Ploaia continua să bată ritmic în ferestre.
Se apropia sezonul musonic, iar ploile urmau să devină tot mai puternice.
Era anotimpul pe care Asgail îl ura atât de mult.
A încercat să-și adune gândurile și să ignore sunetul.
De obicei, metoda îl ajuta să treacă peste furtuni.
De data asta, nu era suficient.
— Alteța Voastră, am un raport despre Omega acela.
Vocea lui Daiyv i-a întrerupt mișcarea stiloului în timp ce semna documentele.
Prefăcându-se indiferent, Asgail a terminat de semnat și i-a întins hârtiile.
Daiyv a continuat:
— Prințesa Najima îl cheamă destul de des în încăperile ei. Îmi cer iertare pentru îndrăzneală, dar nu ar trebui avertizată să nu primească un bărbat în apartamentele sale înainte de căsătorie?
La auzul acestor cuvinte, Asgail și-a ridicat privirea.
Daiyv și-a plecat imediat capul.
— Un... bărbat?
Asgail a întrebat rar.
Simțind pericolul, Daiyv a așteptat neliniștit.
— Omega au gen? Nu sunt cu nimic diferiți de animale.
— Iertați-mi ignoranța, Alteța Voastră.
Daiyv și-a cerut imediat scuze.
După ce s-a asigurat că nu mai avea nimic de raportat, Asgail l-a condus afară.
Rămas singur, s-a lăsat pe spate în scaun.
În încăpere nu a mai rămas decât el și ploaia nesfârșită.
Știa deja că Najima îl chema des pe Yohan la cascada privată rezervată familiei regale.
Favorul pe care i-l arăta era exagerat, dar Asgail nu credea că exista vreo intenție romantică.
Problema era alta.
Najima era verișoara lui și singura fiică a lui Zakrya.
Chiar dacă își ura tatăl, Asgail nu-și putea permite să fie neglijent.
Știa prea bine că sentimentele oamenilor se puteau schimba oricând.
Din acest motiv l-a întrebat insistent pe Yohan despre ea.
Poate că Yohan era omul lui Zakrya.
Sau poate Najima îl folosea într-un plan.
Suspiciunile aveau logică.
De când s-a diferențiat, Asgail era aproape ucis de mai multe ori.
Bănuia că și pierderea memoriei era urmarea unei alte tentative.
A supraviețuit.
Iar într-o zi urma să afle adevărul.
Zakrya i-a mai trimis Omega înainte, pretinzând că dorea să-l ajute să-și declanșeze rutul.
De fiecare dată, aceștia au încercat să-l seducă și nu au primit decât dispreț în schimb.
Dacă cineva credea că prințul moștenitor putea fi interesat de un Omega atât de firav ca Yohan, se înșela.
Singurele motive pentru care Asgail îl urmărea cu atenție erau faptul că Yohan părea să-i înțeleagă fricile și că i-a declanșat rutul de două ori.
Asta putea însemna că avea o constituție neobișnuită.
Dar, cu cât îl observa mai mult, cu atât Asgail ajungea la concluzia că niciuna dintre presupuneri nu era adevărată.
Faptul că Yohan părea să-i înțeleagă trauma era, probabil, doar o coincidență.
Nu făcuse nimic suspect, în ciuda poveștii absurde despre covoare fermecate pe care le țesea.
Se plângea doar că dorea să-și vadă pisica și nu părea să aibă vreo dorință specială legată de Asgail.
Nici măcar sub pedeapsă nu a spus ceva care să merite reținut.
Nici feromonii lui nu păreau ieșiți din comun.
Yohan nu știa să-i controleze.
Nu-i ascundea și nici nu-i elibera intenționat.
Părea că nici măcar nu înțelege ce se întâmpla cu propriul trup.
Probabil era doar un dezechilibru.
După prima dată, aproape că nu a mai avut deloc miros.
Asgail l-a ținut în brațe de multe ori, dar rezultatul era mereu același.
"Firește."
Asgail și-a spus că o creatură atât de neajutorată nu putea fi un Omega Extrem.
Pentru o clipă era sigur.
Apoi îndoiala s-a strecurat din nou.
Poate că era mai mult decât o simplă problemă a feromonilor.
Rapoartele nu determinau decât să confirme cât de neajutorat era Yohan.
Era limpede că aștepta întoarcerea lui Steward și protecția lui.
Dacă accepta cu naivitate grija celor din jur, atunci și bunătatea lui Najima putea veni pur și simplu din dorința ei de a se distra sau de a uita de propria familie.
A fugit de tatăl ei și s-a refugiat în palat.
Nu era de mirare că își căuta preocupări.
Asgail și-a fixat privirea pe următorul teanc de documente, dar mintea i-a fugit din nou.
Chiar dacă a ajuns la o concluzie, nu avea de gând să-l lase pe Yohan să plece.
Mai rămânea o întrebare.
"De ce au dispărut durerile mele de cap?"
Și nu doar atât.
Insomnia a dispărut și ea.
"Ce mi-a făcut Omega acela fără miros?"
Până nu avea să afle răspunsul, Yohan nu avea să părăsească palatul.
Niciodată.
După ce a predat ultimele documente, secretarul a bătut și a intrat.
— Alteța Voastră, în zece minute aveți o întâlnire cu prim-ministrul. Doriți să vă însoțesc până în sala de audiențe?
Asgail s-a ridicat, iar secretarul l-a urmat îndeaproape.
— Întâlnirea este programată pentru treizeci de minute. După aceea trebuie să vizitați laboratorul, pentru a-i încuraja pe cercetători. Locțiitorul Lordului din Al-Rahman a cerut o audiență peste trei zile...
Ascultându-și programul, Asgail a simțit deodată un val de oboseală.
Pentru o clipă și-a dorit să fugă.
Să arunce totul.
Regele.
Titlul de prinț.
Tot.
Chiar atunci, chipul lui Yohan i-a apărut în minte.
"Un Omega amărât nu ar conta."
Gândul i-a venit aproape imprevizibil.
"Chiar dacă aș abandona totul, de unul singur tot aș putea avea grijă."
Știa însă foarte bine că nu putea fugi.
Nu putea să-și abandoneze îndatoririle.
S-a născut prinț moștenitor.
Trebuia să devină rege și să ducă toate responsabilitățile până la capăt.
Povara avea să-l urmeze până la moarte.
Și totuși, deși știa toate acestea, nu reușea să nu fie atras de băiatul acela.
A oftat încet.
"Dacă ar veni odată noaptea..."
Dorea doar să-l țină în brațe și să se odihnească.
La ora firească, Asgail s-a întors în cele din urmă în încăperile sale.
Pregătindu-se să încheie ziua, a poruncit să fie adus Yohan.
Nu după mult timp, ușa s-a deschis, iar pajul l-a împins înăuntru.
— Ah!
Asgail s-a oprit când l-a văzut căzând.
Atât de firav.
Era suficientă o împingere ca să se prăbușească pe podea.
Yohan s-a ghemuit, respirând greu.
Asgail l-a privit o clipă, surprins de starea lui.
"Întotdeauna era atât de slab?"
La prima lor întâlnire era nefiresc de slab, tras la față și palid.
Acum însă arăta de parcă n-ar mai fi rezistat până dimineață.
Hainele îi erau rupte și murdare, iar unul dintre obraji era roșu și umflat.
— Ce-i asta?
Cuvintele i-au scăpat fără să vrea.
Inima i-a bătut neliniștit.
Din cauza unui Omega.
Yohan a scâncit încet, strâns în el ca un animal rănit.
Asgail și-a pierdut răbdarea.
— Ridică-ți capul.
Yohan nu a răspuns.
S-a ghemuit și mai tare, incapabil să se ridice.
Văzând că nu putea să-i îndeplinească ordinul, Asgail s-a lăsat în genunchi și l-a prins de bărbie, ridicându-i fața.
Ochii lui Yohan, parcă și mai mari decât de obicei, l-au privit îngroziți.
Asgail a clipit, dezorientat.
"Ce doream să fac?"
Privirea i-a coborât spre buzele lui.
Când le-a mai sărutat?
Nu.
Le-a sărutat vreodată?
Ce făcea?
Dacă bărbia lui Yohan nu ar fi tremurat ușor, poate că Asgail l-ar fi tras spre el fără să mai gândească.
Tremurul acela l-a readus la realitate.
I-a cercetat fața și a observat urmele clare de pe obraz.
— Te-am lovit eu ieri?
Își amintea că încercase cu brutalitate să-i provoace feromonii, dar nu-și amintea să-l fi lovit.
O imagine vagă cu biciul i-a trecut prin minte, dar a alungat-o.
Acum îl interesa rana de pe obraz.
— Cum ai făcut asta? Te-ai împotrivit și te-a lovit cineva?
Și-a dat seama că tonul i-a devenit mai calm.
A vorbit din nou rece și dur, încercând să-și recapete controlul.
Era absurd ca un Omega atât de neîndemânatic să-i tulbure mintea.
Yohan a ezitat, apoi a clătinat din cap.
— Nu m-am împotrivit... dormeam și pajul... m-a trezit.
— Doar te-a trezit?
Yohan a încuviințat.
Asgail s-a încruntat.
— Paj!
— Da, Alteța Voastră?
Pajul a intrat, speriat.
— L-ai bruscat?
— Da, Alteța Voastră. Erați deja în întârziere, iar în laborator l-am găsit dormind, deși l-am chemat. L-am lovit peste obraz ca să se trezească. Omega leneși și desfrânați nu înțeleg decât cu mâna dură. I-am lăsat hainele așa cum erau. Doriți să i le scot acum?
Asgail a rămas fără cuvinte în fața siguranței alături de care pajul vorbea despre toate acestea.
Un astfel de tratament pentru Omega era considerat normal.
Atunci de ce l-a supărat?
S-a uitat la tunica ruptă a lui Yohan și la coastele care i se vedeau pe sub ea.
Observând privirea lui Asgail, Yohan a încercat repede să-și încheie cămașa.
Nu a reușit.
În cele din urmă, Asgail a vorbit:
— Nu. Ajunge. Pleacă.
Pajul s-a retras.
Rămas singur cu Yohan, Asgail l-a privit cum tremura și încerca în zadar să se acopere.
Și-a înăbușit un oftat.
"Să-mi fie milă de un Omega..."
Și-a mușcat buza.
Era absurd.
Să simtă milă pentru un Omega.
Însemna că ceva nu era în regulă cu el.
Totuși, oricâtă milă ar fi simțit, nu putea să-l atingă pe Yohan în starea aceea.
Numai gândul îi provoca un fior neplăcut.
S-a întors și și-a turnat vin.
A amestecat în pahar puțin din pulberea experimentală cu efect sedativ pe care i-a trimis-o Hayden.
A băut pahar după pahar, sperând doar să adoarmă ca în celelalte nopți.
Treptat, tensiunea i s-a mai risipit.
Yohan s-a apropiat abia după ce Asgail s-a așezat pe marginea patului.
A venit cu greu, sprijinindu-se în palme și genunchi, tremurând în lumina lămpii.
Chipul lui înspăimântat și încordat s-a ridicat spre Asgail.
În clipa aceea, Asgail și-a amintit.
Yohan putea începe să plângă.
L-a cuprins panica.
Dacă Yohan plângea, nu avea nicio idee ce trebuia să facă.
Gândul l-a zăpăcit și i-a trezit din nou aceeași neliniște.
— Să îmi scot hainele?
Când Yohan a vorbit în sfârșit, Asgail aproape că a răsuflat ușurat.
Nu plângea.
Doar tremura.
Dar ușurarea i-a dispărut când a văzut mâinile lui Yohan chinuindu-se la tunică.
Senzația aceea ciudată a revenit.
— Nu.
Yohan a încremenit.
Asgail a adăugat:
— În noaptea asta te odihnești.
Ochii lui Yohan s-au mărit.
Asgail a simțit din nou impulsul absurd de a-i îndeplini orice dorință.
Nu putea permite așa ceva.
Yohan era doar un Omega de la care avea nevoie de feromoni.
Niciun Alfa nu răsfăța un Omega fără motiv.
Enervarea i-a revenit.
Buzele lui Yohan au tremurat și a încercat să spună ceva.
Asgail s-a răstit:
— Ce faci? Dacă ai ceva de spus, vorbește. Nu mai sta așa.
Yohan a scâncit încet, abătut.
Asgail nu s-a putut opri să se uite din nou la el.
Yohan își plecase capul și părea complet pierdut.
Asgail nu știa cum să interpreteze asta.
— Ai grijă de pisică de parcă ar fi tot ce ai, dar tu ești mai neajutorat decât un pui...
S-a oprit la jumătatea propoziției.
În sfârșit și-a dat seama de ce avea Yohan nevoie.
S-a ridicat, a luat apă și i-a întins paharul.
Yohan și-a ridicat privirea.
— Bea.
Era un gest mărunt.
Și totuși, Yohan s-a tras înapoi surprins și a rămas nemișcat.
Asgail a mormăit:
— Ți-ai pierdut și limba?
Yohan și-a revenit și a întins mâna după pahar, dar l-a scăpat.
Apa s-a vărsat pe covor.
Asgail a oftat.
— Ce priveliște.
Și-a reprimat dorința de a-l ridica și de a-i da el apă.
Ca să alunge impulsul, s-a întors și a turnat alt pahar.
— De data asta, să nu-l mai scapi.
I l-a întins.
Yohan l-a luat cu degetele tremurânde.
Asgail s-a abținut să-l tragă în brațe.
Ezitatea aceea era suficientă ca paharul să ajungă în siguranță la Yohan.
— M…mulțumesc.
La auzul vocii lui, Asgail aproape s-a încruntat.
Era atât de răgușită, încât dacă ar mai fi așteptat mult, probabil nu ar mai fi putut vorbi deloc.
Asgail l-a urmărit în tăcere cum bea.
Abia după ce Yohan a terminat tot paharul a expirat.
Yohan l-a pus jos și și-a ridicat privirea.
Pentru prima dată în acea noapte, ochii lor s-au întâlnit.