Lumina leneșă a după-amiezii pătrundea în colibă prin fereastră. Rikal moțăia agitat, la fel ca întotdeauna, iar eu stăteam la masa de lucru, aplecat asupra acului. Chiar și Străinul, lipit de spatele meu, era exact ca de obicei.
Totul a început imediat după ce am terminat de mâncat. De îndată ce am strâns masa, Străinul şi-a aruncat brațele în jurul meu și m-a urmat până la locul de lucru. Puteam la fel de bine să-l las în pace; dacă încercam să-l alung, în câteva clipe se întorcea. Așa că acum stătea acolo de parcă era cel mai firesc lucru din lume.
"Iar el."
Oricât de des se întâmpla, tot nu m-am obișnuit să se așeze între picioarele mele, cu coapsele larg desfăcute, și să-și lipească trupul de spatele meu. Când mâna lui a început iar să-mi umble pe la talie, era cât pe ce să greșesc cusătura. L-am privit tăios.
— Nu ți-am spus să nu mă atingi când lucrez?
— Mi-a alunecat mâna.
Nici nu mai știam de câte ori i-am auzit scuza asta. Străinul mințea cu nerușinare și cu cea mai nevinovată expresie, susținând că nu a avut nicio intenție, deși era limpede pentru oricine ce făcea. Cum nu aveam nicio dovadă alături de care să-l contrazic, am oftat și mi-am îndreptat din nou atenția spre lucru.
I-am simțit respirația pe ceafă. Un fior mi-a coborât pe șira spinării, iar Străinul a profitat de ocazie ca să-și petreacă brațele în jurul taliei mele și să mă tragă mai aproape. Învins, am zâmbit strâmb, am dus o mână în spate și l-am mângâiat fără prea multă convingere pe cap, ca și cum l-aș fi liniștit. Străinul s-a potolit, dar numai pentru o clipă. Apoi a mormăit un "Au” și m-a mușcat de gât. De data asta l-am certat mai serios.
— Termină. Dacă o ții tot așa, rămân în urmă și o să fie nevoie să lucrez toată noaptea.
În cele din urmă, Străinul și-a desprins dinții de pielea mea și și-a sprijinit fruntea de umărul meu. Mi s-a făcut milă de el, dar m-am forțat să nu cedez. Dacă mă îndulceam, aveam să mă las din nou dus de val și atunci chiar nu mi-aș mai fi permis nici măcar o clipă de odihnă. M-am întors la războiul de țesut, iar el s-a cumințit și a așteptat să termin, ascultător ca un câine uriaș. Mi-a apărut un zâmbet pe buze.
— Ah!
Am tresărit când Rikal s-a strecurat printre picioarele mele și exclamația mi-a scăpat fără voie. L-am simțit pe Străin încordându-se în spatele meu, dar l-am ignorat și, cu mâna liberă, l-am mângâiat pe Rikal pe cap și sub bărbie.
— Te-ai plictisit, Rikal?
Rikal a început să toarcă și a închis ochii mulțumit. Am zâmbit văzându-l atât de liniștit.
— Chiar îți plac mult pisicile, aşa e?
Străinul a intervenit din spatele meu. Am rămas puțin în cumpănă.
— Poftim?! Ah...
"Oare chiar îmi plac atât de mult? Și câinii îmi plac, doar că n-am avut niciodată ocazia să cresc unul." În timp ce mă gândeam la asta, el a vorbit din nou.
— Dacă aș fi o pisică, pe cine ai plăcea mai mult? Pe mine sau pe Rikal?
— Poftim?! Despre ce vorbești?
Am râs nesigur.
— Ești om, până la urmă.
Dar Străinul s-a mișcat. Dintr-odată și-a sprijinit mâinile de podea și s-a așezat în genunchi, privindu-mă nerăbdător.
— Ei? Spune-mi.
Surprins, am clipit. S-a apropiat încă puțin și a spus încet:
— Miau.
Mâna mi-a încremenit sub bărbia lui Rikal. Dar nu s-a oprit acolo. Străinul s-a lăsat pe spate și s-a întins în toată lungimea. Rikal făcea asta des, însă nu m-aș fi așteptat niciodată să-l văd și pe el procedând la fel. Privirea îi era flămândă și prădătoare, ca a unei feline mari — leopard, jaguar sau chiar tigru. Ochii îi străluceau într-un fel neliniștitor.
M-a trecut un fior pe șira spinării. El însă doar aștepta și mă privea. Dacă nu mă purtam cu el cel puțin la fel de bine cum mă purtam cu Rikal, era limpede că nu avea de gând să stea locului. Fără tragere de inimă, am pus acul deoparte, l-am ridicat pe Rikal și l-am așezat lângă mine, apoi m-am apropiat în genunchi de Străin. Stătea întins, cu brațele și picioarele îndoite ca o felină, și mă privea având capul ușor înclinat.
Tăcerea s-a așternut apăsător în jurul nostru. M-am oprit deasupra lui, ezitând. Cu Rikal n-aș fi stat pe gânduri: l-aș fi scărpinat sub bărbie și l-aș fi mângâiat pe cap, iar el ar fi tors cu ochii închiși de plăcere. Aproape fără să-mi dau seama, am ridicat mâna și i-am dus-o la maxilar. I-am surprins mișcarea fulgerătoare și i-am simțit degetele încolăcindu-se în părul meu, trăgându-mă mai aproape. Am închis ochii.
Buzele lui le-au atins ușor pe ale mele, apoi sărutul a devenit mai apăsat. Ezitant, mi-am strecurat limba, iar el și-a întredeschis buzele ca s-o primească. În timp ce ne sărutam umed și nerăbdător, orice gând la muncă mi-a dispărut. Nu mai exista nimic altceva. Mâna lui a coborât din părul meu pe ceafă și un alt fior m-a străbătut. L-am simțit zâmbind în sărut. Obrajii îmi ardeau, dar nu m-am tras înapoi. Prinzând curaj, mi-am trecut limba pe sub a lui, iar mâna lui s-a strecurat sub cămașa mea și mi-a mângâiat umărul. Hainele au început să cadă firesc, una câte una, iar brațul lui mi-a urmărit pielea dezgolită până când mi-a prins ferm încheietura.
— Yohan.
Șoapta lui s-a strecurat printre buzele noastre întredeschise. L-am privit printre gene, iar el a vorbit din nou.
— Te iubesc.
Pentru o clipă, nici măcar n-am înțeles ce a spus. Am rămas nemișcat, clipind spre el. Apoi a continuat.
— Te iubesc. Vreau să fiu cu tine... pentru totdeauna.
Vocea îi era încărcată de emoție când s-a apropiat. În timp ce mintea mea începea să înțeleagă ce s-a întâmplat, l-am auzit spunând:
— Hai să plecăm împreună de aici, Yohan.
Vorbele acelea m-au trezit pe deplin. Văzându-mi ochii larg deschiși și trupul încordat, s-a încruntat.
— Yohan, ce s-a întâmplat? Am spus ceva ciudat?
În voce i-a apărut neliniștea. Eu însă nu găseam nimic de spus. Mi-am întredeschis buzele, dar nu a ieșit niciun sunet. În cele din urmă, m-am forțat să mă ridic.
— Munca mea.
Chiar și pentru mine, vocea mea suna ciudat. M-am forţat să continui.
— E târziu. Trebuie să termin asta...
Fără să-i aștept răspunsul, m-am întors. M-am așezat din nou la masa de lucru, am luat acul și firul și am început să țes. El n-a spus nimic, dar îi simțeam privirea intensă apăsându-mi pe piele.
"Sigur crede că mă port ciudat. Știu că așa este, dar ce altceva aș putea să-i spun?"
"Nu pot pleca. Trebuie să rămân ascuns aici pentru totdeauna."
"Unchiul meu a spus că mă va chema când situația se va îmbunătăți."
"Dar când? Cât mai trebuie să aștept?"
"Nu se poate. O să mor singur aici. N-o să mai ies niciodată de aici."
"Sunt un Omega."
"Dacă Străinul vrea să plece, îl voi lăsa să plece fără să-l opresc. Voi țese tapiserii și voi cumpăra o cămilă. O să pregătesc totul ca să poată pleca fără griji."
"Iar eu voi rămâne din nou singur."
O arsură bruscă mi-a înțepat ochii, dar nu-mi puteam șterge lacrimile. M-am încăpățânat să le țin în frâu și i-am simțit privirea neclintită asupra mea.
Zilele au trecut fără ca, la suprafață, să se schimbe ceva. Lucram toată ziua, găteam când venea vremea mesei, iar Străinul mă ajuta — culegea fructe sau patrula în jurul oazei — și așa treceau orele.
Din fericire, nu mi-a mai spus că mă iubește. Am răsuflat în tăcere și am stimulat că nu observ. Ca înainte, mă săruta des și mă ținea în brațe până adormeam. Nu l-am refuzat și nu l-am certat niciodată. Primeam totul.
"În curând va pleca de aici. Atunci o să-mi lipsească toate astea." Gândul mă determina să-i doresc săruturile și căldura atât de mult, încât nici nu-mi puteam imagina să-l resping. Și astfel timpul a continuat să treacă.
În dimineața aceea m-am trezit cu pleoapele neobișnuit de grele. Când m-am mișcat, Străinul s-a strâns în jurul meu. Am rămas nemișcat, ținându-mi respirația. Trupul îmi era atât de greu, încât nu simțeam că aș putea să mă ridic.
"Poate ar trebui să mă odihnesc azi..." m-am gândit vag, în timp ce el îmi săruta gâtul și umerii. În fiecare dimineață mă atingea astfel cu buzele, însă de data asta fiecare sărut îmi ardea pielea ca focul.
"Ciudat."
M-am gândit amețit:
"Ciudat."
Mi-am întors ușor capul. Străinul, care mi-a sărutat ceafa, și-a ridicat privirea. Ochii s-au întâlnit, iar el și-a plecat capul. Respirația lui atentă a atins-o pe a mea când și-a întredeschis buzele. Chiar înainte să mă sărute, un zgomot necunoscut a tăiat aerul. Amândoi am încremenit și am ascultat. Huruitul a devenit imposibil de confundat: motorul unei mașini.
— Cine...?
Am mormăit fără să-mi dau seama. Ghurab nu trebuia să vină decât peste câteva zile. Nimeni n-ar fi trebuit să apară aici. Cine putea fi?
Un presentiment rău m-a determinat să mă ridic în grabă, dar m-am clătinat. Străinul m-a prins imediat și m-a tras în brațe.
— Te simţi bine?
Vocea lui îngrijorată m-a readus la realitate. Am dat din cap, m-am desprins din brațele lui și mi-am pus picioarele pe podea. Încă amețit, m-am dus până la fereastră și am văzut o mașină gonind pe creastă spre noi.
La început nu am reușit să văd bine. Șoferul mi s-a părut în același timp cunoscut și străin. Dar direcția în care venea mașina determina ca un lucru să fie limpede: venea după mine.
— Kamar, trezește-te.
M-am grăbit spre salteaua de dormit și l-am mişcat.
— Bagă-te aici și stai ascuns până îți spun eu să ieși. Promite-mi că nu te miști de acolo, bine?
Străinul s-a încruntat, dar nu s-a mișcat. Disperat, am încercat să-l împing, însă a rămas neclintit.
— Te rog, Kamar.
Expresia mea rugătoare l-a determinat în cele din urmă să cedeze. A mormăit ceva încet, s-a ghemuit și a dispărut sub saltea. Am strâns repede pânza și am lăsat-o să atârne peste marginea patului, ca să nu poată fi văzut. Am verificat încă o dată, apoi m-am aplecat să mă uit printre falduri.
— Să nu ieși. Orice s-ar întâmpla.
— N-o să ies.
A răspuns fără tragere de inimă. Am dat din cap, m-am îndreptat și am aruncat o ultimă privire prin încăpere. Zgomotul motorului se auzea deja foarte aproape.
"Cine naiba poate fi?"
Am ieșit afară, iar mașina s-a oprit nu departe de colibă. Portiera șoferului s-a deschis, iar când l-am văzut pe bărbat coborând, am înțeles de ce mi s-a părut în același timp cunoscut și schimbat.
— Ia te uită, încă mai trăiești.
S-a apropiat rânjind. Eu am rămas pe loc și mi-am ridicat privirea spre el. Era Salman — fiul unchiului meu, vărul meu.