutam în geantă când Louis a intervenit:
— Nu-i arăta tot, Yohan. Fiecare trebuie să-și facă singur tema.
M-am oprit.
Laura a scos deja foile de exerciții.
Apoi și le-a smuls repede înapoi.
— Mereu trebuie să ne cerţi.
A bombănit apoi ceva în spaniolă, dar n-am înțeles.
Mi-am scos cărțile și m-am pregătit de curs.
O frunză a intrat pe fereastra deschisă și a căzut peste manualul meu.
Am luat-o între degete și am zâmbit.
Au trecut deja șase luni de când am venit în America.
— Cum era la curs azi, Yohan?
După ore am mers la laborator.
Steward m-a întâmpinat vesel.
De două ori pe săptămână îl ajutam la cercetare.
Îmi lua sânge, făceam măsurători ale feromonilor și alte teste simple.
Mă bucuram de fiecare dată că îi puteam fi de folos.
— Era bine. Îmi place foarte mult să învăț, Steward.
Încercam să vorbesc numai în engleză.
Și el îmi răspundea tot în engleză, dar rar, cu pronunție clară și propoziții simple.
Am zâmbit în timp ce îi răspundeam la întrebări.
Apoi a trecut la muncă.
— Azi e simplu. Completezi niște chestionare și facem câteva măsurători ale feromonilor.
Mi-a întins hârtiile.
— Mulțumesc ca întotdeauna, Yohan.
— Mă bucur să te ajut.
Am adăugat, puțin rușinat:
— Și să câștig ceva bani.
De fiecare dată când îl ajutam, mă plătea.
La început am refuzat.
Dar mi-a explicat că era obligat prin lege să mă plătească și că altfel putea avea probleme.
În cele din urmă am acceptat.
Banii aceia mă ajutau mai mult decât m-am așteptat.
— Nu este greu cu slujba part-time?
M-a întrebat în timp ce completam cu grijă chestionarul în engleză.
Lucram câteva ore pe săptămână într-o librărie din apropierea apartamentului meu.
Steward mi-a găsit și locul acela.
— Este bine. Pot să citesc cărți.
Deocamdată mai ales cărți ilustrate.
Dar erau bune pentru engleza mea.
Luna trecută, proprietarul mi-a dat un mic bonus și mi-a spus că puteam alege orice carte doream.
Am ales un roman.
Mi-a luat două săptămâni să-l termin și abia așteptam să-l citesc din nou.
"Dacă aș ști engleza mai bine..."
— Trebuie să fie greu. O țară nouă, o limbă pe care n-o cunoști.
De data asta Steward a vorbit în limba pe care o înțelegeam cel mai bine, ca să-mi fie mai ușor.
— Tot avocat vrei să devii?
— Da.
Am răspuns fără să mă opresc din scris.
— Oricât ar dura, vreau să-i ajut pe oamenii nedreptățiți.
Am încercat o dată să citesc o carte de drept.
Abia am trecut de două rânduri.
Să studiez dreptul aici, în engleză, urma să fie cumplit de greu.
Dar eram hotărât.
Timpul nu mă speria.
Banii erau problema.
Am plecat de lângă Asgail fără nimic.
Faptul că m-am descurcat singur era aproape o problemă de mândrie.
Și vânzarea tapiseriilor mă ajuta mult.
— Nu te suprasolicita, Yohan.
Steward m-a dus în laborator.
În ziua aceea mi-a verificat doar semnele vitale și mi-a făcut un control simplu.
Nu aveam teste complicate cu feromoni.
După aceea mă conducea întotdeauna acasă.
— Așteaptă puțin, Yohan. Vin imediat.
— Nu te grăbi.
M-am așezat în sala de așteptare.
Acasă nu aveam nici computer, nici internet.
Așa că asta era una dintre puținele ocazii în care puteam intra online.
Prima dată când Steward m-a învățat să folosesc computerul am stat în fața ecranului toată ziua, până mi s-a făcut rău.
Acum mă limitam la câteva minute.
Mi-am verificat e-mailul.
Nimic în inbox.
Trei mesaje în spam.
Steward m-a avertizat să nu deschid niciodată mesajele de acolo.
Așa că n-am deschis nimic.
Am păstrat însă unul.
Era al treizeci și șaptelea mesaj spam pe care l-am primit de când mi-am făcut adresa.
Nu conta că era spam.
Tot mă determina să simt că am primit corespondență.
— Hai să mergem, Yohan.
Steward a apărut lângă mine.
Am închis computerul cu regret și m-am ridicat.
M-a dus cu mașina.
Mi-am pus centura, iar el m-a întrebat:
— Azi lucrezi la librărie, aşa e? Te las acolo?
— Da. Mulțumesc.
Am vorbit pe drum și curând am ajuns.
I-am mulțumit și am intrat.
— Bună ziua.
— Yohan, bine ai venit.
Proprietarul s-a uitat la ceas.
Ajungeam mereu cu cinci sau zece minute mai devreme.
În ziua aceea am venit cu zece minute mai devreme.
— Îmi place că ești atât de conștiincios, Yohan.
Mi-am scărpinat capul, zâmbind.
Mi-am pus geanta la locul ei și am început să ajut la aranjat.
Încă vorbeam și citeam destul de prost, așa că aveam nevoie de îndrumarea lui.
Eram recunoscător că m-a angajat și munceam cât puteam de bine.
Până la închidere eram epuizat.
Am făcut duș în baia minusculă, am curățat litierele pisicilor și m-am prăbușit în pat.
Zilele treceau repede.
Eram mereu ocupat.
Nu mai aveam timp să stau și să mă gândesc.
De aceea, când am văzut titlul din ziar, nu am simțit niciun șoc.
"Regele Regatului Al-Ad s-a căsătorit"
Privirea mi-a căzut pe fotografie.
Asgail, îmbrăcat oficial, stătea lângă Prințesa Najima și făcea cu mâna mulțimii.
El era la fel de chipeş.
Ea era la fel de frumoasă.
Am crezut că am uitat.
Dar fotografia a determinat ca amintirile să doară din nou, de parcă totul s-ar fi întâmplat ieri.
Atât.
Nimic mai mult.
Am pus ziarul la loc și am terminat de închis librăria.
Era aproape uimitor că nu am simțit nimic.
În noaptea aceea am dormit adânc.
Fără vise.
— Te muți în celălalt capăt al țării?
Vestea a venit din senin săptămâna următoare.
Steward mă conducea acasă după lucru când mi-a spus în mașină.
Vocea lui era vinovată.
— Îmi pare rău, Yohan. S-a hotărât foarte repede.
— Departe? Cât de departe?
S-a gândit puțin și a zâmbit strâmb.
— Cam șase ore cu avionul.
Mi s-a strâns gâtul.
"Pleacă?"
"Rămân singur în orașul acesta uriaș și străin?"
Urma să fiu complet singur.
Frica m-a cuprins imediat.
Dar era încă un rămas-bun pe care era nevoie să învăț să-l suport.
— Îți voi scrie des, Yohan. Și vii să mă vizitezi în vacanțe.
M-a bătut ușor pe umăr.
Fiind ultima lui zi, mi-a dat plata dublă.
Am încercat să refuz, dar mi-a împins banii în mână și a fugit înainte să-i pot da înapoi.
Am urcat singur spre apartament, amorțit.
Așa cum a spus, trei zile mai târziu Steward a plecat la New York.
Iar eu am rămas singur.
"Trebuie să devin mai puternic."
În autobuz mi-am repetat hotărârea.
"Am un vis."
"Voi deveni avocat."
"Rezistă, Yohan."
A doua zi am avut noroc și am găsit câteva ore de lucru într-o cafenea.
Eram atât de bine dispus, încât le-am deschis pisicilor o conservă în plus.
Și astfel zilele mele aglomerate au început din nou.