— Șeful pazei a dispărut?
Secretarul a tresărit la auzul vocii tăioase, apoi s-a sili să continue.
— Da. A intrat cu siguranță în clădire. Am confirmat că a ajuns până pe coridorul acesta, dar...
Ashley Miller l-a străpuns cu o privire la fel de ascuțită ca tonul lui. Alegându-și cuvintele cât mai atent, secretarul şi-a continuat raportul.
— Camerele de supraveghere arată că a primit un apel și a vorbit puțin cu cineva, apoi a plecat în grabă. De atunci, n-am mai reușit să dăm de el.
Ridurile dintre sprâncenele lui Ashley Miller s-a adâncit. A bătut încet cu degetele în birou, apoi a vorbit.
— Ai aflat cu cine vorbea și despre ce era apelul?
La întrebarea rostită pe un ton jos, secretarul a răspuns imediat.
— Da, desigur că am verificat, dar era un telefon preplătit, așa că n-am putut identifica persoana de la celălalt capăt. Îmi pare rău.
Asta era tot ce avea de raportat. Ashley Miller a rămas adâncit în gânduri, cu fruntea în continuare încruntată. L-a chemat pe șeful pazei ca să afle ce i s-a întâmplat lui Bliss, dar bărbatul nu s-a prezentat. Ashley a așteptat cincisprezece minute peste ora stabilită înainte să încerce să-l sune personal.
Iar acum, după o zi întreagă, ceea ce a aflat de la secretar era profund dezamăgitor.
Unde naiba a dispărut?
Șeful pazei a răspuns chemării lui Ashley Miller și a ajuns până la ușa biroului. Ce fel de apel putea să primească încât să plece de acolo în fugă? Secretarul părea să-l fi căutat prin toate mijloacele disponibile și, totuși, nu a găsit nicio pistă credibilă.
Cu alte cuvinte, bărbatul dispăruse fără urmă.
— La naiba.
După ce l-a concediat pe secretar și a rămas singur, Ashley a scrâșnit din dinți și a înjurat. Cum șeful pazei a dispărut, singurul care îi mai putea spune adevărul era Bliss. De găsirea bărbatului urma să se ocupe separat. Între timp, trebuia să investigheze ce i s-a întâmplat lui Bliss cât timp era în Anglia.
Fără îndoială, avea să-i ia enorm de mult timp și efort.
Și să te gândești că era obligat să urmeze un drum atât de lung și ocolit, când soluția simplă era chiar în fața lui.
Reprimând încă o înjurătură, Ashley a privit calendarul de pe birou.
...O lună.
Amintindu-și ce a spus Koi, s-a silit să-și recapete calmul. Așa era. O lună avea să treacă repede. Nu făcea decât să-i ofere lui Bliss timp să-și revină. După ce avea să-l convingă să-i spună ce s-a întâmplat...
Din câte auzise, Bliss încă își petrecea mare parte din timp fie plângând, fie privind în gol. Era limpede că suferise o rană emoțională profundă. Ashley avea să-l găsească pe ticălosul care i-a făcut ceva atât de josnic copilului său.
Iar când avea să-l găsească...
Privirea lui Ashley a devenit glacială.
O să-l determin să regrete că s-a născut.
— Aah!
Bliss s-a ridicat brusc în capul oaselor, țipând. Privirea s-a mişcat agitată prin cameră, apoi şi-a amintit în sfârșit că era în propria cameră și că, până cu o clipă înainte, a dormit. Şi-a apăsat o mână pe piept, ușurat.
Ce-a fost asta? M-am speriat îngrozitor.
Bliss a rămas o vreme așezat pe pat, respirând adânc. În cele din urmă s-a ridicat și a ieșit din cameră. Abia după ce a băut pe nerăsuflate un pahar întreg cu apă rece a început să-și revină, însă senzația de gol s-a întors curând.
E prea liniște.
Când se gândea la conacul mereu gălăgios, casa din jur i se părea neobișnuit de tăcută. Mai locuise singur acolo, iar pe atunci fiecare zi era plăcută. De ce i se părea acum atât de pustiu? Totul părea gol și lipsit de sens. Chiar și serialele pe care le iubise atât de mult nu-i mai trezeau niciun interes.
Înainte mă descurcam foarte bine singur.
L-a usturat nasul și a tras încet aer pe nări. Acum nu mai era așa.
— Bliss, uită-te la asta. Bliss!
Penelope.
— Doamne, ce faci călcând în picioare gazonul? Ieși de acolo!
Sam.
Și toți ceilalți oameni pe care nu-i cunoștea prea bine.
Oricum era, amintindu-şi de conacul plin de viață a simţit o strângere în inimă. Dar dintre toate chipurile acelea, unul singur îi lipsea cel mai mult.
— Bliss.
În clipa în care şi-a amintit zâmbetul lui Cassian, ochii i s-au umplut din nou de lacrimi.
— Te iubesc, Bliss.
— Și eu te iubesc. Te iubesc și eu.
Faptul că a spus-o cu voce tare nu a schimbat nimic. A determinat ca şi Cassian să sufere o mutaţie, apoi a fugit după bunul plac. Mai rău, au trecut deja câteva săptămâni, iar Cassian nu l-a sunat nici măcar o dată.
Ar trebui să-i fie ușor să afle că sunt aici...
Răspunsul era evident. Probabil era furios. Probabil nici măcar nu suporta să vadă pe cineva ca Bliss.
Dar mi-e atât de dor de el.
A încercat din răsputeri să se abțină, dar un nou suspin i-a izbucnit în cele din urmă din piept. Bliss a plâns până când lacrimile au curs pe obraji, apoi a început treptat să-l ia somnul.
În ultima vreme dorm atât de mult...
Încă plângând înfundat, s-a întors în dormitor. Dormise întotdeauna mult, dar în ultima vreme părea și mai rău. Ațipea în timp ce mânca și, dacă mintea îi rătăcea fie și numai pentru o clipă, ajungea inevitabil să adoarmă.
Poate pentru că sunt prea trist.
Se gândi la asta în timp ce s-a cuibărit sub pătură. Poate creierul lui încerca să-l adoarmă tocmai fiindcă era prea trist.
Asta trebuie să fie. Sigur asta e.
A închis ochii și a încercat să adoarmă din nou. Bravo, micile mele celule cerebrale adorabile. Dacă dorm și tot dorm, poate tristețea o să dispară.
Și dacă nu dispare?
Cu ultima urmă de neliniște încă agățată de gânduri, Bliss a căzut din nou într-un somn adânc.
Iar în timp ce șeful pazei descoperea o lume cu totul nouă în "Camera Plăcerilor” a lui Stacy și i se abandona complet, a trecut o lună.
Bliss fredona mulțumit, cu gura plină de hotdog.
Delicios. E atât de bun!
Văzându-l pe Bliss zâmbind larg, cu sos în jurul buzelor, proprietarul, care frigea cârnații, a zâmbit și a întrebat:
— Îți place?
— Da! Foarte mult. E foarte, foarte bun!
Bliss a răspuns fericit, apoi şi-a băgat în gură și ultima bucată.
După ce a înghițit totul în numai trei îmbucături, Bliss a arătat hotărât spre un alt hotdog.
— Un hotdog cu chili, vă rog!
— Încă unul?
Proprietarul a făcut ochii mari, iar întrebarea i-a scăpat înainte să se poată abține. Bliss a scos o batistă și şi-a șters gura în timp ce îi răspundea bărbatului nedumerit.
— Da. Pe acela încă nu l-am încercat.
Dar a mâncat deja trei: unul cu brânză, unul cu ciuperci și bacon și unul cu curcan.
Cum poate cineva atât de slab să mănânce atât?
Încă uimit, proprietarul i-a întins hotdogul comandat.
— Participi la concursuri de mâncat?
Nu părea să existe altă explicație. Luând cu grijă hotdogul ca să nu verse sosul, Bliss a răspuns:
— Nu. Doar că, în ultima vreme, mi-e foame întruna, fără să știu de ce.
Imediat ce a terminat de vorbit, a deschis larg gura și a luat o îmbucătură uriașă. Văzându-l cum îl devora cu aceeași viteză și același entuziasm ca pe primul, proprietarul a râs în cele din urmă, nevenindu-i să creadă.
După ce a mâncat patru hotdogi, Bliss a plecat de la tarabă și a pornit alene pe stradă. Deși mâncase suficient cât să-l lase pe proprietar cu gura căscată, stomacul părea din nou gol în clipa în care s-a îndepărtat.
Oare celulele mele cerebrale încearcă acum să-mi îngroape tristețea în stomac?
Şi-a frecat absent abdomenul când i-a venit gândul. A petrecut atât de mult timp trecând de la somn la veghe și înapoi, iar tocmai când a început în sfârșit să doarmă mai puțin, pofta de mâncare i-a crescut enorm.
Ei bine, nici să dorm întruna nu poate fi sănătos.
Gândul că micile lui celule cerebrale adorabile munceau atât de mult ca să-l ajute să uite de tristețe l-a umplut de mândrie. Se bătu singur pe cap, apoi s-a întors brusc și a încremenit.
I-a atras privirea un lanț de restaurante vechi de aproape un secol. Era chiar restaurantul pe care Tata și Tati îl frecventau încă din anii de școală.
— Bun venit. Pentru câte persoane?
Bliss a ridicat un deget spre angajatul care l-a întâmpinat călduros. După ce era condus la masă, în urma lui intră un grup de bodyguarzi îmbrăcați în costume negre. Se așezară nu departe de masa lui Bliss și l-au supravegheat, ca întotdeauna.
Bliss nu le acordă nicio atenție. Arătând spre meniu, a declarat mândru:
— Vreau tot ce e de aici până aici!
Angajatul a ezitat și i-a zâmbit ruşinat.
— Mai vine cineva?
— Nu. Le mănânc eu pe toate. Tot!
Răspunsul a venit fără nicio ezitare. Incapabil să-și ascundă nedumerirea, angajatul verifică încă o dată comanda, apoi a clătinat din cap și a pornit spre bucătărie.
Bliss privi în jurul restaurantului.
Au spus că interiorul nu s-a schimbat.
Gândul că Tata și Tati au mers la întâlniri într-un local Bluebell l-a determinat să chicotească.
A scos un șervețel și a început să se joace absent cu el. Chiar atunci, un angajat a schimbat canalul televizorului din mijlocul restaurantului.
Bliss a aruncat o privire fără prea mult interes, apoi a tresărit surprins.
Sub bărbatul de pe ecran se vedea clar un text alb, afișat pe o bandă roșie.
[Contele Heringer, membru al Camerei Lorzilor britanici, vine pentru un discurs în Parlament]