— Prima persoană alături de care am trecut prin rut era Omega care m-a născut.
La început n-am înțeles ce voia să spună Asgail.
Am clipit doar, iar el a continuat cu aceeași voce calmă:
— Chiar și după ce mama a murit în felul acela, nimic nu s-a schimbat cu adevărat. Eram singurul moștenitor și așa eram tratat. Până când a venit primul meu rut.
Pentru o clipă, parcă am auzit din nou tunetul în urechi.
Mi-am ținut respirația, iar vocea lui Asgail a continuat:
— Feromonii mi-au luat mințile. Atunci a intrat cineva în cameră.
Își amintea încă foarte bine acel rut.
Respirația grea, ochii aurii, chipul înfierbântat și lipsit de orice urmă de rațiune.
Ca un animal sălbatic.
Un fior m-a străbătut și am început să tremur.
Asgail, care încă mă ținea în brațe, probabil a simțit.
Totuși nu a reacționat, de parcă s-a așteptat la asta.
M-a durut și mai tare.
Am șoptit:
— Îți amintești tot?
— Nu.
A răspuns imediat.
— Nu foarte clar. Știu doar că era prima dată și că nu știam deloc ce să fac. Omega aceea mă aștepta pe pat, iar eu eram complet pierdut.
A râs scurt, amar.
— Apoi mi-a spus să nu-mi fac griji. Că o să ajung la fel de obsedat de ea cum era tata de mama.
Vocea i s-a coborât.
— Atunci mi-am dat seama că era același Omega alături de care era și tata. Dar ce conta? A mai rămas vreun Omega în palat pe care să nu-l fi atins? Regele făcea asta aproape în fiecare zi.
A râs fără urmă de veselie.
— Și, până la urmă, ce Alfa nu face la fel?
— Alteța Voastră...
Fără să mă gândesc, am întins mâna spre el.
Asgail mi-a prins-o și mi-a așezat-o ușor pe abdomen, ca și cum încerca să mă liniștească.
— După aceea nu m-am gândit decât cum să scap mai repede de feromonii aceia. Până când Omega mi-a spus ceva ce n-am putut suporta.
S-a oprit o clipă.
Eu am rămas nemișcat.
— Când mi-am revenit cu adevărat, am atacat-o cu un cuțit.
Am încremenit.
— Era sânge peste tot. Eu am ieșit din cameră fără să mai înțeleg ce s-a întâmplat. Nu-mi amintesc bine ce a urmat. Nimeni n-a vorbit despre asta și nici eu n-am întrebat. Dar de atunci Regele a început să-și arate deschis ostilitatea față de mine.
L-am ascultat în tăcere, șocat.
Totuși, ceva nu se lega.
Ura Regelui nu putea veni doar din moartea acelui Omega.
După ce Regina a încercat să-l omoare pe Asgail, era nevoie să existe ceva mai mult.
"Ce putea determina un tată să-și urască atât de tare propriul copil?"
M-am strâns în mine, neliniștit.
Eu aveam puține amintiri, dar știam că odinioară am simțit iubirea părinților mei.
Și tocmai amintirile acelea mi-au dat putere de atâtea ori.
Pentru Asgail era diferit.
Regina care l-a crescut a murit, iar el a rămas complet singur în palatul acela uriaș.
Cât de cumplit era pentru un copil să știe că propriii părinți îl disprețuiesc.
Am rămas tăcut.
Asgail a spus:
— Asta e tot. Plictisitor, aşa e?
Am clătinat din cap.
— Nu.
— Ba da. Nimic deosebit.
N-am răspuns.
— Sunt nenumărați părinți care își urăsc copiii.
Tonul făcea să pară că povestea lui nu avea nimic ieșit din comun.
Poate că avea dreptate.
Dar cu siguranță existau mai mulți părinți care își iubeau copiii.
N-am vrut să-l rănesc și mai tare.
Am spus încet:
— Eu îmi voi iubi foarte mult copilul.
— Exact la asta mă așteptam.
A acceptat imediat promisiunea.
— Chiar dacă nu va fi copilul lui Kamar, ci al meu.
Mâna mare a lui Asgail mi-a alunecat sugestiv peste abdomen.
Am simțit o căldură ciudată și un fior ușor.
"Oare chiar ar putea fi deja un copil acolo?"
Încă mă îndoiam, când Asgail a râs încet și a mormăit:
— Cum ai putut să mă lași singur și să pleci?
Părea pe punctul să mai spună ceva răutăcios, dar s-a oprit.
Dacă ar fi continuat să-l vorbească de rău pe Kamar, probabil m-aș fi supărat.
Dar, într-un fel, avea dreptate.
Tăcerea ne-a învăluit.
În afară de câte o adiere, oaza era complet liniștită.
"Oare alături de Kamar am simțit vreodată o liniște ca asta?"
M-am întrebat fără să-mi dau seama.
— Vreau să te întreb ceva.
Mi-am ridicat capul la vocea lui joasă.
Asgail a tăcut o clipă, de parcă își alegea cuvintele.
Un presentiment rău mi-a strâns pieptul.
În cele din urmă, a rupt tăcerea.
— Tu ai luat pulberea, Yohan, nu-i așa?
Mi-am înclinat capul, derutat.
Asgail a continuat:
— Am aflat de la Hayden. Steward a trimis la laborator o pulbere ciudată. Când l-au întrebat de unde o are, a spus că a primit-o de la tine.
Am rămas cu gura întredeschisă.
Eram atât de șocat, încât nici măcar nu am putut scoate un sunet.
Asgail m-a privit calm și a întrebat:
— De ce ai luat-o? Ce doreai să faci cu ea?
Am încercat să răspund, dar vocea nu mă asculta.
Văzând că tac, Asgail m-a bătut ușor pe spate, apoi și-a oprit mâna.
— E în regulă. Ia-ți timpul de care ai nevoie. O să aștept.
M-a ținut în liniște.
Treptat, respirația mea s-a mai liniștit.
Mi-am adunat curajul și, în cele din urmă, am reușit să vorbesc:
— Știai ce era pulberea aceea?
Până și mie mi s-a părut străină vocea mea, atât de tare tremura.
Asgail n-a răspuns.
În schimb, m-a întrebat:
— Cum ai făcut rost de ea?
— În ziua aceea... la ceremonia sacră a Majestății Sale... Regele lua mereu pulbere dintr-o cutie și o amesteca în vin. Apoi, dintr-odată, a început să verse sânge.
Mi s-a tăiat respirația și m-am oprit o clipă.
Apoi am continuat:
— M-am gândit că simptomele semănau cu ce i s-a întâmplat Alteţei Voastre. Nu au găsit nici vinovatul, nici otrava, așa că...
— Adică?
Asgail a terminat gândul în locul meu.
— Ai luat-o sperând că era aceeași otravă.
— Da.
Am expirat în sfârșit.
O parte din tensiune s-a risipit și am adăugat:
— M-am gândit că, dacă aflăm ce este, poate ajută la găsirea celui care a încercat să-l omoare pe Rege.
Presupunerea mea nu era complet greșită.
După ce pulberea a dispărut, starea Regelui s-a îmbunătățit.
Dar, având în vedere tot ce s-a întâmplat acum...
Mi-am mușcat buza, neliniștit.
Apoi am pus întrebarea de care mă temeam cel mai tare:
— Tu știai deja despre pulbere?
Asgail a tăcut o vreme, de parcă își alegea cu grijă cuvintele.
În cele din urmă a oftat, resemnat.
— Da.
Inima a început să-mi bată cu putere.
— Ș…știi ce otravă era? Sau cine a făcut-o?
— Da.
De data asta răspunsul a venit mai repede.
Respirația lui a devenit neregulată.
— Ai avut dreptate.
Asgail a vorbit la fel de calm ca întotdeauna.
— Eu sunt vinovatul.
Am încremenit.
Respirația mi s-a oprit.
Asgail a continuat:
— Eu am pus otrava. Eu i-am dat-o tatălui meu, încet, ca să-i tulbur mintea și să-l omor. Totul era plănuit de mine.
"Allah..."
Mi-am acoperit gura cu ambele mâini.
"Ce am făcut?"