— E o idee excelentă. Yujin nici n-o să mai aibă timp să pună ceva la cale. Dacă reuşim, va fi mai bine pentru toată lumea.
George era imediat de acord. Toți s-au întors spre Camellia cu priviri pline de speranță. Ea tuși ușor, deloc nemulțumită de propunere, și lăsă intenționat să treacă o clipă înainte să răspundă:
— Nu e rău.
— Perfect. Atunci să trecem la muncă.
Gordon s-a grăbit să intervină, deja fericit. A început să înșire tot felul de idei despre cum și când ar trebui aranjată o întâlnire între Evelyn și Winston, cine ar trebui să ia primul legătura cu celălalt și așa mai departe. De parcă simplul fapt că i-ar fi adus în aceeași încăpere ar fi rezolvat, ca prin minune, toate problemele familiei. În timp ce asculta optimismul gălăgios al celorlalți, Camellia s-a gândit: "Nu mi-am închipuit niciodată că se va întoarce persoana aia.”
A strâns din dinți, având grijă să nu-și trădeze furia. Toată vina îi aparținea lui Harold Campbell. De când a aflat că soțul ei a trecut numele acelei persoane în testament, suferea de migrene aproape neîncetat. Toată nenorocirea a început în ziua în care Harold a adus în familie, drept amant, un băiat care era încă aproape un copil. Oricum ar fi privit lucrurile, un singur om era de vină pentru toate dezastrele care s-au abătut asupra lor. Din adâncul sufletului, spera ca Harold să nu ajungă în Rai.
─ ▫ ─
Trenul încetini pe măsură ce se apropia de peron. Yujin privea peisajul de dincolo de geam, peste creștetul fiicei sale, care stătea lipită de fereastră. Locurile îi păreau deopotrivă cunoscute și străine. Simplul fapt că se întorcea în orașul acesta determina ca spatele să i se acopere de sudoare rece și îi tăia răsuflarea.
"Mi-am jurat că n-o să mă mai întorc niciodată.”
Când zări în depărtare numele gării, l-a cuprins amețeala. A închis ochii, şi-a rezemat capul de spătar și a tras de câteva ori aer adânc în piept. Abia după ce inima începu să-i bată normal a reușit să-și limpezească gândurile. A deschis încet ochii și a descoperit că fiica lui nu se mai uita pe fereastră, ci îl privea îngrijorată.
— Tati, te doare iar capul?
Yujin s-a forţat să zâmbească și clătină din cap.
— Nu, acum mă simt bine.
— Nu trebuie să înduri durerea. Ia-ți medicamentul. Nu-i bine să te chinui așa.
Angela l-a certat cu blândețe, ca de obicei mult prea matură pentru vârsta ei. Yujin a încuviințat.
— Îl iau imediat ce coborâm din tren.
Chiar atunci, trenul a oprit la peron și se auzi anunțul sosirii. Yujin s-a ridicat, a luat valiza mică de pe suportul de bagaje și i-a întins mâna fiicei sale, care îl aștepta cuminte.
— Hai, să mergem, Angie.
— Bine.
Fetița l-a prins strâns de mână și a pornit alături de el. Când au ajuns la trepte, Yujin a ridicat valiza cu o mână, iar cu cealaltă şi-a luat fiica în brațe și a coborât pe peron.
În clipa în care a pus piciorul pe pământ și a inspirat aerul de afară, a simțit cum i se mai ridică o mică povară de pe suflet. O lăsă pe Angela jos, a tras adânc aer în piept și o luă din nou de mână.
Prin gară treceau destul de mulți oameni, dar, firește, nimeni nu-l recunoștea. Cu toate astea, tresărea de fiecare dată când cineva îl atingea din greșeală în trecere. Nu se putea stăpâni. Oricâți ani ar fi trecut, amintirea felului în care a plecat de aici îi revenea la fel de vie ca în ziua aceea.
"E în regulă.”
Privind drept înainte, şi-a repetat în gând: "Au trecut deja cinci ani. Am uitat totul.”
Făcu un pas înainte, ținând-o pe Angela de mână, și şi-a amintit jurământul pe care l-a făcut: nu avea să mai lase pe nimeni să-l rănească. Şi-a repetat promisiunea asta de nenumărate ori. Acum lucrurile erau diferite. Avea un copil de protejat. Pentru fiica lui ar fi făcut orice. Din clipa în care Angela s-a născut și a ținut-o pentru prima oară în brațe, acesta devenise singurul lucru în care credea cu adevărat.
Numai pentru Angela s-a întors în locul în care a jurat să nu mai calce vreodată. Dacă n-ar fi fost ea, ar fi preferat să putrezească pe străzi, să moară de foame sau să îndure orice altceva. Nu s-ar fi întors niciodată. Dar acum avea nevoie de bani. Iar dacă Harold, cel care l-a alungat cu atâta cruzime, a lăsat în urmă măcar un rest de bunătate, Yujin era dispus s-o accepte. Mândria nu i-ar fi ținut de cald.
Cu două luni în urmă, a izbucnit un incendiu în clădirea veche și dărăpănată în care locuia Yujin. Focul a pornit din apartamentul de dedesubt și s-a răspândit repede. Până să fie stins, pereții s-au înnegrit de funingine, iar mai multe familii au rămas pe drumuri.
Apartamentul lui Yujin era al doilea cel mai grav afectat. S-a trezit brusc în toiul nopții, şi-a luat fiica și a fugit afară fără să ia nimic cu el. Așa a pierdut tot ce avea. A suferit câteva arsuri ușoare pe spate, dar amândoi au scăpat cu viață. Era nespus de recunoscător că el era cel rănit, nu Angela. Numai că norocul lor s-a oprit acolo.
De parcă era blestemat, la scurt timp după incendiu era concediat și de la restaurantul unde lucra, din cauza dificultăților financiare ale localului. Nenorocirile veneau una după alta, fără să-i dea răgaz să se ridice. Nevoit să ceară ajutorul unei biserici, Yujin a dormit împreună cu fiica lui pe podeaua unui lăcaș de cult gol, ținând-o strâns lângă el. În noaptea aceea a plâns pentru prima dată după foarte multă vreme.
O rază de speranță a apărut când s-a întors la apartamentul mistuit de flăcări, încredințat că, printr-o minune, poate a mai rămas ceva întreg. Tocmai răscolea cenușa îmbibată cu apă când un bărbat s-a apropiat de el și l-a întrebat:
— Ăă, bună ziua. Nu cumva sunteți domnul Yujin Seol?
I-a pronunțat numele de familie "Sol”, nu "Seol”, dar Yujin nu s-a mai obosit de ani buni să-i corecteze pe cei care greșeau. Nici acum nu avea puterea s-o facă. S-a îndreptat de spate și l-a privit pe bărbat în ochi.
— Eu sunt. Despre ce e vorba?
— Ah, așa mă gândeam! Nu eram sigur, dar... da, dumneavoastră sunteți!
Bărbatul a zâmbit larg, ușurat, şi-a scos grăbit portofelul din buzunar și luă din el o carte de vizită.
— Mă numesc Joseph Brown și sunt avocat. Of, ce greu era să dau de dumneavoastră! Credeam că în sfârșit v-am găsit, dar apoi am aflat că v-a ars locuința și nu mai știam ce să fac. Am zis să-mi încerc norocul și să trec din nou pe aici. Și uite că v-am găsit! Ce noroc pe capul meu!
A izbucnit într-un râs zgomotos, dar Yujin s-a mulțumit să-l privească fără expresie. Râsul bărbatului s-a stins ruşinat și acesta şi-a dres glasul. În cele din urmă, Yujin a vorbit:
— Nu știu de ce mă căutați, dar, după cum vedeți, nu sunt în situația de a vă da bani.
— Nu, nu! Ați înțeles greșit. E tocmai invers.
Zâmbind în continuare, bărbatul a făcut un gest grăbit cu mâinile. Văzându-l pe Yujin cât era de suspicios, s-a grăbit să explice:
— Îl cunoașteți pe Harold Campbell, nu-i așa? A murit de curând și... a lăsat un testament.
Yujin a încremenit. Amintirea ultimei întâlniri cu Harold l-a izbit dintr-odată, iar inima a început să-i bată cu putere.
"A murit.”
Ar fi trebuit să fie indiferent? Să simtă regret? Pentru câteva clipe, Yujin nici măcar nu a știut ce ar fi trebuit să simtă. Amintirea acelei ultime întâlniri încă îl chinuia. Și totuși, Harold era cândva salvatorul lui. L-a primit la el pe vremea când Yujin era un orfan rătăcit, fără să aibă unde se duce. Harold a avut multă grijă de el, iar Yujin i-a răspuns cu aceeași afecțiune.
"Cel puțin... până la ce s-a întâmplat atunci.”
Şi-a alungat amintirea amară și s-a forţat să-și păstreze calmul, așteptând ca avocatul să continue. Bărbatul s-a uitat în jur, dar nu a găsit niciun loc unde să se așeze. Zâmbind stingher, a întrebat:
— Există vreo cafenea pe aproape, unde am putea sta de vorbă? Sau am putea lua mașina să căutăm un loc.
— Nu e nevoie. Spuneți-mi aici.
Yujin l-a întrerupt. Avocatul părea să fi vrut să păstreze un moment de reculegere sau poate să-i prezinte condoleanțe. Dar Yujin nu avea nici timp, nici vreun motiv să facă asta. Angela îl aștepta la biserică. Dacă omul acesta nu a venit să-i ofere bani, Yujin nu avea de gând să piardă nici măcar o secundă în plus. Avocatul şi-a dres din nou glasul și a adoptat un ton mai oficial:
— Numele dumneavoastră apare în testament. Trebuie să fiți prezent la citirea lui, care va avea loc la câteva zile după înmormântare. Am dori să veniți la Delight în cel mult trei zile.
Expresia lui Yujin s-a schimbat pentru o clipă. Delight. Numele complet al domeniului era The Most Perfect Delight. Așa se numea conacul principal, cea mai mare clădire de pe proprietatea familiei Campbell, dar și întregul domeniu.
"Să mă întorc acolo...”
Gândul l-a copleșit pe Yujin. Nu și-a închipuit niciodată că s-ar putea întâmpla așa ceva. A încercat din răsputeri să-și adune gândurile.