După aproape o oră, am auzit pași înăbușiți pe coridor.
"Kamar?"
M-am oprit din plimbat și am rămas cu ochii la ușă.
Nu aveam nicio îndoială.
Pașii aceia repezi se apropiau tot mai mult.
Ușa s-a deschis cu un scârțâit ușor, iar odată cu aerul proaspăt a pătruns și parfumul lui dulce.
— Kamar!
Am strigat și am alergat direct în brațele lui.
— Yohan.
A zâmbit larg și m-a cuprins cu totul.
Am inspirat adânc feromonii lui și m-am liniștit pe loc.
S-a întors la mine.
M-am agățat de haina lui.
"Chiar s-a întors."
N-am reușit să mă abțin.
M-am ridicat spre el și l-am sărutat.
Kamar a râs, m-a ridicat în brațe și mi-a răspuns la sărut.
Mi-a prins ușor buza de jos între dinți, apoi limba lui mi-a urmărit buzele.
Căldura mi s-a răspândit imediat prin trup.
Feromonii mei au început să se elibereze.
Rușinat, m-am tras înapoi.
Kamar mă privea aproape amețit.
"Oare reacționa la mirosul meu?"
Mi s-au încins obrajii.
Deodată s-a oprit, de parcă tocmai și-ar fi amintit ceva.
L-am privit nedumerit.
— Îmi pare rău că te-am lăsat singur, Yohan. Probabil erai foarte neliniștit.
— Nu... mă simt bine.
Am dat sincer din cap.
Expresia lui s-a schimbat și m-am temut că l-am supărat.
— Îmi pare rău. A apărut o ședință urgentă. Dormeai atât de profund, încât n-am vrut să te trezesc ca să te iau cu mine.
— Bine...
N-am reușit să spun că nu conta.
Poate într-o zi avea să nu mă mai doară.
Până atunci era necesar doar să rezist.
Mi-am coborât capul și mi-am dorit să vină cât mai repede ziua aceea.
Kamar a continuat:
— Îmi pot imagina prin ce ai trecut. Erai încordat și epuizat. De aceea am vrut să te las să dormi.
— Știu.
De data asta m-am simțit și mai abătut.
Încerca să mă liniștească.
Și totuși, rana din mine nu dispărea.
"De ce mă doare atât?"
Nu m-a uitat.
Și nu urma să mă mai uite.
"Nu te mai purta ca un copil."
M-am certat singur în gând.
Mi-am adunat curajul și am încercat să vorbesc mai calm.
— Ai dreptate. Era greu... să-l păcălesc pe Majestatea Sa.
— Da. Era.
Mi-a zâmbit blând.
Am continuat:
— Să ascund pulberea în tapiserie, să o amestec în vin, să eliberez feromonii dinainte... era înfricoșător.
Am tras aer în piept.
— Și să merg pe coridor doar cu tapiseria pe mine...
M-am oprit.
Chipul lui Kamar s-a albit.
S-a lăsat tăcerea.
— Yohan.
După nişte clipe lungi, m-a întrebat:
— Ce vrei să spui prin "doar cu tapiseria pe tine"? Nu regele te-a dezbrăcat?
— Păi...
M-am fâstâcit.
Nu știam ce să spun.
Kamar a vorbit încet:
— Yohan, ai promis că nu mă vei minți.
Mi-au dat lacrimile.
Am mărturisit:
— Am făcut niște teste cu Steward... Am observat că, dacă aveam mai multă piele descoperită, feromonii se răspândeau mai repede. Asta îl putea distrage pe rege...
— Steward te-a văzut dezbrăcat?
Vocea lui a coborât.
Am clătinat repede din cap.
— Nu complet. Doar partea de sus a trupului.
M-am grăbit să adaug:
— Și era doar pentru cercetare. Steward m-a tratat ca pe un subiect de test.
Kamar a tăcut.
— Îmi pare rău.
Am șoptit.
Chiar dacă am avut un motiv, știam că mie nu mi-ar fi plăcut dacă el s-ar fi dezbrăcat în fața altcuiva.
Chipul lui a devenit dur.
Am coborât din brațele lui și am început să-mi trag pantalonii în jos.
— De ce te dezbraci?
Întrebarea lui m-a determinat să încremenesc.
M-am întors spre el.
— Pedepsește-mă. Lovește-mă. Merit.
Chipul lui s-a albit și mai tare.
— Nu.
A răspuns imediat.
— Nu te-aș lovi niciodată, Yohan.
A făcut un pas spre mine.
— Nici să nu mai spui asta. Dacă cineva merită certat, atunci Steward, fiindcă ți-a băgat în cap asemenea idei și te-a văzut dezbrăcat.
— Dar datorită lui a funcționat. Te rog, nu te supăra pe el.
Mi-am ridicat privirea spre Kamar.
— Eu am greșit. Pedepsește-mă.
Am insistat sincer:
— Dă-mi pedeapsa, Kamar.
A expirat lung, uluit.
— Nu, Yohan. Nu te pedepsesc. Nu sunt supărat pe tine.
— Dacă tu te-ai fi dezbrăcat în fața altcuiva, eu m-aș fi supărat foarte tare.
Am continuat:
— Așa că te rog. Pedepsește-mă. Accept asta.
Văzând că nu aveam de gând să renunț, și-a trecut o mână peste frunte.
— Bine. Întoarce-te cu fața la perete.
— Bine.
M-am întors, rușinat.
L-am simțit mișcându-se în spatele meu.
Când am aruncat o privire peste umăr, ținea un scaun.
— Stai jos. O să-ți fie mai ușor pentru picioare.
— Mulțumesc.
M-am așezat.
Kamar și-a frecat fața cu ambele mâini și a oftat adânc.
Cumva, cel care trebuia să mă "pedepsească" părea mult mai chinuit decât mine.
În cele din urmă și-a lăsat mâinile jos.
M-am îndreptat când s-a apropiat.
Și-a așezat palmele pe umerii mei.
— Gata. Poți să te ridici.
— Deja?
Abia au trecut câteva clipe.
M-am ridicat, iar el m-a tras imediat în brațe.
Am tresărit și m-am lăsat în îmbrățișarea lui.
M-a strâns tare și mi-a șoptit deasupra capului:
— Și eu am greșit când te-am lăsat singur. Suntem chit.
— Bine.
Mi-am ridicat privirea.
Ne-am sărutat.
Mi-am închis ochii și mi-am lipit buzele de ale lui.
Brațele lui s-au strâns în jurul meu.
M-a dus spre pat și m-a așezat pe saltea, apoi s-a aplecat deasupra mea.
Pentru prima dată după mult timp m-am simțit complet în siguranță.
Mâna lui a coborât spre pantalonii mei.
Mi-am ridicat șoldurile și l-am ajutat să-i dea jos.
Rușinat, dar și emoționat, m-am lăsat în voia lui.
Mi-a presărat sărutări pe obraji, pe buze, pe piept.
Am oftat fără să vreau.
Mi-a prins jucăuș buza de jos și a zâmbit.
Mâna lui a alunecat pe sub cămașă.
Mi-am ridicat brațele, iar el mi-a scos-o.
Rămas dezbrăcat, m-am strâns instinctiv.
— De ce numai eu?
Am protestat încet.
Kamar a râs.
— Pentru că ești adorabil.
Absurditatea răspunsului m-a determinat să râd și eu.
Mi-a sărutat umărul.
Apoi brațul.
Apoi gâtul.
M-a gâdilat și am râs din nou.
— Mă gâdilă...
M-am rostogolit puțin pe pat, iar el m-a prins.
M-am uitat în sus zâmbind.
Atunci am observat că expresia lui s-a schimbat.
Nu mai zâmbea.
Privirea îi era încordată și a coborât spre spatele meu.
"Nu."
Am încercat să mă răsucesc.
Era prea târziu.
A văzut tot.
Am încremenit.
Inima îmi bătea nebunește.
"Nu mi-a mai văzut cicatricile?"
Șocul de pe chipul lui era atât de puternic, încât părea că le descoperea pentru prima dată.
Cicatricile de pe spate.
Urmele biciului.
Am crezut că, odată cu amintirile din deșert, şi-a amintit și de ele.
Dar acum adevărul era clar.
Le vedea cu adevărat pentru prima dată.
"Oare îl dezgustă?"
Am așteptat, speriat.
Apoi a vorbit.
Vocea îi tremura.
— Eu ți-am făcut asta, aşa e?
Am ezitat.
Chipul lui era complet lipsit de culoare.
— Aproape te-am lăsat să mori, aşa e?
— Dar n-am murit.
— Aproape te-am omorât!
Vocea lui plină de durere a răsunat în cameră.
Apoi a încremenit și m-a strâns mai tare.
— Yohan... cum ai suportat toate rănile astea?
A înghițit cu greu.
— Eu... eu ți le-am făcut.
Vorbea de parcă nu putea să creadă.
Eu simțeam doar căldura brațelor lui.
Mi-a scăpat un oftat care semăna cu un suspin.
— Te-a durut?
Vocea i s-a frânt.
Numai amintirea mă determina încă să tremur.
Dar nu puteam să-l mint.
Și nici nu voiam să retrăiesc totul în cuvinte.
Am șoptit:
— Acum sunt mai bine.
Kamar m-a ținut mult timp în tăcere.
Apoi, pe neașteptate, a strigat spre ușă:
— Este cineva acolo? Intrați!
Ușa s-a deschis imediat și un servitor a intrat.
Kamar a poruncit:
— Adu biciul. Acum.
Trupul mi s-a încordat.
Amintirea biciului mi-a revenit imediat și mi s-a tăiat respirația.
Dar Kamar m-a ținut în brațe.
M-a sărutat pe obraz și mi-a șoptit:
— Este în regulă, Yohan. Nu te teme.
Tremurul abia a început să se domolească atunci când servitorul s-a întors cu biciul.
Am încremenit.
Kamar l-a luat, apoi mi l-a întins.
Vocea lui era calmă și hotărâtă.
— Haide.
M-a privit drept în ochi.
— Folosește-l pe mine.