În jur era o liniște deplină.
Nu se auzea nici măcar foșnetul frunzelor în bătaia vântului.
Din cabinet a continuat vocea asistentei:
— Prințesa Najima încă așteaptă. Un Omega nu ar trebui să rămână însărcinat înaintea ei. Mai întâi Majestatea Sa trebuie să se căsătorească alături de prințesă și abia apoi să se gândească la copii.
— Dar Alteța Sa l-a luat deja pe Yohan drept prima soție încă de pe vremea când era Prinț Moștenitor.
Maysa a corectat-o calm.
Asistenta a răspuns imediat, cu un ton dur:
— Se vorbește deja despre asta. Un Omega drept prima soție a regelui? Nici vorbă.
A pufnit disprețuitor, apoi a adăugat:
— Și acum spune că vrea să-i răsplătească pe toți? E atât de transparent. Credeam că e naiv, dar acum, că i s-a schimbat statutul, începe să-și arate adevărata fire. Deja încearcă să se folosească de puterea Majestății Sale.
— Ajunge.
Maysa a întrerupt-o pe un ton dur.
— Nu ne priveşte pe noi să judecăm asemenea lucruri.
Asistenta a tăcut.
Dar eu am simțit că am auzit deja prea mult.
Când mi-am revenit, mergeam singur pe coridor.
Soarele coborâse suficient de mult încât lumina să nu-mi mai rănească ochii.
Pașii mei, la început grei, s-au grăbit pe măsură ce mă îndreptam spre biroul prințului.
Am spus că urma să aștept în cameră.
Dar nu mai puteam.
Trebuia să-l văd cât mai repede.
— Alteța Voastră...
Servitorul care păzea biroul s-a înclinat rigid.
Expresia lui severă m-a determinat să mă opresc puțin.
A întrebat pe un ton calm:
— Ce vă aduce aici? Prințul este într-o ședință.
Atunci probabil era în sala de consiliu.
Nerăbdător, am întrebat:
— Unde este sala de consiliu? Te rog, arată-mi.
— În timpul ședinței nu are voie să intre nimeni.
— Este în regulă. Aștept la ușă. Nu îi voi deranja.
Neliniștea m-a determinat să fiu încăpățânat.
În cele din urmă, servitorul a cedat și m-a condus pe coridor.
M-am forțat să tac și să-l urmez cu răbdare.
Alți servitori treceau pe lângă noi și se înclinau, dar abia îi observam.
Toate gândurile mele erau la Kamar.
"Mi-e dor de tine, Kamar."
Mă stăpâneam cu greu să nu trec înaintea servitorului.
Ușa sălii de consiliu părea incredibil de departe.
"Și dacă nu ajung la el?"
În sfârșit, ușile mari au apărut în fața mea.
Lângă ele am zărit un chip cunoscut.
Daiyv, șeful securității, era de pază.
Am răsuflat ușurat.
El îl proteja întotdeauna pe prinț.
Asta însemna că Asgail era înăuntru.
Când m-a văzut, Daiyv a încremenit o clipă, apoi și-a plecat capul.
— Alteța Voastră, ce vă aduce aici?
Tonul formal m-a determinat să mă simt neliniștit.
Am mormăit:
— Eu... vreau să-l văd pe prinț.
— Este într-o ședință.
— Știu. O să aștept.
Chiar atunci, ușile sălii s-au deschis.
Daiyv s-a dat la o parte.
M-am întors.
Prima persoană care a ieșit era înaltă și atât de cunoscută, încât chipul mi s-a luminat fără să vreau.
M-a văzut și el și a părut surprins.
— Yohan.
— Kamar.
L-am strigat și am alergat direct în brațele lui deschise.
— Ce faci aici? Mi s-a spus că mă aștepți în cameră.
Vocea lui era atât de blândă.
Zâmbetul lui a alungat toată neliniștea din mine și mi-am simțit umerii relaxându-se.
— Doar că... voiam să te văd.
Vocea mi s-a frânt.
M-am oprit.
Ochii mi s-au umplut de lacrimi.
Kamar a clipit și m-a strâns mai tare.
— Yohan, ce s-a întâmplat? Ți-a spus Maysa ceva?
Mi-a atins fruntea, îngrijorat și nedumerit.
Cuvintele asistentei mi-au revenit imediat în minte.
Am clătinat repede din cap.
— Nu. A spus că totul este bine. Mâine vin și restul rezultatelor, dar nu este nimic de care să ne facem griji.
Dacă îi spuneam ceva despre discuția din cabinet, Asgail putea ajunge să o pedepsească pe Maysa.
Numai gândul m-a determinat să mă înfior.
— Totuși...
Privirea lui a coborât spre abdomenul meu.
— Ai grijă de tine. Într-o zi s-ar putea să porți un copil.
Cuvintele lui mi-au amestecat toate emoțiile.
Rușine.
Supărare.
Confuzie.
— Nu este niciun copil.
Cuvintele mi-au scăpat înainte să mă pot opri.
Și-a ridicat imediat privirea spre mine.
Am repetat clar ce mi-a spus Maysa.
— Nu sunt însărcinat. Nu este niciun copil... încă.
— Așa?
M-am așteptat pe jumătate să fie dezamăgit.
În schimb, a zâmbit și m-a strâns în brațe.
Mi-am ridicat cu grijă privirea și l-am cuprins și eu.
— Te bucuri că nu sunt însărcinat?
— Da.
M-a sărutat pe obraz și a râs încet.
— Pentru că ești atât de mic și de fragil.
Și-a coborât capul și m-a mai sărutat o dată.
— Vreau să te am numai pentru mine o vreme.
Era, într-adevăr, prea devreme.
După funeraliile regelui urma încoronarea lui Asgail.
Avea să fie copleșit de problemele statului.
— Eu... mi-aș fi dorit un copil… am mormăit.
Kamar și-a ridicat capul și m-a privit atent.
Apoi m-a liniștit cu blândețe:
— Când vei fi mai puternic, atunci vom avea un copil.
— Bine.
Atât am reușit să spun.
Mi-aș fi dorit să fie mai curând.
Kamar m-a sărutat, dar golul din piept nu a dispărut complet.
M-a sărutat din nou pe buze, apoi pe obraz, și m-a privit.
— Îți pare rău că nu ești însărcinat?
— Da.
Am răspuns sincer.
Mi-a mângâiat părul, gânditor.
— Yohan, vrei să ieșim?
— Unde?
Am întrebat nedumerit.
A zâmbit.
— Afară.
— Afară?
Am repetat, iar el a râs.
Însoțiți de Daiyv și câțiva gardieni, am ieșit din palat.
M-am așezat pe bancheta din spate a maşinii, încă nedumerit.
— Soarele aproape a apus. Ochii tăi ar trebui să fie bine acum.
Kamar și-a trecut un braț în jurul umerilor mei.
Am dat din cap.
Lumina amurgului chiar îmi obosea mult mai puțin vederea.
— Unde mergem?
Mi-a răspuns indiferent:
— În perioada de doliu sunt interzise toate evenimentele, cu excepția Târgului Liber din oraș.
— Târgul Liber?
— Oamenii vând lucruri la mâna a doua, obiecte făcute de ei. Unii vând mâncare sau fructe.
Am auzit despre el, dar nu am fost niciodată.
Curând, maşina s-a oprit.
Când am coborât, Kamar a făcut un pas să mă ridice în brațe.
M-am retras repede.
— Vreau să merg.
S-a încruntat, dar până la urmă a dat din cap.
— Bine. Atunci ține-te de brațul meu, ca să nu te pierzi.
Târgul se întindea în fața noastră, plin de oameni și de luminile felinarelor.
Am întins mâna spre brațul lui, apoi am ezitat.
Mi-au revenit pentru o clipă în minte niște cuvinte vechi de-ale lui.
Le-am alungat.
I-am prins mâneca.
Kamar s-a uitat surprins spre mine.
Eu mi-am întors privirea și am întrebat:
— Ce este acolo?
Mi-a răspuns și am pornit printre oameni.
După zidurile apăsătoare ale palatului, aerul de afară era minunat.
În jur se auzeau râsete și strigăte, dar de data asta gălăgia nu m-a copleșit.
Era veselă.
Când cineva s-a lovit din greșeală de mine, Kamar m-a prins imediat.
Am râs și i-am spus că mă simt bine.
Mă simțeam viu.
Inima îmi bătea repede, dar în suflet eram liniștit și fericit.
— Mi-ar fi plăcut să-mi aduc tapiseriile și să le vând... am mormăit.
Kamar mi-a strâns mâna.
— Data viitoare.
Am dat din cap.
— Nu ți-e foame? Vrei să luăm ceva?
Am încuviințat din nou.
— Aș vrea suc de fructe.
A zâmbit și i-a spus lui Daiyv să ne aducă suc.
După ce Daiyv a plecat, Kamar m-a condus spre o alee mai liniștită.
De-o parte și de alta erau tarabe viu luminate și pline de oameni.
Numai să le privesc îmi umplea inima de bucurie.
Golul pe care l-am simțit mai devreme a dispărut cu totul.
Văzându-mă astfel, Kamar m-a întrebat:
— Te simți mai bine?
M-am întors spre el și i-am zâmbit.
Faptul că a încercat să-mi ridice moralul m-a determinat să fiu și mai fericit.
— Da. Mulțumesc.
Și-a deschis brațele.
— Atunci dă-mi un sărut.
— Aici?
Mi-am dus mâinile la gură, șocat.
S-a prefăcut ofensat.
— Aici nu?
— Desigur că nu! Cum să...
Mi-am plimbat privirea prin mulțime.
Atunci ceva mi-a atras atenția.
"Se poate?"
Printre oamenii scăldați în lumina felinarelor stătea singur un bărbat.
Inima a început să-mi bată atât de tare, încât orice gând rațional a dispărut.
— Yohan? Te simţi bine?
Kamar m-a întrebat, dar eu deja am alergat printre oameni.
Era nevoie să ajung la bărbatul acela.
Era necesar să știu.
— Ce...?
L-am prins de braț.
Bărbatul s-a întors.
Când i-am văzut chipul, orice îndoială a dispărut.
Era el.
Bărbatul pe care tatăl meu l-a salvat cu prețul propriei vieți stătea chiar în fața mea.