Pentru câteva clipe n-am reușit să spun nimic.
Poate că nu-mi venea niciun cuvânt.
Sau poate erau prea multe.
Am rămas doar privind bărbatul având ochii mari.
El a făcut o grimasă și a izbucnit:
— Ești nebun? Dă-mi drumul odată. Ce naiba faci?
— Tu...
A încercat să-și smulgă brațul din mâna mea, dar l-am strâns și mai tare.
Chipul i s-a întunecat și și-a ridicat mâna mare, de parcă dorea să mă lovească.
— Am spus să-mi dai drumul, tu...
— Tatăl meu.
Am vorbit aproape în același timp.
Bărbatul a încremenit.
Am continuat:
— Tatăl meu te-a salvat... cu mult timp în urmă. Era să fii lovit de o mașină și el a intervenit.
S-a uitat în jos la mine, încruntat, de parcă încerca să scoată la lumină o amintire foarte veche.
În mine se amestecau dorul, resentimentul și ușurarea.
— Au trecut mulți ani, dar nu-ți amintești? Tata era lovit în locul tău.
Bărbatul nu a răspuns.
Scena mi-a revenit în minte atât de clar, încât m-au usturat ochii.
Am înghițit și m-am forțat să continui.
— Ești în viață. Ești aici... viu și sănătos.
Omul pe care l-a salvat tata.
Lacrimile au început să-mi curgă.
Atunci vocea lui rece s-a auzit deasupra mea.
— Și?
Mi-am șters lacrimile și mi-am ridicat privirea.
Mă privea furios.
Nici n-am apucat să înțeleg de ce înainte să izbucnească din nou:
— Aștepți vreo răsplată? Ce vrei să fac cu povestea asta?
— Eu...
Reacția lui era cu totul diferită de ce mi-am imaginat.
Nu am venit să cer nimic.
Doream doar să-i spun că mă bucuram că trăia.
Dar el a continuat:
— Când s-a întâmplat asta și de ce m-ai căutat tocmai acum? Vrei bani? Ce vrei de la mine?
Am clipit, uluit.
Lacrimile mi s-au oprit.
— Nu este asta... Doar... m-am bucurat că te-am văzut.
— Te-ai bucurat? De ce? Pentru că sunt viu?
Vocea i s-a ridicat.
— Și ce naiba vrei să-ți spun?
Nu am înțeles nimic.
Dar cel mai tare mă durea lipsa lui totală de recunoștință față de tata.
— Tatăl meu a murit în ziua aceea...
Vocea mi-a tremurat, în ciuda efortului de a rămâne calm.
Mi-am ținut respirația și am continuat:
— Era lovit de mașină în locul tău.
Mi-am spus mereu că, atâta vreme cât omul acela trăia undeva și își vedea de viață, moartea tatălui meu a avut un sens.
Că sacrificiul lui nu era în zadar.
— Cine i-a cerut să mă salveze?
Cuvintele lui m-au lovit fără milă.
Am încremenit.
El a continuat:
— Trebuia să mă lase să mor! În ziua aceea am intrat intenționat în fața mașinii. Voiam să mor, iar tatăl tău a stricat totul!
Mă privea cu furie.
— Din cauza lui încă sunt în viață. Și acum ce vrei? Să-i mulțumesc? Să spun că îi sunt dator?
Vocea lui a devenit tot mai amară.
— De ce s-a băgat? De ce m-a salvat?
Fiecare cuvânt era aruncat asupra mea de parcă era vina tatălui meu că l-a ținut în viață.
N-am reușit să spun nimic.
— Yohan! Yohan!
Abia când cineva m-a strigat mi-am revenit.
Am ridicat privirea amețit.
Asgail mă ținea de umăr și se apleca spre mine.
Bărbatul a dispărut.
Am rămas singur în mulțime când Asgail m-a găsit.
— Ce s-a întâmplat? Ai fugit dintr-odată. M-am speriat că te-am pierdut...
N-am răspuns.
— Yohan?
M-a strigat din nou, simțind că ceva nu era bine.
Încet, mintea mi s-a limpezit.
Iar cuvintele străinului au început să doară cu adevărat.
Îl ura pe tata.
Îl ura fiindcă l-a împiedicat să moară.
Omul acela trăia.
Tata însă nu mai era.
Lacrimile au început să-mi curgă fără să le pot opri.
Nici măcar n-am încercat să le șterg.
M-am prăbușit în brațele lui Asgail și am început să plâng.
El m-a strâns la piept.
"Atunci..."
"De ce era nevoie să moară tata?"
Mi-am îngropat fața în pieptul lui și am plâns până am rămas fără putere.
După un timp, nu mai eram în stare nici să-mi mișc degetele.
Asgail mi-a apropiat un pahar cu apă de buze.
Am băut fără să mă mișc, lăsându-l să aibă grijă de mine.
Când am terminat, a pus paharul deoparte și m-a cuprins din nou.
Nu mi-a dat drumul nicio clipă cât am plâns.
La început m-a întrebat ce s-a întâmplat.
Când a văzut că nu puteam răspunde, a tăcut și a așteptat.
Din când în când îmi dădea apă sau mă mângâia pe spate.
Atât îmi trebuia.
Când lacrimile s-au oprit în sfârșit, a cerut unui servitor apă caldă și prosoape.
A umezit o bucată de pânză și mi-a șters el însuși fața.
— Ai terminat de plâns?
M-a întrebat încet.
Am dat abia perceptibil din cap.
— Vrei să faci o baie?
Am clătinat din cap.
Nu aveam putere nici pentru asta.
Voiam doar să mă odihnesc.
După ce mi-a curățat fața, Asgail m-a sărutat pe frunte.
— Vrei puțină supă? N-ai mâncat nimic la cină.
Am rămas tăcut.
Nevrând să mă forțeze, a trimis prosoapele deoparte și a cerut supă și pâine.
Erau aduse aproape imediat.
— Hai. Mănâncă puțin.
M-a ținut cu un braț și mi-a apropiat lingura de buze.
Am deschis gura.
Căldura supei s-a răspândit în mine.
Asgail mi-a dat câteva linguri fără să spună nimic.
Era reconfortant să nu fie nevoie să fac nimic.
Și totuși golul din mine nu dispărea.
— Nu mai vrei?
Când am închis gura, m-a întrebat.
Am dat din cap.
A pus deoparte bolul pe jumătate plin și i-a spus servitorului să-l ia.
Apoi mi-a mângâiat părul.
— Te simți puțin mai bine?
Am încuviințat.
M-a sărutat pe tâmplă.
Se vedea că voia să întrebe mai mult, dar era hotărât să aștepte până aveam să vorbesc eu.
Am încercat să-i explic cât mai simplu.
— Când tata a avut accidentul... am văzut pe cineva.
Numai cuvintele acelea au făcut lacrimile să-mi urce din nou în ochi.
M-am oprit.
Am simțit cum Asgail s-a încordat.
Am tras aer adânc și am continuat:
— Am fugit după el fără să gândesc. L-am prins de braț și i-am spus că tata a murit salvându-l.
Vocea mi s-a frânt.
Am expirat încet.
— Iar el m-a întrebat de ce era salvat, dacă voia să moară. A spus că nimeni nu-i ceruse tatălui meu să-l salveze... și s-a înfuriat.
Brațele lui Asgail s-au strâns în jurul meu.
Eu nu am mai putut continua.
După o vreme, m-a întrebat:
— De asta ai plâns?
Vocea lui era liniștită, dar îi simțeam efortul de a-și ține propriile emoții sub control.
— Doar că... mă gândeam...
Am mormăit mai mult pentru mine.
— Atunci ce sens a avut moartea tatălui meu? De ce era nevoie să moară?
— Vrei să-l omori pe omul acela?
— Asgail, nu.
Am clătinat imediat din cap.
— Nu. Nu despre asta este vorba.
Asgail a rămas calm.
Aproape rece.
— Spune-mi. Dacă asta vrei, îl pot găsi.
A făcut o pauză.
— Vrei să-l omor? Oricum spunea că vrea să moară.
— Nu.
Ochii mi s-au umplut din nou de lacrimi.
— Nu, Asgail.
Când i-am rostit numele, a părut surprins.
Dar nu conta.
— Lasă-l în pace. Eu doar...
Mi-am șters lacrimile cu dosul palmei.
— Eu doar... mă simt... Nu știu.
Nu existau cuvinte pentru ceea ce am simţit.
Și nici Asgail nu putea să înțeleagă pe deplin.
M-am simțit mai singur ca niciodată.
Dar nu era vina lui.
Voia să mă aline.
Ar fi făcut orice pentru mine.
Doar că, de data asta, nu exista nimic ce putea face.
Probabil a înțeles și el.
L-am auzit oftând deasupra capului meu.
Mi-am șters din nou ochii și am rămas lipit de el.
M-a ținut în brațe până am adormit.
Când m-am trezit pentru câteva clipe, spre zori, încă mă ținea.
De îndată ce m-am mișcat, și-a strâns brațele în jurul meu și m-a mângâiat pe spate.
M-am cuibărit și mai adânc în îmbrățișarea lui, căutându-i căldura.
Așa a trecut, în liniște, noaptea aceea lungă.