- Nu ești un Miller.
La auzul cuvintelor ferme ale băiatului, Bliss ridică imediat ochii având o privire răutăcioasă.
- Ce-ai spus mai devrme, prostule? Dacă nu sunt un Miller, atunci cine sunt?
Își aplecă fața, de parcă ar fi vrut să se năpustească asupra băiatului mult mai mare din fața lui, dar, în loc să se dea înapoi, băiatul a scos un sunet disprețuitor și repetă cuvintele încă o dată.
- Nu ești un Miller.
- Prostule…
Așa ceva era inacceptabil. Când cineva spune prostii, cel mai bun răspuns este o bătaie. Nu era nevoie de alte discuții. Tocmai când Bliss era pe punctul de a-și lansa pumnul strâns cu putere, cineva din grupul care stătea în spatele băiatului a strigat brusc.
- Toți cei din familia Miller au ochii violet!
Pentru o clipă, Bliss ezită. Văzându-i pumnul încremenit în aer, băiatul păru să capete încredere și strigă tare.
- Da, tu nu ai ochi violet. Probabil ești un puști pe care l-au luat de undeva.
Apoi, ceilalți au început să strige cu toții în cor.
- Nu te purta ca un Miller când ești doar un impostor!
- Nici măcar nu ești un Miller!
- Ești un mincinos, un escroc!
Nenorociții ăștia.
Furia l-a cuprins pe Bliss, dar erau prea mulți. Cinci sau șase băieți l-au înconjurat, țipând, și chiar și pentru "Bliss Miller” nu era ușor să-i doboare pe toți odată. Mai mult decât orice, cuvintele "Toți din familia Miller au ochii violet” păreau să-i strângă pumnul.
Era adevărat. Îl deranja de ceva vreme.
Dar să sublinieze asta în felul ăsta era o lașitate. Nenorociți mizerabili. Rataţi demni de dispreț.
- Eu sunt un Miller!
La strigătul său cu toată puterea, băieții care îl înconjurau au ezitat pentru o clipă. Fără să rateze acea ocazie, Bliss a strigat din nou.
- Nu am ochii violet? Bine. Priviți cu atenție, proştilor!
Curând, Bliss își roti ochii larg și ridică pumnul strâns.
- O să-i fac violet chiar acum!
Înainte ca cineva să poată reacționa, pumnul lui Bliss s-a îndreptat spre un loc la care niciunul dintre ei nu se aștepta.
La auzul sunetului, băieții au rămas șocați.
- Ahh! C…Ce s-a întâmplat cu tine?!
Băiatul din față a devenit palid și a țipat, dar Bliss l-a ignorat și a continuat să-și lovească propriul ochi iar și iar.
Băieții, care priveau scena, au devenit palizi de frică, neștiind ce să facă, înainte să înceapă să țipe.
- N…Nenorocit nebun!
- E nebun!
- Dă-te la o parte! Mamă!
- Aoleuu! Mi-e frică, mamă, mamă!
S-au împrăștiat în toate direcțiile, țipând în timp ce fugeau. Văzând asta, Bliss s-a luat imediat după ei cu viteză maximă.
- Laşi nenorociţi! Opriți-vă! Toți, opriți-vă!
În timp ce se furișa printre adulții de la petrecere, urmărindu-i, se lovea mereu peste propriul ochi.
- Hei, uitați-vă! Uitați-vă la el! Nu e violet acum? Nu-i așa?!
- Aaaah! Aaaah!
- Uită-te la el, ticălosule! Uită-te! Ți-am spus să te uiți!
- Aoleuu! Nu te apropia, nu te apropia!
În timp ce îi urmărea pe copiii care plângeau, cineva i-a ieșit brusc în față.
- Hei!
În timp ce alerga, lovindu-se în continuare la ochi, Bliss s-a izbit cu fața de piciorul bărbatului și s-a prăbușit pe spate. Era să-şi lovească şi capul de pământ, dar, în ultima clipă, bărbatul l-a apucat de ceafă și l-a oprit.
- Hei, te simţi bine?
La auzul vocii calme de deasupra lui, Bliss încremeni pentru o clipă. Impactul îi lăsase mintea încețoșată și îi luă ceva timp să înțeleagă ce se întâmplase.
Bărbatul, îngenuncheat și ținându-i capul lui Bliss cu o mână mare, îi vorbi pe un ton îngrijorat.
- Nu ești rănit nicăieri, nu-i așa? Te doare ceva?
- Păi… da.
Abia atunci Bliss și-a amintit ce se întâmplase. S-a ridicat repede și s-a uitat în jur. Băieții dispăruseră deja.
Realizând că îi pierduse chiar de sub nas, îl apucă enervarea.
- Ah…
Dacă nu era tipul ăsta, n-ar fi lăsat ticăloșii ăia să scape.
Gândindu-se la asta, Bliss își întoarse brusc capul — apoi încremeni când privirea i se întâlni cu a bărbatului.
Părul său des, de un maro închis, era pieptănat îngrijit pe spate, dezvăluind o frunte netedă. Bărbatul purta ochelari, care se așezau pe un nas bine conturat, determinând ca înfățișarea să pară și mai intelectuală.
Bliss se uită absent la ochii adânci, aproape negri, ai bărbatului. Bărbatul zâmbi ușor și întrebă:
- I-ai pierdut din cauza mea?
Vocea lui blândă era, într-un fel, aproape provocatoare. Bliss a răspuns cu o expresie serioasă.
- Nu. Au râs de mine, așa că i-am urmărit ca să le dau o lecție.
- Serios? Ce ar fi putut spune ca să-și bată joc de cineva atât de drăguț ca tine?
Bărbatul zâmbi din nou în timp ce vorbea. Ba chiar îl atinse ușor pe obraz pe Bliss cu degetul.
Bliss simți cum furia îi creștea la comportamentul acestui bărbat, dar el, fără să-și dea seama, adăugă:
- Poate că doreau doar să se apropie de tine pentru că ești drăguț.
La auzul acestor cuvinte, în loc să răspundă, Bliss s-a lovit din nou în ochi.
De parcă i-ar fi spus să încerce să mai spună o dată prostia aia.
- O!
Pentru prima dată, bărbatul păru surprins, scoțând un strigăt înăbușit. Abia atunci păru să-și dea seama de gravitatea situației. Zâmbind în continuare, își ceru scuze.
- Bine, îmi pare rău. Ce-ar fi să nu-ți mai dai palme peste ochi? Ar fi păcat de o față atât de drăguță.
- Hm…
În loc să răspundă, Bliss se lovi din nou cu putere în ochi.
Bărbatul încă zâmbea, dar privirea lui nu trăda acest lucru. Mângâindu-și bărbia cu o mână, vorbi cu aceeași voce calmă.
- Atunci, o să plec acum. La revedere. Sper să te bucuri de seara ta.
Bărbatul îi ciufuli ușor părul lui Bliss înainte să se ridice. Când se ridică, părea infinit de înalt — ca tata sau ca fratele său mai mare, Nathaniel.
Bliss înghiți în sec.
Curând, bărbatul s-a întors și a dispărut în mulțime.
- Of… of…
La un moment dat, totul s-a liniștit. Când Bliss şi-a revenit, era singur.
Chiar și cu un ochi vânăt, era încă furios, umerii îi urcau și coborau în timp ce respira greu. Strânse puternic ambii pumni.
- Cine se cred ei, să-mi răspundă așa? Eu sunt Bliss Miller!
Nu mai era nimeni în jur.
Ștergându-și nasul cu mâneca, Bliss își ridică bărbia cu mândrie și se uită în jur. Doar adulți necunoscuți stăteau în grupuri mici, discutând.
Nici tata, nici tati nu se vedeau nicăieri. Niciunul dintre frații lui nu era acolo.
Ticăloși lași.
Desigur. L-au văzut singur și au crezut că e șansa lor să se bată cu el. Dar Bliss Miller nu era genul care să piardă din cauza unor astfel de trucuri meschine.
Nici măcar nu-și cunoșteau locul, îndrăznind să se ia de el.
Credeți că aș pierde doar pentru că sunt singur? Asta era o lecție suficientă, nu-i așa?
"Ar fi păcat de o față atât de drăguță.”
Deodată, şi-a amintit de bărbatul de mai devreme.
Acum că se gândea la asta, pronunția lui era ciudată. Era o engleză pe care nu o mai auzise niciodată.
De ce vorbea așa?
Tocmai când își înclină capul, nedumerit...
- Bliss, iată-te!
O voce îl strigă brusc din spate.
Bliss își întoarse brusc capul, iar expresia i se lumină instantaneu.
- Tată! Tati!
A alergat și a sărit direct în brațele tatălui, care se aplecase cu brațele deschise, așteptându-l.
Tati, care îl aștepta și el cu brațele deschise, părea profund dezamăgit și mormăi:
- Bliss, eu eram cel care te-a strigat…
Vizibil supărat că fiul său cel mic nu a alergat în brațele lui, tati a făcut o mică mutră supărată în timp ce se uita la Bliss.
Dar Bliss nici măcar n-a apucat să răspundă.
În clipa în care tati i-a văzut fața, a încremenit de șoc și a strigat.