"Ce am auzit?"
M-am uitat nedumerit la Kamar.
Era limpede că el stătea în fața mea și totuși, pentru o clipă, parcă nu-l mai recunoșteam.
Kamar s-a încruntat văzând că am rămas nemișcat.
Am tresărit.
Deodată, m-a prins de braț.
— Bine. Ia-l.
Nici măcar n-am reușit să strig de surprindere.
Mi-a împins biciul în mână.
Am clătinat repede din cap.
— Nu. Nu pot. Urăsc biciul.
— Ți-am spus să o faci.
Am încercat să-mi trag mâna, dar oricât m-am agitat, nu mi-a dat drumul.
Mi-a strâns încheietura atât de tare, încât a început să-mi amorțească.
Când mi s-a strâmbat chipul, Kamar m-a tras brusc spre el.
N-am apucat nici să scot un sunet.
M-am dezechilibrat și am ajuns în fața lui.
Kamar m-a prins cu celălalt braț și mi-a pus biciul în palmă.
Am încremenit.
Îi simțeam greutatea.
Era același fel de bici care mi-a sfâșiat cândva spatele.
L-am aruncat imediat.
M-am retras în grabă, ghemuindu-mă, dar tremurul nu s-a oprit.
Kamar m-a privit surprins.
Apoi expresia i s-a frânt.
— Yohan.
Am clipit când mi-a rostit numele atât de blând.
A întins o mână spre mine, dar nu s-a apropiat.
— De ce faci asta? Fă-mi ce ți-am făcut eu ție. M-ai urât, aşa e? Probabil că m-ai urât.
Am clătinat doar din cap.
Nu era adevărat că nu l-am urât niciodată.
Dar nu din cauza biciului.
Pe atunci Kamar nu-și amintea de mine.
Situația era ușor de înțeles greșit.
Nici măcar o dată nu m-am gândit că vreau să mă răzbun.
Atunci de ce insista atât?
Răspunsul era evident.
— Este în regulă. Dacă aș fi în locul tău, aș întoarce totul de zece sau de douăzeci de ori.
Și-a deschis brațele și a rămas în fața mea complet lipsit de apărare.
Dacă aș fi avut un cuțit și l-aș fi înfipt în inima lui, aveam impresia că nu s-ar fi ferit.
"Kamar face asta pentru că se simte vinovat."
Încă tremuram, dar gândul acela a început să se limpezească.
Dacă nu făceam nimic, el avea să continue să sufere.
Dorea să-mi ceară iertare în singurul fel pe care îl înțelegea.
"Dacă refuz în continuare, îl va durea și mai tare."
Mi-am forțat picioarele să mă ducă spre el.
Kamar m-a așteptat fără să se miște.
Mi-am ridicat cu greu pumnul strâns.
Apoi am închis ochii și l-am coborât.
Pumnul meu abia i-a atins pieptul.
Am deschis imediat ochii, surprins de propriul gest.
Lacrimile mi-au umplut privirea.
— Îmi pare rău. Îmi pare rău.
— Atât?
Kamar mă privea uluit.
Eu doar am început să plâng.
Văzându-mă, a întins iar mâna, a ridicat biciul pe care l-am aruncat și a încercat din nou să mi-l dea.
— Nu. Nu vreau.
— Ți-am spus să mă lovești!
Kamar și-a scos cămașa și a aruncat-o deoparte.
A rămas în fața mea cu pieptul gol.
— Lovește-mă. De ce nu poți? Îți spun să-mi dai exact cât merit!
— Nu! Nu!
Am izbucnit în plâns.
— Doare foarte tare. Știu cât de tare doare. Și... nu trece pur și simplu.
— Nu contează. Lovește-mă.
Am continuat să plâng, dar el a rămas încăpățânat.
Eu însă nu puteam face ceea ce îmi cerea.
— Știu cât de mult doare. Cum aș putea să-ți fac asta?
Numai gândul mă determina să mă strâng pe dinăuntru.
Chiar și acum se mai întâmpla să mă trezesc cu spatele dureros.
Uneori o simplă amintire îmi îngheța întreg trupul.
Cum aș fi putut să-i provoc lui Kamar aceeași durere cu propriile mele mâini?
Nu am putut.
Am auzit un oftat adânc.
În clipa următoare, Kamar m-a tras în brațe.
— Nu mai plânge.
M-a mângâiat pe spate, apoi mâna lui s-a oprit stângaci.
A continuat cu o voce abătută:
— Am greșit. Așa că, te rog, nu mai plânge.
Lacrimile nu se opreau.
Am rămas cu fața lipită de el.
Kamar nu făcea decât să mă țină.
— Nu știu ce să fac...
L-am auzit mormăind, aproape pentru sine.
Era limpede că plânsul meu îl tulbura mai mult decât orice pedeapsă.
M-am agățat de el.
El m-a strâns și mai tare.
Atunci am înțeles ceva.
Bărbatul acesta nu era doar Kamar.
Era Kamar, dar era și Asgail.
Prințul Moștenitor care şi-a recăpătat amintirile trăia acum cu ambele părți ale sale.
Mă iubea și mă trata cu o tandrețe fără margini.
Dar era, în același timp, același om mândru, nemilos și greu de înduplecat pe care l-am cunoscut în palat.
Și totuși nu mi s-a părut că aceste lucruri se contraziceau.
Toate îi aparțineau.
Poate partea blândă mi-o arăta doar mie.
Amintirile lui Kamar s-au întors și, odată cu ele, iubirea pentru mine.
Dar eu l-am văzut și pe Asgail.
I-am cunoscut cruzimea și aroganța.
Iar acum își cerea iertare în felul lui.
Fiindcă eu nu i-am spus niciodată ce aș fi dorit să facă.
— Este... în regulă.
Abia am reușit să vorbesc.
Vocea îmi tremura la fel de tare ca trupul.
Am încercat să o stăpânesc.
— Este în regulă, Kamar. Nu mă mai doare. M-am vindecat. Așa că nu mai trebuie să faci asta.
A rămas tăcut.
— Nu te urăsc.
Pe măsură ce vorbeam, tremurul începea să se domolească.
— Nu te-am urât niciodată cu adevărat.
Mi-am adunat curajul și mi-am ridicat capul ca să-l sărut.
Voiam să-i ating buzele, dar el nu și-a coborât capul.
Sărutul meu a ajuns pe bărbia lui.
Kamar nu a spus nimic.
M-a privit doar cu o expresie pe care nu am mai văzut-o niciodată.
— Yohan.
A oftat și mi-a trecut mâna peste frunte.
— Încerc, dar... s-ar putea să nu știu întotdeauna cum să te fac fericit.
— Știu.
I-am răspuns.
Dar chipul lui a rămas întunecat.
— Sincer, îmi este greu să te înțeleg. Nici acum nu pricep de ce nu mă urăști.
A înghițit.
— Chiar dacă am făcut toate lucrurile acelea fiindcă te-am uitat, ar trebui să mă urăști suficient cât să vrei să mă sfâșii. Ai rămas cu cicatricile astea și tot îmi spui că nu mă urăști.
M-a privit drept în ochi.
— Yohan, ai voie să-mi spui tot ce simți. Poți să-ți verși toată furia asupra mea. O să aștept până când mă vei putea ierta.
Credea că îl suportam în ciuda urii.
Dar nu era adevărat.
— Te iubesc.
Tremurul a dispărut cu totul.
L-am privit pe Kamar și am spus din nou:
— Te iubesc, Kamar.
M-am oprit o clipă.
— Nu... Asgail. Nu am încetat nicio clipă să te iubesc.
El a tăcut.
— Așa că este în regulă. Totul a rămas în trecut.
I-am zâmbit din inimă.
Kamar m-a privit câteva clipe, apoi m-a strâns cu putere în brațe.
Aproape că nu mai puteam respira, dar nu m-am împotrivit.
— Te-am uitat.
Asgail mi-a șoptit la ureche.
De data asta, vocea îi tremura.
— Este în regulă, Kamar.
L-am bătut ușor pe spate.
— Te-ai întors la mine. Pentru mine, asta e de ajuns.
— Nu spune asta.
Vocea lui Asgail s-a frânt.
— Nu ar trebui să mă ierți atât de ușor.
— Dar așa simt.
Am vrut să-i arăt că zâmbeam, însă Asgail și-a îngropat chipul în umărul meu și nu s-a mișcat.
— Atunci lasă-mă să repar ce ți-am făcut pentru tot restul vieții.
Vocea îi tremura abia perceptibil.
— Bine.
Dacă asta îi putea liniști inima, mie îmi era de ajuns.
Când și-a ridicat în sfârșit capul, l-am sărutat.
De data asta buzele noastre s-au întâlnit.
Am zâmbit fără să vreau.
El nu a râs, dar expresia i s-a îmblânzit.
Sărutul s-a adâncit, iar eu mi-am petrecut fericit brațele în jurul gâtului lui.
"Nu contează dacă ești Asgail, Kamar sau oricine altcineva."
M-a așezat cu grijă pe pat, apoi s-a întins și m-a tras peste el.
Cu obrazul lipit de trupul lui cald, l-am sărutat din nou, simțind cum pieptul mi se umple de emoție.
"Te iubesc."
Noaptea s-a adâncit.
Ne-am ținut în brațe mai blând și mai tandru decât oricând.
Am vorbit despre tot felul de lucruri până când somnul m-a învins.
Nu-mi amintesc exact ce am spus.
Dar știu că, pentru prima dată, am simțit că îl vedeam pe omul pe care îl iubeam așa cum era cu adevărat.
Și asta îmi era de ajuns.
Conta doar că eu îl iubeam cu adevărat.
Și că el mă iubea cu adevărat.
─ ▫ ─
— Majestate.
Am clătinat ruşinat din cap când Maysa s-a înclinat adânc în fața mea.
— Nu, Maysa. Spune-mi Yohan, ca înainte.
— Ar fi o lipsă de respect...
— Este în regulă, aşa e?
M-am uitat spre Asgail, care m-a ținut în brațe până atunci.
El a răspuns indiferent:
— Cum vrei tu.
M-am întors spre ea.
— Te rog, spune-mi Yohan, Maysa. Ca înainte.
— Bine... Yohan.
Asgail a lăsat-o pe Maysa să-și revină din stânjeneală și a vorbit:
— Atunci eu merg la birou cât timp faci consultația. Te simţi bine? Vrei să aștept?
Am clătinat din cap.
— Nu, e în regulă. Du-te. Eu doar fac controlul.
Asgail m-a adus la infirmeria lui Maysa dis-de-dimineață, în brațe.
Imediat ce m-a lăsat jos, m-a cuprins din nou și m-a sărutat.
— Mă întorc.
— Bine.
Gândul că pleca îmi trezea iar neliniștea, dar mi-am ascuns-o și i-am zâmbit.
Asgail părea și el reticent.
Mi-a presărat câteva sărutări pe chip înainte să-mi dea drumul.
Apoi s-a întors și a plecat cu pașii lui rapizi, fără să privească înapoi.
Dacă s-ar fi întâlnit ochii noştri, probabil nu ar mai fi reușit să plece.
După ce ușa s-a închis, m-am întors.
Am tresărit.
Maysa și asistenta mă priveau cu ochii mari.
Am clipit, nedumerit.
Maysa și-a revenit prima.
Și-a dres glasul și a zâmbit ruşinată.
— Este prima dată când îl văd pe Majestatea Sa purtându-se astfel.
— Ah... da.
Mi-am ferit privirea, ruşinat fără motiv.
Asistenta a intervenit repede:
— Majestate, vă rog să luați loc aici. Trebuie să începem consultația.
— Da. Dar spune-mi Yohan, ca înainte. Îmi este mai ușor.
M-am așezat pe scaunul indicat.
Asistenta a zâmbit nesigur, apoi s-a grăbit să pregătească totul.
A urmat un control lung și plictisitor.
Timpul a trecut fără să-mi dau seama.
— Nu ești însărcinat, Yohan.
Cuvintele lui Maysa, rostite abia spre sfârșitul după-amiezii, după primele rezultate, mi-au trezit sentimente amestecate.
După toate situațiile periculoase prin care am trecut, m-am simțit ușurat.
Și totuși, undeva în mine exista și o urmă de regret.
Am rămas tăcut.
Urma să mai existe și alte ocazii.
Maysa a continuat:
— Rezultatele complete vor veni mâine, dar, în ansamblu, arată bine. Va trebui să ai grijă în continuare de ochi.
A adăugat:
— Așa cum a spus Steward, evită pe cât posibil lumina puternică în timpul zilei și lasă-i să se adapteze treptat. În curând ar trebui să vezi ca înainte.
M-a privit atent.
— Cum te simți acum? Mai bine?
Eram bine cât timp Asgail m-a purtat în brațe și mi-am acoperit ochii.
Iar în cabinet perdelele erau trase pentru mine.
— Da. Mă simt bine.
Am zâmbit.
— Mulțumesc pentru tot, Maysa.
— Nu ai pentru ce. Mă bucur că arăți mai sănătos, Yohan.
Mi-a zâmbit cu aceeași căldură ca înainte.
Apoi și-a amintit ceva.
— Ah, apropo. Perechea lui Rikal a fătat trei pisoi. Sunt adorabili.
— Serios? Pot să-i văd și eu?
Voiam deja să întreb de Rikal.
M-am bucurat că Maysa a adus ea vorba.
Văzându-mi fericirea, a râs.
— Desigur. Rikal este motanul tău. Mâine îi aduc pe toți aici.
A continuat:
— O să-i cer Majestății Sale să le pregătească o cameră.
— Mulțumesc, Maysa.
M-am simțit puțin trist că nu puteam spune decât atât.
Mi-am făcut curaj.
— O să-ți răsplătesc într-o zi tot ajutorul. Dacă pot face ceva pentru tine...
— Nu este nevoie, Yohan.
M-a întrerupt înainte să termin.
— Nu am făcut nimic așteptând o răsplată. Și eram foarte fericită să am grijă de Rikal.
Era clar că nu avea de gând să mă lase să insist.
Am mormăit doar un răspuns.
Nu știam să fac prea multe în afară de tapiserii.
Iar Maysa nu avea nevoie de așa ceva.
Dintr-odată m-am simțit abătut.
Și mi s-a făcut dor de Kamar.
Când i-am spus că plec, Maysa m-a întrebat:
— Majestatea Sa nu a spus că vine să te ia?
M-am oprit.
— Ba da... Dar mă gândeam să-l aștept în cameră.
— Înțeleg.
Maysa a zâmbit.
— Atunci vin mâine la tine cu rezultatele și cu Rikal.
Apoi a adăugat:
— Perechea lui Rikal încă nu are nume. Poți să-i alegi unul ei și nume pentru cei trei pui, Yohan.
— Mulțumesc.
I-am zâmbit larg și am ieșit din cabinet.
Coridorul era gol.
Am pornit repede spre camera lui Asgail.
Puteam să-i spun pajului că îl aștept acolo.
Voiam să-l văd cât mai repede.
După nişte pași însă, m-a lovit un gând.
"Chiar îi va aduce pe toți mâine?"
Nu știam de ce, dar a rămas o neliniște.
Am vrut să mă asigur și m-am întors spre cabinet.
Nu am ajuns departe, așa că am revenit repede.
Atunci mi-am dat seama că nu am închis complet ușa.
"Vai, ce neatent sunt."
Puțin ruşinat, am ridicat mâna să bat.
Dar prin deschizătură s-a auzit o voce.
— Mă bucur că nu este însărcinat.
Am rămas nemișcat, cu mâna încă ridicat.