Am tresărit la propunerea implrevizibilă.
— Cămila?
— Aşa e.
Kamar a dat din cap și a continuat.
— Poate că nu valorează cât o tapiserie de-a ta, dar tot se poate vinde pe bani buni.
— Nu vorbești serios. O cămilă probabil e mai scumpă.
Am clătinat din cap, refuzând ideea, iar Kamar a profitat imediat.
— Cu atât mai bine. Spune-i că îi dai o cămilă care valorează mai mult decât tapiseriile tale. Cine ar putea refuza?
Logica lui era fără cusur. Judecând după schimburile de până atunci, o singură cămilă costa mai mult decât una dintre tapiseriile mele. Chiar și în vremurile astea, prețurile n-aveau cum să fi crescut de zece ori.
Totuși, am ezitat.
— Dar e cămila ta...
Dacă o vindeam, Kamar n-ar mai fi avut cu ce să se întoarcă acasă. Și chiar dacă uitase, poate că odinioară cămila a însemnat ceva pentru el. Mi s-a părut greșit să mă despart de ea atât de repede. De teamă că aveam să regret, n-am putut să încuviințez. Kamar a vorbit din nou.
— În plus, până nu-mi recapăt memoria, nu pot pleca de aici. Iar o cămilă nu pot să cresc la nesfârșit.
Oricât de rece părea, avea dreptate. Cămila a mâncat deja mare parte din vegetația din jurul oazei. În curând nu avea să mai rămână nimic. Văzând că încă ezit, Kamar a spus cu o expresie indiferentă:
— Bine, dacă nu te poți hotărî, hai s-o tăiem. Măcar avem carne.
Îngrozit, am cedat și am acceptat prima variantă.
La ora la care venea de obicei, căruța lui Ghurab a apărut dincolo de culme. Stăteam neliniștit, strângând în brațe tapiseriile pe care urma să i le dau. Kamar s-a ascuns în colibă.
— Dacă nu poți, vorbesc eu.
Kamar s-a oferit să iasă în față, dar l-am apucat de mânecă.
— Pot s-o fac. Te rog, rămâi ascuns. Dacă te vede, avem necazuri.
A ascultat fără tragere de inimă. Întorcându-mă cu spatele la colibă, am urmărit căruța prăfuită apropiindu-se. Ghurab s-a oprit în apropiere și a coborât.
— Ah, bună ziua. A trecut ceva vreme.
M-am poticnit în salut, bâlbâindu-mă de emoție. Cu o expresie plictisită, Ghurab mi-a răspuns:
— Cum o mai duci? N-ai avut probleme, sper.
Fără să-mi aștepte răspunsul, a descărcat proviziile. L-am urmărit neliniștit, iar când a terminat, s-a îndreptat și a întins mâna.
I-am dat tapiseriile. Doar două. Chipul i s-a întunecat imediat.
— Parcă ai spus trei. Ce s-a întâmplat?
— Păi... trei erau imposibil de terminat...
— Nu se poate. O promisiune rămâne promisiune. Am nevoie de trei.
A întins mâna să ia înapoi proviziile, iar eu am izbucnit:
— Stai... te rog, mai am ceva de oferit...
Ghurab s-a oprit. Am fugit în colibă și am scos cămila afară. Nedumerit, Ghurab și-a mutat privirea de la mine la animal și înapoi.
— Ia-o pe asta în schimb. Ar trebui să acopere tapiseria lipsă, aşa e?
Inima îmi bătea cu putere în timp ce repetam exact ce m-a învățat Kamar. Pentru o clipă, chipul lui Ghurab s-a strâmbat, apoi a oftat exasperat.
— Ce-ai spus? O cămilă?
S-a bâlbâit, și-a pus mâinile în șold și m-a fulgerat cu privirea.
— Vrei să-mi dai o cămilă în schimbul unei tapiserii? Îți bați joc de mine? Asta e de-a dreptul...
A ridicat mâna de parcă ar fi vrut să mă lovească, iar eu am închis ochii și mi-am încordat umerii.
— D…dar tapiseriile mele nu valorează mare lucru...
A încremenit cu mâna ridicată. Profitând de ocazie, am continuat repede:
— Sunt ieftine, de aceea trebuie trei ca să strâng suficienți bani...
Cu vocea tremurând, am ridicat privirea. Ochii lui Ghurab au licărit, apoi a izbucnit:
— De câte ori trebuie să-ți spun? Tapiseriile alea sunt niște gunoaie. Le vând doar de milă. Cine ar da bani pe o muncă atât de proastă? Ar trebui să-ți cunoști locul...
Mi-a fluturat tapiseriile disprețuitor prin față, iar eu am înghițit în sec.
— Păi... o cămilă valorează mai mult, aşa e?
Ghurab s-a oprit în mijlocul tiradei. Cu tapiseriile în mână, m-a privit fix. Am continuat:
— Cu o singură cămilă ai putea cumpăra toate trei tapiseriile... Sigur valorează mai mult, aşa e?
Ghurab a tăcut. Aerul deșertului părea apăsător. În cele din urmă, a expirat.
— Asta... e adevărat. Cămilele se vând mai scump. Dar ai promis trei tapiserii. O promisiune rămâne promisiune. Și de unde ai cămila asta? Nu e proprietatea stăpânului tău. Cu ce drept o dai? Dacă apar probleme...
I-am răspuns exact așa cum m-a sfătuit Kamar.
— A trecut pe aici un călător. I-am dat apă și mâncare, iar el mi-a lăsat cămila drept mulțumire.
— Și te aștepți să cred asta?
— Crezi sau nu, e adevărat. Altfel, de unde aș fi avut cămila?
În fața insistenței mele calme, Ghurab n-a mai avut ce spune. S-a lăsat tăcerea. În cele din urmă, m-a fulgerat cu privirea și a mârâit:
— De data asta trec cu vederea. Ai înțeles? Dar luna viitoare vreau trei tapiserii. Dacă mai încerci ceva de genul ăsta, nu te mai ajut.
— Bi…bine... mulțumesc, Ghurab.
Am reușit să dau din cap, iar el, fără să mai spună nimic, a luat cămila și a plecat alături de căruță. Am rămas privind până când praful s-a așezat.
Când urmele căruței au dispărut, am strigat:
— Kamar! Kamar!
Am fugit înăuntru. Kamar, care stătea pe pat și își mișca neliniștit piciorul, s-a ridicat dintr-un salt. Când mi-a văzut fața, a zâmbit larg și și-a deschis brațele. M-am aruncat în îmbrățișarea lui.
— A luat cămila! Ai avut dreptate. Ghurab m-a crezut!
— Te-a crezut... dar nu doar asta.
Kamar a ridicat din umeri, m-a tras aproape și mi-a mângâiat părul.
— E bine. Mă bucur că s-a rezolvat.
— Da. Datorită ție, Kamar. Mulțumesc.
M-am uitat la el zâmbind. Ochii lui violeți s-au îmblânzit și am rămas nemișcați, privindu-ne. Kamar și-a înclinat capul, iar eu am închis ochii. Buzele ni s-au întâlnit firesc, iar el m-a strâns la piept. Înconjurându-l cu brațele, m-am gândit: "Sărutul ăsta pare mai firesc decât orice pe lume.”