Asgail m-a privit cu ochii larg deschiși, fără să clipească.
Părea atât de pierdut în gânduri, încât a uitat până și să respire normal.
I-am zâmbit obosit.
Mi-am închis încet ochii, apoi i-am deschis din nou și i-am spus:
— Hai să punem capăt acum.
— De ce?
După mult timp, a reușit în sfârșit să vorbească.
Părea că nu putea să creadă ce a auzit.
A rostit doar acel cuvânt și a tăcut din nou.
Eu i-am răspuns fără să ezit:
— Nu mai am niciun motiv să rămân aici.
M-a privit uluit, de parcă a uitat cum să vorbească.
Mi-am coborât ochii și am adăugat aproape pentru mine:
— S-a terminat.
— S-a terminat?
Vocea lui Asgail s-a frânt.
Chipul i s-a încordat.
Cu greu, a reușit să întrebe:
— Ce vrei să spui, Yohan? Vorbește ca să pot înțelege.
Am făcut o scurtă pauză.
— Plec de aici.
Pentru că n-a răspuns, am repetat altfel:
— Plec de lângă tine.
— De ce?
De data asta întrebarea a venit repede.
Am rostit cuvintele pe care le-am repetat în minte iar și iar.
— Bărbatul pe care l-am iubit... nu mai există.
Expresia lui Asgail s-a golit complet.
Era limpede că nu înțelegea.
Era firesc.
Era Kamar.
Și totuși nu mai era Kamar din oază.
— Ai spus că vei muri împreună cu mine...
Mi-am forțat un zâmbet, amintindu-mi ziua aceea.
— Dar bărbatul acela spune acum că nu mai poate muri cu mine.
Asgail m-a privit în tăcere.
Și-a deschis gura, dar cuvintele nu veneau.
Nu știam dacă nu avea nimic de spus sau avea prea multe.
După câteva încercări, a reușit în sfârșit:
— Ce vrei să spui? Eu sunt Kamar.
Voia parcă să spună:
"Kamar al tău este chiar aici."
Nu m-am putut abține să nu zâmbesc trist.
L-am privit și am întrebat:
— Atunci poți muri împreună cu mine?
Asgail a încremenit.
Confuzia i s-a văzut atât de clar pe chip, încât pentru o clipă l-am văzut suprapunându-se peste bărbatul de demult, deşi nu a trecut chiar atât de mult timp.
— Vezi?
Atunci nu a ezitat nici măcar o clipă.
— Acum ai prea multe.
Nu mai putea.
Nu mai era omul care m-a avut doar pe mine.
Pe vremuri m-am temut de altceva.
"Dacă iubește pe cineva?"
"Dacă are o soție care îl așteaptă?"
"Sau un copil pe care îl iubește mai mult decât orice?"
"Ce voi face atunci?"
Dar lumea avea să mi-l ia într-un mod cu totul diferit.
Nu avea o soție iubită.
Nu avea niciun copil prețios.
Avea însă un întreg popor care se uita spre el.
Avea responsabilități mult mai mari decât atât.
De aceea nu mai putea muri pentru mine.
— Yohan...
Vocea lui Asgail era atât de încordată, încât părea că se chinuia să o scoată din gât.
A încercat să zâmbească, dar chipul i s-a strâmbat dureros.
— Glumești, aşa e? Glumești acum?
— Nu.
Am răspuns calm.
— Vorbesc serios. Plec.
Asgail a întrebat în grabă:
— Ce am făcut greșit? Nu... știu că am greșit. O să mă port mai bine de acum înainte. Așa că, Yohan, te rog, nu spune...
— Nu, Asgail. N-ai făcut nimic greșit.
L-am întrerupt înainte să termine.
— Pur și simplu aici se termină drumul nostru. Așa că lasă-mă să plec.
— Nu are niciun sens. Atât de brusc... așa...
Repeta cuvintele dezorientat.
M-am ridicat fără să răspund.
Asgail m-a prins imediat de braț.
M-am încruntat fără să vreau.
El a vorbit repede:
— O să încerc mai mult. Dacă eu, cel care eram Kamar, și cel de acum suntem atât de diferiți, o să încerc să devin din nou ca el.
Mă ținea strâns.
— Dă-mi puțin timp. Dă-mi o șansă, Yohan...!
— Nu.
I-am zâmbit trist.
— Oricât ai încerca, nu mai poți fi Kamar din oază.
Am făcut o pauză.
— Aici nu este oaza.
Asgail a rămas cu ochii fixați asupra mea.
Mult timp nu a găsit nimic de spus.
Și-a deschis gura de câteva ori, dar niciun sunet nu a ieșit.
— Atunci...
După o tăcere lungă, a întrebat:
— Atunci eu cum mai trăiesc?
— Poți să trăiești.
I-am răspuns.
— Poți, Asgail. Ai încredere în mine. Durerea este doar pentru o vreme.
Mi-am coborât privirea.
— Curând vei uita.
Pe mine.
Și oaza aceea.
— Cum aș putea să te uit?
A clipit de mai multe ori.
Mintea îi era probabil deja încețoșată.
S-a încruntat, încercând să-și adune gândurile, dar nu părea să reușească.
Era firesc.
Era expus feromonilor mei tot timpul cât am stat împreună.
Și eu am continuat să-i eliberez.
La fel cum am făcut cu regele.
În curând, organismul lui Asgail avea să reacționeze ca într-un rut.
Conștiința avea să i se stingă.
Poate că avea să uite tot ce s-a întâmplat.
Acesta era ultimul lucru pe care îl mai puteam face pentru el.
Ultimul meu dar.
Amintirea iubirii mele.
— Yohan!
Când am încercat să cobor din pat, Asgail m-a prins brusc.
Deși mintea îi era deja tulbure, încă a găsit suficientă voință ca să mă țină.
M-a tras cu putere înapoi.
Am ajuns din nou față în față cu el.
— Nu. Nu pleca.
— Trebuie.
I-am vorbit cu blândețe.
— Dacă rămân aici, nu-ți vei împlini visele.
A clipit în gol.
I-am amintit:
— Atât de mulți oameni depind de tine. Trebuie să-i faci fericiți.
— Nu... nu este adevărat. Nu...
L-am privit în tăcere.
Niciodată nu i-am mai văzut chipul atât de disperat.
— Yohan, te rog.
Vocea îi tremura violent.
Își deschidea și își închidea gura, complet panicat, fără să știe ce să facă.
— Nu pleca. Mi-ai promis că vei rămâne lângă mine pentru totdeauna.
— Asgail.
— Nu! Nu spune asta!
Vocea i-a crescut.
Degetele i s-au strâns atât de tare pe brațul meu, încât mă furnica pielea.
L-am lăsat.
— Nu mă abandona, Yohan.
Ochii lui violet închis s-au încețoșat.
Lacrimile au apărut imediat.
Vocea i s-a transformat într-un suspin.
— Nu pleca... te rog, nu mă abandona.
— Asgail...
— Te rog. Te rog... fac orice. Orice vrei. Numai...
Lacrimile îi curgeau pe obraji.
Și-a strâns buzele, încercând să se oprească.
Apoi, cu o voce răgușită, aproape ca un strigăt, a izbucnit:
— Nu mă părăsi!
A început să plângă.
L-am cuprins cu blândețe pe bărbatul mult mai mare decât mine.
— Este în regulă, Kamar.
I-am mângâiat spatele.
— Curând vei uita.
— Nu.
A plâns și a clătinat din cap.
— Nu pot.
— Ba poți.
Mi-am ținut vocea blândă.
— Ai făcut-o o dată. O poți face din nou.
Nu mai reușea să vorbească.
Feromonii i-au tulburat atât de tare gândurile, încât cuvintele nu mai veneau.
Și totuși se agăța de mine cu disperare.
I-am mângâiat cu grijă chipul ud de lacrimi.
— Pentru tine, eu n-am fost nimic.
Ochii lui violet sclipeau din când în când auriu.
Erau atât de frumoși.
L-am privit și am zâmbit.
— Așa că, odată cu timpul, va fi mai ușor.
Asgail mă privea mut.
Mi-am înclinat capul.
Buzele ni s-au întâlnit.
Mi-am închis ochii.
El nu a spus nimic.
Nici eu nu am adâncit sărutul.
Era doar o atingere ușoară.
Dar am rămas acolo mai mult decât oricând, simțindu-i căldura.
Apoi m-am desprins încet.
Asgail încă mă privea amețit.
— Adio.
Am șoptit și am făcut un pas înapoi.
A încercat să mă prindă din nou.
N-a reușit.
Mâna i s-a slăbit, iar trupul i-a cedat.
A gemut încet și a încercat să se ridice, dar nu mai putea.
L-am prins și am continuat să-mi eliberez feromonii.
Respirația i-a devenit grea.
Apoi s-a liniștit.
Valul brusc de feromoni i-au copleșit organismul atât de repede, încât nici nu a mai ajuns în rut.
A căzut într-un somn profund.
L-am mai ținut o vreme.
Apoi m-am desprins cu grijă.
Asgail nu s-a trezit.
L-am privit și i-am mângâiat ușor obrazul.
Palma mi s-a umezit de lacrimile care încă nu se uscaseră.
"Da."
"Totul s-a terminat."
Mi-am retras mâna și am coborât încet din pat.
M-am îmbrăcat cu hainele pe care le-am pregătit dinainte.
Apoi am făcut un pas.
Încă unul.
M-am îndepărtat de el.
De data asta chiar era ultima oară.
"De ce am venit aici?"
Întrebarea lui de demult mi-a revenit în minte.
"Ce îți dorești?"
Am repetat-o în gând.
Iar răspunsul a început încet să se limpezească.
"Eu doar..."
Când am simțit în aer prima urmă fină de nisip, am înțeles.
"Doar doream să te văd."
Văpaia deșertului tremura în depărtare ca un miraj.
Praful se ridica și dispărea.
Am clipit.
Voiam să știu de ce m-a părăsit.
Dacă mă mai iubea.
Dacă îi era vreodată dor de mine.
Și poate, doar poate... dacă mai putea muri împreună cu mine.
Atât doream să știu.
Când am ieșit pe coridor, o adiere caldă m-a determinat să mă opresc pentru o clipă.
Apoi am continuat să merg.
Încet.
Punând tot mai multă distanță între mine și bărbatul care îmi provoca inima să doară.
"Este suficient."
L-am văzut viu.
Știam că era în siguranță.
Am înțeles de ce m-a părăsit.
Mi-am închis ochii, apoi i-am deschis.
Nu pentru că şi-a pierdut memoria.
Nu pentru că m-a uitat.
Nu pentru că avea prea multe lucruri de făcut sau prea multe responsabilități.
Nu din niciunul dintre motivele complicate pe care mi le-am spus.
"Pur și simplu nu mă mai iubești."
"Acum știu."
"Fiindcă omul care mă iubea nu mai există."
Un zâmbet gol mi-a trecut peste buze și a dispărut.
"De aceea trebuie să plec."
"Nu mai este nimeni care să moară împreună cu mine."
— Yohan!
Steward m-a așteptat mai în față și mi-a făcut semn cu mâna.
A încărcat deja toate bagajele în mașină și a deschis portiera din dreapta când am ieșit din palat.
— Îmi pare rău că te-am determinat să aștepți, Steward.
L-am salutat.
El a clătinat din cap.
— Tocmai am terminat de încărcat. Ai venit la timp.
A zâmbit când am urcat.
Aproape imediat am auzit un mieunat cunoscut.
— Rikal!
Pentru o clipă mi-a fost teamă că m-a uitat.
Dar Rikal mi-a sărit direct în brațe, torcând.
L-am strâns la piept și am simțit cum mă ustură din nou ochii.
— Mulțumesc că m-ai așteptat.
— Atunci să mergem spre aeroport.
Steward s-a așezat la volan.
Mi-am pus centura.
Când m-am uitat în spate, am văzut o cușcă mare.
Probabil acolo erau perechea lui Rikal și cei trei pisoi.
Steward a explicat:
— Mi s-a părut că ar fi prea înghesuit dacă îl puneam și pe Rikal în cușcă, așa că l-am lăsat liber. Din fericire, este cuminte.
— Înțeleg.
Părea de parcă a știut că urma să vin.
Știam că era imposibil.
Și totuși, l-am strâns pe Rikal și mai tare, ușurat.
Mașina a traversat grădina largă și a lăsat palatul în urmă.
Steward mi-a vorbit despre zbor și despre carantina pentru animale.
L-am ascultat atent.
Dar gândurile îmi fugeau fără oprire.
Vocea lui îmi răsuna iar și iar în minte.
"Yohan."
Poate că era iubire.
"Yohan."
Acum totul s-a terminat.
"Yohan."
Mi-am închis ochii.
Un nod fierbinte mi-a urcat în gât.
Dar lacrimile nu au mai venit.
"Kamar nu mai există."
Mașina a trecut în cele din urmă de poarta principală și a părăsit complet domeniul palatului.
"Adio, prințul meu."