Pentru prima dată după multă vreme, cerul a rămas limpede, fără niciun nor.
Până și zgomotul soldaților care se antrenau dincolo de ferestre îi suna plăcut, ca o muzică îndepărtată.
Când a semnat ultimul document și și-a ridicat privirea, Asgail a surprins expresia uluită a secretarului.
— Îmi cer iertare, Alteța Voastră.
Bărbatul și-a revenit repede și s-a grăbit să-și ceară scuze.
Asgail s-a încruntat, apoi și-a recăpătat expresia firească și a întrebat despre următoarea întâlnire.
Secretarul și-a consultat programul și, urmărindu-i cu grijă reacția, a adăugat:
— Păreți foarte bine dispus azi, Alteța Voastră.
— Eu?
— Da.
Asgail s-a oprit, surprins de observație, apoi a ridicat dintr-un umăr.
Abia atunci și-a dat seama că fredona încet.
Nu era de mirare că secretarul l-a privit așa.
Dar ce importanță avea?
Nu era o crimă să fie într-o dispoziție bună.
Chiar dacă toată lumea era surprinsă să afle motivul.
După ce l-a condus pe secretar afară, Asgail și-a relaxat în mod conștient colțurile gurii.
Un zâmbet mic i-a apărut pe chip.
Apoi a râs încet.
Secretarul avea dreptate.
Nu s-a mai simțit niciodată atât de bine.
Nu.
Nu a mai simțit niciodată o asemenea exaltare.
Știa foarte bine de ce și, pentru prima dată, nici măcar nu-i păsa.
Nu putea decât să râdă de el însuși pentru că a ajuns atât de prins de un Omega.
Adevărul era simplu.
În dimineața aceea, când a deschis ochii și l-a văzut pe Yohan dormind liniștit în brațele lui, toate zidurile pe care le ridicase s-au prăbușit.
Yohan stătea ghemuit în somn ca un pui de pisică abia crescut, atât de fragil încât priveliștea i-a strâns inima.
O urmă de vinovăție l-a lovit când şi-a amintit cât de departe a mers în noaptea aceea.
Dar, odată cu ea, a apărut și dorința.
Era nevoit să plece din cameră înainte să-și piardă din nou cumpătul.
Tot restul zilei, imaginea lui Yohan i-a revenit fără oprire în minte.
Respirația lui grăbită sub fiecare sărut.
Buzele umede.
Tremurul din trup și lacrimile care îi apăruseră când plăcerea îl copleșise.
Asgail și-a dat seama brusc că şi-a eliberat feromonii fără să observe.
Aerul din birou a devenit încărcat de propria lui excitație.
S-a încruntat, s-a ridicat și a deschis fereastra.
Aerul fierbinte și uscat l-a izbit în față și i-a readus puțin mintea la loc.
A rămas mult timp rezemat de pervaz.
"Este doar un Omega banal."
S-a corectat singur imediat.
"Puțin firav. Puțin drăguț... și poate puțin înduioșător."
Lista părea să nu se mai termine.
Nasul mic.
Ochii mari care îl priveau de jos.
Degetele care se mișcau neajutorat.
Totul i se părea atât de adorabil, încât aproape îi venea să-l muște.
Yohan încă tremura de frică atunci când îl privea, dar, sub atingerea și feromonii lui Asgail, se topea treptat în brațele lui.
Era natura unui Omega.
Ceva ce voința nu putea controla.
Într-un fel, era aproape demn de milă.
Asgail oscila între compasiune și amuzament.
Yohan ascunzând pâine ca să o mănânce mai târziu semăna cu o veveriță care își strângea provizii pentru iarnă.
Probabil până și o veveriță s-ar fi descurcat mai bine.
Amintindu-și cum l-a prins bâjbâind după bucata de pâine ascunsă, Asgail a râs de-a binelea.
Apoi și-a înăbușit râsul și și-a recăpătat calmul, deși colțurile gurii încă îi tresăreau.
"Oare ce face acum?"
Nu avea timp pentru asemenea gânduri.
Mai erau prea multe de rezolvat.
Era nevoie să urmărească starea regelui, să încheie negocierile cu Hayden și să se asigure că totul mergea conform planului.
Până atunci nu a apărut nicio problemă serioasă.
Atâta timp cât nu intervenea ceva imprevizibil.
După plecarea lui Hayden și după ce urma să urce pe tron, Asgail avea să se căsătorească imediat.
Şi-a făcut deja planul.
Pentru Yohan avea să pregătească un pavilion separat.
Când îndatoririle regale deveneau prea apăsătoare, avea să se retragă acolo, într-un loc comod și luxos, nu departe de biroul său.
Rikal putea locui acolo împreună cu stăpânul lui.
Soțiile sale urmau să-i ofere moștenitori fără probleme.
Iar Asgail avea să se odihnească alături de Omega pe care a ajuns să-l îndrăgească.
Dacă într-o zi sentimentele lui se schimbau, avea să-i permită lui Yohan să plece.
Nimic nu era veșnic.
Inima omului se putea schimba în orice clipă.
Doar că nu acum.
Omega nu aveau întotdeauna simțul măsurii.
Iar Yohan şi-a depășit uneori locul, venind cu cereri absurde imediat ce a simțit interesul prințului.
Desigur că nu a obținut ce dorea.
Dacă ar fi stat liniștit, Asgail l-ar fi răsfățat fără limite.
"Pofta oamenilor nu are sfârșit."
Asgail a pufnit în sinea lui.
Nu avea de gând să aibă un copil cu Yohan.
De fapt, nu dorea copii cu niciun Omega.
Rolul acela respingător de reprezentant divin urma să se încheie odată cu el.
Tradiția aceea grotescă trebuia să dispară.
Așa credea atunci.
La scurt timp, a plecat împreună cu Hayden în inspecția pregătită în jurul vânătorii regale.
Așa cum era de așteptat, Hayden era încântat zile întregi.
— Este prima dată când un om de rând ajunge să traverseze deșertul acesta, aşa e?
— Din câte știu.
Asgail i-a răspuns sec din maşină.
Hayden privea întinderea nesfârșită de nisip.
— Dacă cineva s-ar rătăci aici, ar muri cu siguranță.
— Dacă nu cunoaște deșertul, da.
Tonul lui Asgail a rămas indiferent.
Până la sfârșitul călătoriei, perioada de luciditate a regelui avea să se termine.
Atunci Asgail urma să se întoarcă și să pună lucrurile în ordine.
Așteptarea era mai greu de suportat decât şi-a imaginat.
Să aștepți să treacă timpul și ca lucrurile să ajungă singure în punctul stabilit putea testa răbdarea oricui.
Dar mai exista ceva care îi ocupa mintea.
— Mi-ar fi plăcut să vină și Yohan cu noi.
Hayden a mormăit din nou o absurditate.
Apoi a continuat:
— Nu v-ați opune dacă l-am primi oficial și pe Yohan în expediție, aşa e?
— Ba da.
Asgail a răspuns fără să ezite.
Nu putea decât să creadă că Hayden şi-a pierdut mințile.
Să aduci un Omega la vânătoare era ridicol.
Totuși, Asgail a considerat că merita un avertisment.
— Ar fi mai bine să nu-mi testezi răbdarea, dacă nu vrei să fii abandonat în deșert.
Hayden a înțeles mesajul și a tăcut.
Între ei s-a lăsat liniștea.
Deșertul se întindea fără sfârșit.
A trecut mult timp de când Asgail nu a mai văzut un asemenea peisaj.
Și-a îngustat ochii, amintindu-și ultima ieșire la șoimărie.
Avea de ani întregi câțiva șoimi foarte bine dresați.
Îngrijitorii lor îi tratau cu grijă și le pregăteau hrană specială.
"Data viitoare ar trebui să-l aduc și pe Yohan să-i vadă."
Probabil avea să se sperie.
Asgail și-a imaginat, zâmbind, cum îl ridica în brațe pe Yohan când începea să tremure.
"Ce drăguț ar fi."
Respirații grele i-au răsunat brusc în urechi.
Umărul îi ardea de durere.
"Am fost împușcat."
Amintirea a venit încețoșat.
Nu știa cum a scăpat cu viață.
Doar că a supraviețuit singur în deșertul acela nesfârșit.
"Poate mor aici."
Nu mai știa nici măcar în ce direcție se afla cel mai apropiat domeniu.
Şi-a pierdut și şi-a recăpătat cunoștința de mai multe ori.
Visul și realitatea s-au amestecat.
"Ka..."
Cineva îl striga.
Ciudat.
Cum îl chema?
"...mar... te iubesc."
Ținea strâns la piept un trup mic și moale.
Dacă îl scăpa...
Dacă pierdea viața aceea...
Avea să moară.
O frică rece i-a străbătut trupul.
Făptura din brațele lui părea atât de fragilă, încât s-ar fi putut frânge la cea mai mică apăsare.
Și totuși nu-i putea da drumul.
În clipa în care o elibera, avea să se piardă și pe el.
"Ce?"
"Cine?"
— Alteța Voastră!
O voce dură l-a smuls brusc din somn.
Asgail s-a trezit complet, dezorientat pentru câteva clipe.
Hainele îi erau lipite de trup din cauza transpirației, iar senzația îl enerva.
— Alteța Voastră, iertați-mi îndrăzneala, dar a sosit un mesaj urgent de la palat.
Abia atunci a observat cât de palid era secretarul.
Amintirile îi erau încă fragmentate.
El și Hayden au inspectat șoimii.
Apoi au instalat tabăra în deșert.
"Am băut?"
Hayden fumase narghilea.
Poate și opiu.
Asgail nu-și amintea când a adormit și nici ce a visat.
Dar ceva nu era bine.
— De la palat... ce au spus?
Regele ar fi trebuit să se afle acum în ultima perioadă de luciditate.
S-a întâmplat ceva?
Secretarul a înghițit cu greu și a răspuns:
— Se spune că Omega era dus cu forța la Ritualul Sacru al Majestății Sale Regele.
Cuvintele erau rostite cu ezitare, dar suficient de clar.
Asgail a încremenit, cu o mână apăsată pe tâmpla care îi pulsa.
— Ce ai spus?