Respirația mi se risipea fără rost în gură, de parcă aerul nu mai reușea să-mi ajungă în plămâni. Gâfâiam, cu vederea încețoșată și mintea plutind, iar inima îmi bătea ca o tobă. De undeva, de foarte departe, mi s-a părut că îl aud pe Kamar strigându-mi numele, dar vocea lui se auzea slab, ca într-un vis. Deodată, am simțit că trupul îmi plutește.
Am gemut de durere și am reușit cu greu să deschid ochii. Chipul palid al lui Kamar plutea deasupra mea și am înțeles, vag, că m-a luat în brațe și m-a așezat pe pat. O senzație nouă a început să-mi străbată trupul, de parcă niște făpturi mărunte mi-ar fi pătruns în vene și m-ar fi gâdilat pe dinăuntru. Odată cu acea ușurință amețitoare, în mine se revărsa o fericire stranie, în timp ce întregul trup mă furnica insuportabil.
M-am zvârcolit, gemând din nou. Oare febra continua să-mi crească? Ardea atât de tare. Stai... am mai simțit asta.
Gândindu-mă la asta, a devenit totul limpede.
"Cunosc senzația asta."
Am clipit greu, încercând să-mi țin ochii deschiși.
"Asta e senzația de la prima mea diferențiere."
Un fior rece mi-a coborât pe șira spinării, iar căldura care-mi curgea prin trup s-a întețit de parcă ar fi vrut să-mi mistuie fiecare celulă.
"Nu..."
Mi-am ridicat privirea spre Kamar.
— Yohan, te simţi bine? Yohan.
Mă striga panicat, iar groaza m-a cuprins dintr-odată.
"O să afle că sunt un Omega."
"Nu știa. Nu a bănuit niciodată și nimeni nu i-a spus."
"Dacă ar fi știut, n-ar mai fi rămas aici. Asta dovedea că nu știa."
"Ce mă fac?"
Respiram greu, dar mintea îmi era atât de încețoșată, încât nu reușeam să gândesc.
"Ce mă fac?"
Gândul se repeta în timp ce mă prăbușeam. În curând avea să înceapă. Arsura de jos, zvâcnirea care mi se răsucea înăuntru.
— Eu... eu...
M-am bâlbâit, fără să știu ce să spun. Nu era ciclul meu firesc. De regulă, perioada de călduri mă dobora complet, însă apoi următoarea venea mult mai târziu — din fericire, doar o dată sau de două ori pe an. Dar au trecut abia șase luni de la ultima. Nu avea niciun sens. Totuși, nedumerirea mea n-a durat mult.
— Ah.
Fără să-mi dau seama, mâna mi-a alunecat în jos, căutând. Aveam nevoie de ceva mai lung, de ceva care să pătrundă adânc în mine. Dar nu puteam. Nici măcar nu eram în stare să mă ridic; eram copleșit de propriii feromoni.
"Ceva nu e bine."
Am gândit amețit. Niciunul dintre ciclurile mele de până atunci nu era atât de violent. Erau dureroase, chinuitoare, dar nu de nesuportat. Niciodată nu-mi simțisem trupul atât de încins, de parcă fiecare respirație mă sufoca.
"De ce...?"
— YOHAN! Revino-ți, YOHAN!
Vocea lui Kamar m-a smuls din ceață. Buzele crăpate abia au reușit să formeze cuvintele.
— Mă... mă simt bine. Mă simt bine... doar lasă-mă singur.
Am încercat să-l împing, dar împotrivirea mea lipsită de putere n-a avut niciun efect. Mi-a prins mâna cu o strânsoare dură.
— Să te las singur? Ai înnebunit? Uită-te în ce stare ești. Vrei medicamente? Ce te doare, Yohan? Spune-mi! Îți e greu să vorbești? Să-ți dau ceva pentru febră?
A încercat să se ridice, dar deodată s-a clătinat și și-a dus o mână la frunte, rămânând nemișcat. Atunci am înțeles de ce: feromonii mei. Un Beta aproape că nu este afectat de ei, dar starea mea era extremă. Mirosul meu probabil îl copleșea și pe el.
— Ka-mar... mă simt bine... te rog, pleacă... lasă-mă singur.
Când am reușit în sfârșit să vorbesc, Kamar s-a îndreptat cu pași mari spre trusa cu medicamente. Când s-a întors, obrajii îi erau îmbujorați.
— Ia, Yohan. Ia-le pe astea.
A scos câteva pastile.
— Asta e pentru febră? Asta e un calmant, iar asta e...
— Kamar...
— Da, și apă. Stai, îți aduc imediat.
— Kamar.
L-am prins de mânecă. S-a oprit, respirând la fel de greu ca mine.
— Vorbesc serios, mă simt bine. Kamar, te rog, pleacă... lasă-mă singur.
— Nu mai spune prostii...
— Nu. Nu, Kamar. Nu.
Lacrimile mi-au izbucnit fără voie. Luptând cu focul care-mi mistuia trupul, m-am forţat să vorbesc.
— Medicamentul de care am nevoie... nu e aici. Nu sunt... bolnav. E doar o febră... trecătoare. Dacă mă odihnesc o zi sau două... o să-mi treacă. Așa că, te rog, lasă-mă singur. Te implor.
Inima îmi bubuia în piept. Totul s-a întâmplat atât de brusc, iar acum era nevoie să-l și conving pe Kamar. Am reușit să spun toate acele lucruri, dar oare mă credea? M-a privit în tăcere, apoi expresia i s-a schimbat. Am știut că nu am reușit.
— Nu. Nu te las singur când ești în halul ăsta. N-o să te las niciodată.
S-a așezat apăsat lângă pat. Prin vederea încețoșată de lacrimi, l-am văzut luându-mi mâna și privindu-mă în ochi.
— N-am știut că ai trecut singur prin asemenea chinuri. Dar acum știu. O să fiu mereu aici. Așa că poți să suferi cât ai nevoie. Spune-mi ce vrei și fac orice pentru tine.
Lacrimile mi s-au revărsat. Am încercat să vorbesc, dar buzele îmi tremurau și nu ieșea niciun cuvânt.
"Trebuie să-i spun. Acum trebuie să-i spun totul. E ultima noastră șansă."
— Nu sunt... bolnav.
Atât am reușit să spun. Kamar a clătinat din cap, poate și din cauza feromonilor mei, dar încă mă ținea de mână. Gândindu-mă că în curând urma să-mi dea drumul, am continuat.
— Sunt... în călduri, Kamar. Eu sunt...
Am înghițit cu greu, tremurând, înainte să mărturisesc ca un condamnat în fața spânzurătorii:
— Sunt un Omega, Kamar.
La început n-a reacționat. După o tăcere lungă, a întrebat:
— Ce înseamnă asta?
Chiar și în starea aceea, am râs amar. Am încercat să zâmbesc trist și am închis ochii, în timp ce alte lacrimi îmi curgeau pe obraji. Kamar a așteptat în tăcere să-i explic.
— Să fii Omega înseamnă... am spus printre respirații grele.
— E doar ghinion... un blestem de la Allah.
Am râs, de parcă mi s-ar fi topit mintea. Am continuat aproape plângându-mă:
— Când mă apucă febra asta, trebuie să fac sex cu un bărbat. E scârbos, aşa e? Murdar? Nici măcar nu contează cine e. Dacă mă satisface acolo jos, e suficient.
Când am început să mă ating, inima mi-a bătut dureros de tare. Eram ud între picioare. Panicându-mă la gândul că era nevoie să-l determin să plece înainte să fie prea târziu, m-am silit să continui:
— Și tu ai avut ghinion. Ți-ai pierdut memoria... poate din cauza mea, pentru că eu te-am salvat. Dacă te-ar fi salvat altcineva... poate nu ți-ai fi pierdut-o. Așa că pleacă, am adăugat.
Kamar a vorbit pentru prima dată de când i-am mărturisit adevărul.
— Bine. Am înțeles.
"Pleca."
Am încercat să simt ușurare și am închis ochii. Alte lacrimi mi-au alunecat pe obraji. Atunci m-a întrebat încet:
— Și eu ce trebuie să fac? Vrei să fac sex cu tine? Atunci o să te simți mai bine?
Am deschis ochii brusc și i-am întâlnit privirea.