Ce am auzit mai devreme? Am clipit uluit și m-am uitat la el. Oare febra mi-a tulburat mintea? Probabil. Probabil mi-am pierdut mințile și aud lucruri care nu existau. Da, asta era.
Am rămas doar privind la el, iar Kamar a întrebat din nou.
— Spune-mi, Yohan. Ei? Am dreptate?
— D…despre ce vorbești?
M-am bâlbâit printre respirațiile sacadate. Kamar a vorbit cu o răbdare surprinzătoare.
— Dacă fac sex cu tine, îți trece?
Chipul lui îmbujorat îi trăda chinul. Până și un Beta părea afectat de feromonii din timpul căldurilor. Ar fi trebuit pur și simplu să plece, să mă abandoneze. M-am forțat să răspund.
— N-ai auzit ce ți-am spus? O să fii blestemat.
— Lasă asta. Acum vreau doar să știu dacă o să-ți fie mai bine sau nu. Așa e, Yohan? O să-ți treacă?
Reacția lui era de necrezut. Parcă visam. Dar privirea lui Kamar era mai sinceră ca niciodată. Am strâns mâna pe care mi-o ținea și m-am prins tare de el. Mă furnicau vârfurile degetelor, însă durerea îmi confirma că totul era real și lacrimile mi-au umplut imediat ochii.
— Îmi pare rău că nu ți-am spus... Îmi pare rău că te-am determinat să vezi ceva atât de murdar. Era nevoie să-ți spun mai devreme. Atunci ai fi plecat de mult... Îmi pare rău.
— Yohan, despre ce vorbești?
Deși Kamar părea nedumerit, eu am continuat să plâng.
— N-am știut că o să intru în călduri. Eu... eu ar fi trebuit să evit asta, să-ți spun înainte și apoi...
— Yohan, Yohan... Yohan, e bine. Nu mai plânge, Yohan. Yohan!
A ridicat vocea, iar eu am încremenit. Apoi a continuat.
— Ce e rău în a fi Omega? Nu e ca și cum ai fi ales asta.
— E dezgustător.
— Nu este.
Kamar a negat categoric. O mică parte din mine voia să-l creadă, dar am înăbușit speranța aceea.
"Nu spera. Așa nu vei fi dezamăgit."
— Nu trebuie să mă consolezi. Tu ești... un om bun.
— Tu ești omul bun. Eu doar...
Kamar și-a mușcat buza și s-a oprit la jumătatea propoziției. Privindu-l, mi-am dat seama.
— Îmi pare rău. Trebuie să ți se pară dezgustător și neplăcut să fii lângă mine, aşa e?
— Nu, deloc.
— Sigur te dezgust. E în regulă. Totul e din cauză că sunt Omega...
— Yohan.
Kamar m-a întrerupt, de data asta cu adevărat furios.
— Yohan, îmi place de tine.
Am rămas cu gura întredeschisă, incapabil să mai spun ceva. El m-a privit și a continuat.
— Îmi place de tine, așa că vreau să mă placi și tu. Și chiar vreau să te ajut. Dar dacă spui nu, nu te voi forța.
— Aș putea rămâne însărcinat.
Abia am reușit să spun cuvintele. Kamar s-a încruntat, iar eu am continuat.
— Înțelegi ce vreau să spun? Un bărbat poate rămâne însărcinat. Nu ți se pare ciudat?
Îmi venea să plâng, dar în loc de asta am râs.
"Probabil am înnebunit." Am adăugat cu o voce care tremura:
— De aceea spun că e un blestem.
Mi-am strâmbat buzele într-un râs. Kamar m-a privit în tăcere. M-am pregătit să-l aud spunând: "Îmi pare rău", "Mă dezguști" sau "O să plec".
— Nu vrei copilul meu?
Au urmat niște cuvinte la care nu m-aș fi așteptat niciodată. Lacrimile mi-au curs pe obraji și, pentru o clipă, vederea mi s-a limpezit. Chipul lui îmbujorat era plin de îngrijorare. Atunci am înțeles: Kamar nu avea nicio intenție să mă părăsească. Am șoptit speriat:
— Allah ne va pedepsi...
— Nu-mi pasă de Allah.
Kamar a răspuns tăios.
— De câte ori trebuie să-ți spun că singurul lucru care contează este să-ți fie mai bine? Spune-mi sincer: nu vrei un copil doar pentru că eu sunt bărbat? Folosești asta drept scuză? Atunci spune-mi altă cale. Voi face orice ca să te ajut!
Vorbea serios. Ochii i-au sclipit din nou aurii, iar mirosul dulce care se învârtea în jurul meu îmi amețea mintea. Dacă eram în picioare, m-aș fi prăbușit. M-am luptat cu dorința de a-l trage în brațele mele. A întrebat încet:
— Nu vrei să trăiești cu mine? Vrei să plec?
N-am putut răspunde. S-a încruntat.
— Mă urăști?
— Nu e asta!
Cuvintele au izbucnit mai repede decât m-am așteptat și nu era doar febra de vină. Am clătinat din cap.
— Nu te urăsc. Deloc. Eu... eu...
În cele din urmă, printre suspine, am mărturisit:
— Te iubesc.
Odată rostite cuvintele, nu le-am mai putut opri.
— Te iubesc. Vreau să rămân cu tine... Nu te-am urât niciodată, nici măcar o clipă.
Am izbucnit din nou în plâns și am început să-mi cer iertare: îmi pare rău că te iubesc, îmi pare rău că te-am ținut lângă mine, îmi pare rău că nu pot să te las să pleci, îmi pare rău.
Prin vederea încețoșată, am văzut expresia lui Kamar îmblânzindu-se. Mai blând ca niciodată, a spus:
— Dacă vei avea copilul meu, voi fi cel mai fericit om din lume.
De data asta eu eram cel care a rămas uluit. Nu mai înțelegeam nimic.
— Dar ți-ai pierdut memoria. Nu știi cu adevărat ce spui. Știi ce trebuie să faci ca să avem un copil? Se spune că aduce ghinion unui bărbat să facă sex cu un Omega.
Din nou, Kamar a răspuns fără nicio ezitare.
— Nu mă pot gândi decât la faptul că vreau să fac sex cu tine.
— Dar... dar...
Am înghițit cu greu.
— Dacă Allah ne pedepsește...
Kamar a expirat. Apoi și-a îngustat ochii într-o expresie ironică și a spus:
— Yohan, unde naiba este Allah ăsta? L-ai văzut vreodată?
Întrebarea lui m-a lăsat mut. A continuat:
— Dacă există un Allah care te determină să suferi, eu nu cred în el. Mai bine n-ar exista.
Cuvintele lui nemiloase m-au șocat.
— Nu... Nu spune asta.
— Tu trebuie să încetezi să spui asemenea lucruri. Așadar, ce vei face? O să trăiești cu mine sau nu?
Răbdarea lui Kamar a ajuns la capăt, iar a mea la fel. Era aproape un miracol că am reușit să vorbim atât. Și totuși, încă îmi era greu să cred.
"Nu-mi pasă. Niciun Allah nu te determină să suferi. Te iubesc."
Mi-a mai spus cineva vreodată asemenea lucruri? Chiar și după ce a aflat că sunt Omega?
"Yohan, îmi pare rău", a spus mama. Nu. Chipul ei plin de lacrimi mi-a apărut în minte.
"Îmi pare rău că te-am născut așa."
Nimeni nu mi-a spus vreodată altceva.
"Mama a păcătuit, de aceea Allah te-a făcut Omega."
— Yohan.
Vocea lui Kamar m-a determinat să tresar și să revin la realitate. M-a privit și a spus:
— Nu-mi pasă că ești Omega. Nu-mi pasă ce ești. Eu... eu, Yohan...
A vorbit repede, s-a oprit să tragă aer în piept, apoi a mărturisit odată cu o expirație adâncă:
— Te iubesc.
El, care până atunci nu și-a mărturisit sentimentele, a lăsat totul să izbucnească dintr-odată, ca un baraj care se rupe. Apoi a ezitat și m-a privit. Ochii lui violeți, presărați cu reflexe aurii, păreau umezi.
— Pot... să rămân cu tine?
În clipa aceea, inima mi-a explodat de fericire. I-am prins mâna și i-am sărutat un deget.
— Rămâi cu mine.
Cu ochii plini de lacrimi, m-am uitat la el.
— De acum înainte. Pentru totdeauna.
Kamar mi-a zâmbit.
— Bine.
A rostit cuvântul încet, ca pe o expirație, apoi și-a înclinat capul.
— Să rămânem mereu împreună.
Chiar înainte ca buzele noastre să se întâlnească, Kamar a șoptit:
— Pentru totdeauna.
Iar când buzele noastre s-au atins, în mintea mea nu a mai rămas nimic altceva.