Când și-a revenit, se afla în mijlocul unei străzi necunoscute.
I-au mai trebuit câteva clipe ca să înțeleagă ce era în jurul lui. Nu pricepea deloc de ce se afla singur acolo, unde dispăruseră gărzile sau de ce purta niște haine atât de ponosite. Nu avea nici bani, nici telefon. Ținea în mână doar o tapiserie.
— La naiba.
A înjurat printre dinți, enervat.
Asgail și-a frecat neliniștit fruntea și a privit în jur. Pe strada liniștită erau deschise câteva prăvălii, în așteptarea clienților.
A intrat hotărât într-una dintre ele și l-a căutat pe proprietar.
Bărbatul din spatele tejghelei, care vindea tot felul de mărunțișuri, se uita la telefon. Când l-a observat pe Asgail, și-a ridicat privirea surprins.
Asgail a oftat în sinea lui.
Cum îndrăznea omul acela să se uite fix atât de fățiș la el?
Totuși, s-a silit să rămână calm. În mod normal, era suficient un singur ordin ca acel cap rotund să se desprindă de trup. Dar nu acum.
Și-a deschis gura să vorbească, apoi a încremenit.
Privirea i-a căzut pe ziarele așezate pe tejghea.
Fără să stea pe gânduri, s-a uitat la dată.
A rămas nemișcat.
A tras repede ziarul spre el ca să se asigure că a văzut bine, dar data nu s-a schimbat.
Cu ochii larg deschiși, a rămas privind pagina.
Proprietarul îl urmărea nedumerit. Curiozitatea îl rodea, dar nu știa ce să spună. Simțind atmosfera ciudată, în cele din urmă a întrebat ezitant:
— S-a întâmplat ceva?
Asgail nici măcar nu părea să-l audă.
— Ce dată este azi?
Vocea lui joasă era neobișnuit de răgușită. Era greu de spus dacă era furios sau neliniștit, dar confuzia din glas nu putea fi ascunsă.
Proprietarul, nedumerit de bărbatul care strângea ziarul în mână, i-a răspuns fără să ezite:
— Este X X, 20XX.
La auzul răspunsului, Asgail a mototolit ziarul în pumni.
Când și-a ridicat capul, șocul i se citea limpede pe chip.
Răbdarea proprietarului a cedat.
— Ce e cu dumneavoastră? De ce vă purtați așa?
L-a măsurat pe Asgail din cap până-n picioare, tot mai curios, însă Asgail nu era în stare să-i răspundă.
Și-a mutat privirea de la proprietar la data de pe ziar, apoi a expirat brusc.
— Telefonul...
După o tăcere lungă, a șoptit:
— Trebuie să folosesc un telefon. Plătesc.
Proprietarul, încă necăjit din cauza ziarului mototolit, i-a împins totuși telefonul magazinului.
Asgail a ridicat receptorul și a format un număr. După câteva clipe, a vorbit:
— Eu sunt, Daiyv. Vino imediat aici. Adresa este...
A luat una dintre cărțile de vizită așezate ordonat pe tejghea și a citit adresa cu voce tare.
Convorbirea s-a încheiat repede, iar Asgail a pus receptorul la loc.
În ciuda curiozității, proprietarul nu a mai îndrăznit să întrebe nimic.
Asgail s-a așezat pe un scaun, și-a încrucișat picioarele și a început să cerceteze tapiseria, adâncit în gânduri.
Proprietarul tot dădea târcoale, dornic să afle mai multe, dar atmosfera apăsătoare îl ținea la distanță.
Asgail nici nu-l băga în seamă. Avea lucruri mult mai importante la care să se gândească.
"De ce o țineam în mână?"
A examinat atent tapiseria, dar nu a găsit nimic neobișnuit. Era o piesă banală, bine țesută.
Nu-și amintea deloc cum a ajuns la el.
Ultima lui amintire era că a plecat în deșert la vânătoare cu șoimi.
După aceea, nimic.
A trecut un an.
A încercat cu disperare să-și amintească, însă de fiecare dată durerea de cap se întețea, iar neliniștea creștea.
În cele din urmă, și-a închis ochii și și-a frecat fruntea, înjurând în șoaptă.
Chiar atunci, s-a auzit huruitul unor motoare.
Prin ușa larg deschisă a magazinului, Asgail a văzut câteva mașini negre oprind brusc în față.
Mai mulți bărbați au coborât în grabă și au intrat înăuntru.
Cel din față a strigat:
— Alteța Voastră, vă simţiţi bine? Eu...
S-a oprit când l-a văzut pe proprietar, apoi a trecut repede pe lângă el și a îngenuncheat în fața lui Asgail, alături de ceilalți.
— Ne bucurăm că sunteți teafăr. Vă vom duce imediat într-un loc sigur.
Fără să spună nimic, Asgail s-a ridicat și a trecut pe lângă ei.
Daiyv s-a ridicat imediat și l-a urmat, iar ceilalți au dispărut aproape la fel de repede cum au venit.
Rămas singur cu ziarul mototolit în mână, proprietarul a clipit uluit.
— Ce-a fost asta?
Le-a povestit cunoscuților despre întâmplarea de la prânz de parcă era un vis ciudat, dar povestea era uitată repede.
Abia după mai bine de șase luni avea să afle că însuși prințul intrase în prăvălia lui.
— Bărbatul cu care Zakrya s-a întâlnit în secret săptămâna trecută era un traficant american de arme. Încă încercăm să aflăm ce a comandat, dar ar trebui să avem lista în curând. Și se pare că recrutează mercenari.
Asgail a ascultat raportul lui Daiyv fără să pară surprins.
— Dacă a cumpărat arme, are nevoie și de oameni care să le folosească.
Adevărata întrebare era de unde au venit banii.
Din câte știa despre situația financiară a lui Zakrya, acesta nu ar fi putut susține o operațiune de asemenea amploare.
Asgail s-a încruntat.
După o scurtă pauză, Daiyv a continuat cu ezitare:
— Și, în cele din urmă, despre tapiseria pe care ne-ați cerut s-o cercetăm...
Pentru prima dată, Asgail a reacționat.
Daiyv, care stătea ruşinat în fața biroului imens, părea incomod când a continuat:
— Am căutat în toată regiunea, dar n-am găsit nicio pistă. Am aflat că tapiserii asemănătoare erau vândute în Al-Fatih, însă negustorul ambulant care le comercializa a murit într-un accident acum câteva luni. Asta este tot ce am reușit să aflăm.
Între sprâncenele lui Asgail s-a adâncit o cută.
Tapiseria era singurul indiciu despre ce i s-a întâmplat în perioada în care a dispărut.
Dacă nici Daiyv nu a reușit să afle ceva, atunci poate că adevărul chiar nu mai putea fi găsit.
"Ce mi s-a întâmplat?"
Oricât încerca să-și amintească, nu reușea decât să-și agraveze durerea de cap.
Faptul că s-a întors la palat era o ușurare, dar au rămas prea multe lucruri nelămurite.
Pe umăr avea acum o cicatrice pe care înainte nu a avut-o.
Era răpit?
De cine?
Și de ce?
Cineva ar fi putut folosi ceea ce s-a întâmplat împotriva lui.
Dacă persoana respectivă știa și de cicatrice, avea cu ce să-l amenințe.
"Arată-te odată."
Asgail și-a îngustat ochii.
"Te voi ucide fără să afle nimeni."
Deocamdată, nu putea face nimic.
Faptul că a pierdut un an întreg din memorie era neliniștitor, dar, dacă nu se întâmpla nimic, poate că totul avea să rămână îngropat.
Acum avea alte priorități.
— Continuă să urmărești mișcările lui Zakrya și cercetează-i mai atent finanțele. Nu există nicio explicație logică pentru niște fonduri de asemenea amploare...
— Da, Alteța Voastră. Ce facem cu tapiseria? a întrebat Daiyv cu grijă.
Adâncit în gânduri, Asgail a răspuns indiferent:
— Nu mai folosește la nimic. Arunc-o.
— Am înțeles.
Daiyv s-a înclinat și a ieșit.
Rămas singur în birou, Asgail s-a cufundat în gânduri.
Dispariția lui a întârziat totul.
Din fericire, regele părea în continuare bolnav, dar orice altă întârziere putea duce la dezastru.
"Trebuie să acționez repede."
Expresia i s-a întunecat.
Dacă Zakrya primea bani din afară...
Deodată, o lumină i-a fulgerat prin fața ochilor și a dispărut.
Asgail a înghițit în sec.
Fiind singur, nu mai era nevoie să-și ascundă frica.
Tunetul a bubuit, iar el și-a dus mâinile la urechi.
— Asgail.
Vocea mamei sale, învăluită în amintirea sângelui, i-a șoptit numele.
Imaginea aceea chinuitoare refuza să dispară.
— Asgail, vino la mama.
Degetele ei subțiri i s-au încolăcit în jurul gâtului.
Asgail s-a sufocat, iar vederea i s-a întunecat.
Și-a ținut respirația și a strâns ochii.
Ploaia continua să cadă, furându-i încă o dată somnul.