Probabil că am adormit târziu, fiindcă, atunci când am deschis ochii, soarele era deja sus pe cer. Mi-am frecat ochii încă încețoșați de somn și am încercat să mă mișc, dar, deodată, cineva m-a strâns în brațe.
— Ai dormit bine?
Kamar m-a întrebat și m-a sărutat pe frunte. Abia atunci mi-am dat seama că şi-a ținut brațul în jurul taliei mele toată noaptea. Spre deosebire de mine, el părea complet odihnit. Probabil a dormit dus. M-am ferit de sărutul pe care voia să mi-l dea și am spus:
— Trebuie să mă ridic. Încă nu mi-am terminat munca.
De când mi-a spus, cu o seară înainte, că mi-a adulmecat mirosul, m-am simțit oarecum neliniștit în preajma lui. Fără să știe ce mă frământa, Kamar m-a întrebat nevinovat:
— Ce muncă? Te ajut eu. Hai să ne odihnim azi.
De parcă ar fi avut de gând să lenevească în pat toată ziua, s-a lipit din nou de mine. Tentația era mare, dar nu puteam ignora realitatea. L-am împins ușor și i-am spus:
— Trebuie să termin tapiseriile. N-am terminat nici măcar una.
Una era aproape gata, dar mai aveam încă două de făcut. Cum Kamar a apărut mai devreme decât m-am așteptat, era nevoie să am suficientă marfă pregătită pentru cel puțin o săptămână înainte să vină Ghurab. A trecut însă mai bine de jumătate de lună și eu nu am terminat nici măcar una. În ritmul ăsta, nici două nu aveam să reușesc, darămite trei.
M-am grăbit să cobor din pat, iar Kamar mi-a dat drumul fără tragere de inimă. M-am spălat la marginea apei, curățându-mi de pe piele sudoarea uscată și sperma, apoi m-am întors înăuntru. Kamar era tot pe pat, doar că acum stătea rezemat. Mi-am desprins cu greu privirea de la trupul lui gol și am mutat-o spre umăr, gândindu-mă că ar trebui să-i verific rana înainte să mă apuc de lucru.
— Am venit să mă uit la pansament.
Nici n-am apucat bine să termin, că mâna lui Kamar a țâșnit să mă oprească. A lăsat-o însă jos, vizibil nemulțumit, iar eu i-am desfăcut bandajul și i-am examinat umărul. Apoi am dat din cap.
— Nu mai ai nevoie de bandaj.
Rana s-a vindecat frumos. Aveam îngrozitor de puține medicamente, așa că am răsuflat ușurat.
— Probabil că ai o imunitate extraordinară. Pe mine și o răceală mă ține la pat cu săptămânile.
Cu cât mă gândeam mai mult, cu atât explicația părea mai plauzibilă. În afară de coșmaruri, Kamar nu s-a îmbolnăvit deloc. După febra de la început, nu a mai avut nevoie de medicamente, cu excepția acelei dăți când s-a încăpățânat să ia ceva. Privindu-i trupul puternic, presupunerea mea părea și mai credibilă. Probabil s-a antrenat mult înainte să-și piardă memoria. Iar înălțimea și constituția robustă erau, cel mai probabil, moștenite.
Mi-am amintit fără voie de propriul meu trup firav și m-am simțit ruşinat. Când mi-am ferit privirea, Kamar a spus:
— Ar trebui să-l bandajezi din nou.
— Ți-am spus că nu mai e nevoie. Nu sângerează, iar rana s-a închis complet. E mai bine să o las descoperită.
Cu toate astea, tot nu am reușit să mă liniștesc de tot. Abia după ce am mai dat o dată cu dezinfectant m-am simțit în siguranță.
"Doar încă un pansament azi. După aceea se va vindeca perfect.”
Hotărât, m-am ridicat. Am pus dezinfectantul înapoi în trusa cu medicamente și tocmai doream s-o ridic când Kamar a apărut în spatele meu și mi-a luat-o. Până să-mi dau seama ce face, a pus trusa pe raftul de sus al dulapului.
— Dacă o lași acolo, n-o să mai pot ajunge la ea.
Mi-am dat seama prea târziu de greșeală și am protestat, iar Kamar mi-a răspuns nepăsător:
— Ți-o dau eu jos. Trebuie doar să-mi ceri, oricând ai nevoie.
Nu spunea nimic greșit, dar știam că nu mi-ar fi ușor să-i cer ajutorul de fiecare dată. Pe de altă parte, să insist acum să pună trusa la loc mi s-ar fi părut o încăpățânare fără rost. Oricum, nu aveam s-o folosesc prea des.
Am cedat și am dat din cap.
— Bine.
"Nu mai am timp de pierdut. Trebuie să mă apuc de lucru. Azi termin una și ajung măcar la jumătatea celei de-a doua. Mai e doar vreo săptămână. Timpul e atât de scurt.”
Graba mea era întreruptă de Rikal, care mi-a tăiat calea. După cum mieuna și se învârtea de colo-colo, era clar că îi era foame. M-am întors spre bucătărie. În timp ce puneam apa la fiert, aprindeam focul și scoteam orezul, Kamar a spus dintr-odată:
— Sunt aici.
— Mm, știu.
I-am răspuns absent și mi-am văzut grăbit de lucru. Tocmai scoteam vasele când cineva m-a prins brusc de talie din spate.
Aproape că am scăpat vasele. Le-am strâns la piept și m-am întors, iar Kamar mă privea de sus.
— Ți-am spus că te ajut.
Pe chipul lui nu se vedea nici urmă de amuzament. Abia atunci mi-am dat seama cât de mult îl deranja faptul că nu i-am cerut ajutorul.
— Atunci...
Nu eram obișnuit să cer ajutor, așa că am ezitat. Apoi mi-am coborât privirea spre vasele din mâini.
— Poți să le pui pe masă?
Kamar s-a încruntat, de parcă cererea mea i s-ar fi părut prea măruntă, dar a luat vasele fără să spună nimic și le-a pus pe masă. S-a întors imediat și a întrebat:
— Altceva?
De data asta l-am rugat să amestece în oală. A luat polonicul fără un cuvânt și a început să amestece. Un bărbat atât de uriaș, aplecat asupra unei oale mici, arăta aproape caraghios, dar mie mi s-a părut de-a dreptul înduioșător.
"Înduioșător?”
Când mi-am dat seama ce am gândit, m-am panicat.
"Nu, nu! Nu asta cred! Kamar urma să plece de aici într-o zi. Eu doar m-am purtat frumos cu el și, poate, am făcut mai mult decât de obicei din cauza atmosferei dintre noi. Dar asta nu însemna că aveam alte sentimente. Deloc! Absolut deloc.”
Am clătinat din cap și m-am grăbit să scot niște pește ca să-i pregătesc mâncarea lui Rikal. În timp ce lucram cu spatele la Kamar, orezul s-a fiert, iar aroma lui plăcută s-a răspândit prin încăpere.
Cu ajutorul lui Kamar, masa arăta aproape ca un adevărat ospăț. Am prăjit măsline în ulei, am desfăcut curmalele, le-am scos miezul și l-am confiat în zahăr. În curând aveam să primesc și puieți de rodie și să fac suc din fructele coapte. Numai gândul la asta mi-a ridicat moralul.
Problema era că nu aveam timp să mă bucur de nimic. Imediat ce am terminat de mâncat, m-am ridicat să strâng masa.
— Lasă.
De câteva zile, Kamar se ocupa de curățenie, așa că măcar vasele voiam să le strâng eu. Dar m-a prins de încheietură și m-a oprit.
— Du-te și lucrează. Mă ocup eu de aici.
— Mulțumesc.
I-am spus recunoscător și m-am grăbit spre locul meu de lucru. În spatele meu l-am auzit cum strângea vasele și le ducea afară să le spele. Rikal s-a întors la locul lui, torcând mulțumit, iar eu m-am apucat de lucru cu torsul lui drept muzică de fundal.
Kamar continua să-mi fie de mare ajutor. Nu doar că se ocupa de mâncare, dar făcea și toate treburile pe care eu nu mai apucam să le fac. Singura excepție era joaca alături de Rikal; dintr-un motiv necunoscut, motanul nu-l suporta. În rest, totul mergea bine. Cu o singură excepție.
După ce a golit și a umplut din nou ulciorul cu apă, Kamar s-a așezat iar în spatele meu și și-a petrecut brațele în jurul taliei mele, de parcă era cel mai firesc lucru din lume.
Deși m-am așteptat, era cât pe ce să greșesc modelul. În loc să-l privesc urât, am oftat și am întins mâna înapoi ca să-l mângâi pe cap. Şi-a sprijinit bărbia de umărul meu. Gestul a ajuns deja parte din rutina noastră zilnică.
Din ziua aceea, Kamar a început să-mi adulmece mirosul ori de câte ori avea ocazia. Și înainte făcea asta, dar acum se lipea mereu de mine, mă adulmeca, mă atingea și mă săruta.
Nici măcar munca nu era o excepție. Dimpotrivă, pentru el era ocazia perfectă. Cât timp eu stăteam nemișcat și lucram, el se așeza fără nicio ruşine în spatele meu, își petrecea brațele în jurul taliei mele și își lipea nasul de gâtul, părul sau umărul meu, fără să-mi mai dea drumul.
La început i-am spus să mă lase, dar efectul nu ținea mult. În timp ce încercam să mă concentrez, se strecura din nou mai aproape și mă lua în brațe, așa că, până la urmă, am renunțat. Iarăși mi-a inspirat adânc mirosul, și-a frecat fruntea de umărul meu, m-a sărutat și și-a plimbat mâinile pe talia mea. Eu mă străduiam din răsputeri să mă concentrez asupra muncii. Drept urmare, am ajuns să lucrez cu o concentrare aproape neconvingătoare. Dar, oricât m-aș fi străduit, timpul rămânea dușmanul meu. În dimineața în care era nevoie să vină Ghurab, am terminat doar două tapiserii și am cedat disperării.
— Ce mă fac?
Mi-am prins părul în pumni și am izbucnit:
— Ghurab n-o să mai vrea să-mi dea proviziile! I-am cerut doar lucrurile de care am neapărată nevoie. Nu-mi permit să-mi lipsească nici măcar unul!
M-am plimbat de colo-colo, chinuit de griji, până când Kamar, care m-a urmărit în tăcere, a vorbit:
— Două ar trebui să fie mai mult decât suficiente. Spune-mi din nou.
— I-am promis trei. I-am spus că tapiseriile mele valorează atât.
Auzindu-mi mormăitul tulburat, Kamar și-a îngustat ochii.
— Chiar crezi asta?
— Ghurab n-are niciun motiv să mă mintă.
Convins de ceea ce spuneam, am rămas în fața lui. Kamar a tăcut o clipă.
— Nu e totul pierdut.
La vorbele lui liniștite, m-am oprit din mers și m-am întors spre el. Văzându-mi surprinderea, Kamar mi-a oferit calm o soluție.
— Spune-i să ia cămila.