Vizita imprevizibilă m-a lăsat pentru o clipă fără cuvinte. Ultima dată când l-am văzut pe Salman era înainte să fug din oază, la înmormântarea mamei mele. Au trecut ani, dar l-am recunoscut imediat: chipul lui matur semăna izbitor cu al unchiului meu.
— Sa…Salman?
I-am rostit numele bâlbâindu-mă, iar el mi-a răspuns cu un oftat plictisit.
— Văd că nici după ce te-ai diferențiat ca Omega nu te-ai prostit de tot. Încă mă recunoști.
Aproape că mi-am întors privirea spre colibă. Kamar n-ar fi înțeles oricum, şi-a pierdut memoria. Ar fi trebuit să-l întreb înainte? Nu mai conta. Acum era nevoie, înainte de toate, să-l determin pe Salman să plece. Am înghițit în sec și am vorbit.
— Cum ai ajuns până aici? S-a întâmplat ceva cu unchiul?
În ciuda îngrijorării mele, expresia nepăsătoare a lui Salman m-a liniștit.
— Bătrânul e la fel ca întotdeauna. Dar tu chiar duci o viață dramatică. Trăiești singur aici de aproape șapte ani.
N-am avut ce să-i răspund și mi-am plecat privirea. Nu mă interesa de ce a venit Salman. Voiam doar să plece.
— Și... de ce ai venit, mai exact?
Am întrebat cu grijă. În loc să-mi răspundă, a început să cerceteze împrejurimile. A dat ocol oazei deschise, apoi a înconjurat și coliba. Inima îmi bătea tare în timp ce încercam să-mi dau seama ce căuta. Deodată, Salman a intrat cu pași mari înăuntru.
— Ah!
Am tresărit și am intrat după el. În spațiul strâmt, s-a plimbat de colo-colo, încruntat, frecându-și bărbia. Eu am rămas de partea cealaltă, având grijă să nu se uite sub pat, și am întrebat:
— Ăă... ce s-a întâmplat? Cauți ceva?
S-a încruntat și a făcut un pas spre mine. Eu am făcut unul înapoi, iar el s-a încruntat și mai tare, enervat.
— Ai spus că a trecut un călător pe aici, aşa e? Mi-a spus Ghurab.
— D…da... o singură dată.
Am dat din cap, iar el m-a fixat cu o privire necruțătoare, de parcă încerca să vadă dacă mint. Inima mi-a tresărit. Apoi s-a îndreptat și a continuat pe un ton nepăsător.
— Nu e nimic aici. Nu știu de ce s-a agitat tata atât. Se temea că ai intrat în contact cu cineva.
— Ah...
În sfârșit am înțeles de ce a venit. Rușinat că unchiul meu şi-a făcut griji, am plecat privirea.
— Îmi pare rău.
— Normal că-ți pare. Ai idee câtă bătaie de cap ne dai? M-ai determinat să vin până în pustietatea asta doar ca să verific ce faci...
Și-a izbit pumnul de teancul de vase așezate cu grijă. Oalele și castroanele s-au prăbușit pe podea. M-am grăbit să le strâng, iar el a plescăit din limbă deasupra mea.
— Ești atât de dramatic. De ce te mai chinui să trăiești? Eu m-aș fi spânzurat demult.
N-am spus nimic și am continuat să adun cioburile. După o clipă, a izbucnit din nou.
— Ești surd? Când vorbesc cu tine, măcar ai putea să te prefaci că asculți. Deși, dacă ai de gând să trăiești singur aici ca un prost, ai putea la fel de bine să fii unul. La naiba, oricum nu ești întreg la minte, aşa e?
Am rămas tăcut. Salman a înjurat printre dinți. Când m-am aplecat după ultimul vas, a călcat cu putere.
— Ah!
Am strigat. Mulțumit, și-a apăsat bocancul peste mâna mea.
— Așa mai merge. Proști ca tine au nevoie de câte o bătaie ca să-și vină în fire. Ei? Acum gândești mai limpede?
Mi-a zdrobit articulațiile sub talpă. Pielea aspră și bătătorită mi s-a rupt și a început să sângereze.
Dar, în timp ce durerea îmi încețoșa vederea, l-am zărit pe bărbatul ascuns sub pat. M-am trezit brusc la realitate.
"Nu."
Mi-am mișcat buzele în grabă, fără glas. Kamar putea să iasă de acolo în orice clipă. Am clătinat frenetic din cap.
"Nu. Te rog. Nu ieși. Ai promis."
L-am văzut pe Kamar încleștându-și maxilarul. Pentru o clipă, ochii lui violeți au licărit aurii și am simțit un miros dulce, necunoscut.
— Poftim?!
Salman s-a oprit în mijlocul înjurăturii. Și el l-a simțit. S-a uitat nedumerit în jur, apoi și-a coborât privirea spre mine.
— Ce-i asta? Tu ești? Mirosul ăsta... nenorocitule, ai intrat în călduri, aşa e?
Salman a scuipat lângă mine.
— Crezi că mă păcălești cu jocurile astea murdare de Omega? Vrei să-ți lipești trupul ăla scârbos de mine? Dacă nu era tata, te omoram până acum!
Și-a ridicat piciorul de pe mâna mea și m-a lovit cu piciorul în cap. M-am prăbușit fără să scot un sunet. Mi s-a spart buza, iar gustul metalic al sângelui mi-a umplut gura. Mi-au dat lacrimile și mi-am dus mâna la gură. Apoi pașii lui s-au îndepărtat. Salman a plecat. Am îndrăznit să ridic capul și l-am văzut pe Kamar țâșnind după el.
"Nu!"
M-am repezit și l-am prins pe Kamar de picior. S-a clătinat și s-a oprit, privind în jos spre mine. Am clătinat disperat din cap.
"Nu te duce. E bine acum. S-a terminat."
Kamar și-a încleștat maxilarul, dar a încercat din nou să iasă. M-am agățat de el.
— Dă-mi drumul! O să scape!
A strigat Kamar. Am încremenit. Mașina lui Salman a plecat deja. Kamar s-a smucit din mâinile mele și a fugit afară, dar huruitul motorului a dispărut. Exact cum m-am temut, după o vreme s-a întors furios.
— De ce m-ai oprit? Dacă îl prindeam, puteam să-l omor!
A izbucnit, iar eu m-am străduit să rămân calm.
— Nu poți să omori oameni.
— O merită!
— Nu. Nu face asta.
Am încercat să-l opresc, dar n-am făcut decât să-i ațâț și mai mult furia. M-a privit cu ochii aprinși și a strigat:
— Dacă nu te-ai fi agățat de mine, îi rupeam gâtul! De ce ai făcut asta? Uită-te la tine. Ești plin de sânge. Te-a călcat în picioare, te-a bătut, iar tu ai stat și ai îndurat totul. Ai idee cum mă determină asta să mă simt?
Ochii îi ardeau aurii, iar mirosul din jurul lui devenea tot mai puternic. Inima îmi bătea nebunește și capul mi se învârtea. Cu greu am reușit să vorbesc.
— Dar dacă Salman moare sau pățește ceva, unchiul va fi trist... Unchiul are grijă de mine...
Explicația mea slabă l-a înfuriat și mai tare.
— Are grijă de tine? Revino-ți! Asta înseamnă că te-a abandonat! Te-a lăsat singur aici șapte ani! Doar tu și motanul ăla numai piele și os, schimbând o dată pe lună tapiserii pe câteva provizii, iar tu numești asta "grijă”? Dacă tu crezi asta, ești mai nebun decât mi-am imaginat!
Și eu am gândit mereu același lucru. Atunci de ce nu puteam să-i răspund? Poate că furia din cuvintele lui m-a golit de orice replică. N-am reușit decât să spun:
— Exagerezi.
— Cuvintele mele sunt blânde pe lângă viața pe care o duci!
Și-a trecut enervat o mână prin păr și a început să se plimbe prin coliba îngustă. Știam că era nevoie să-l liniștesc.
— E în regulă. Eu sunt bine. Nu te mai enerva... Eu voi rămâne aici, iar tu vei pleca.
La auzul acelor cuvinte, s-a oprit brusc. Chipul lui devenise ciudat de nemișcat.
— Ce-ai spus?
Vocea i-a coborât. M-a cuprins vinovăția, dar era prea târziu. A cerut din nou:
— Spune. Ce-ai spus mai devreme? Probabil am auzit eu greșit.
Am ezitat. Să neg? Dar nu mai puteam ascunde adevărul.
— Tu vei pleca, iar eu voi rămâne aici.
— Asta e hotărârea mea.
Am trasat hotarul pe un ton liniștit, dar ferm. Era nevoie să mă trezesc din visul acesta frumos. Salman m-a adus înapoi la realitate. O asemenea fericire nu putea dura. Era nevoie să văd lucrurile limpede.
Kamar mă privea palid, încremenit de șoc. Neîncrederea i-a rămas în ochi, iar eu am tăcut.
— Vrei să mă alungi de aici așa?
M-a întrebat încet. I-am răspuns sincer.
— Nu vreau să ne despărțim... O să plâng mult când vei pleca.
— Atunci ce-ai vrut să spui mai devreme?
Încerca să-și țină furia în frâu, iar vocea îi tremura. Mi-am mușcat buza și am șoptit ca un oftat:
— Dar asta e deja hotărât...
— Hei!
A strigat din nou. Ochii i s-au aprins cu totul devenind aurii, iar aerul din jurul lui s-a umplut de miros, puternic și sufocant.
Ah.
Vederea mi s-a încețoșat și mintea mi-a devenit tulbure. Sângele îmi vuia în vene, pulsul mi-a luat-o la goană, iar pielea mă ardea. Genunchii mi-au cedat și m-am prăbușit la podea.
— Yohan?
Kamar m-a strigat alarmat și s-a repezit spre mine, dar starea mea s-a înrăutăţit. Prin ceață, am înțeles: am intrat în călduri în cel mai nepotrivit moment cu putință.