— Nenorocit de joasă speţă! Dispari din fața mea!
Strigătul dur al bărbatului i-a răsunat în urechi ca o halucinație, apoi s-a stins. Yujin şi-a împreunat mâinile la spate, împletindu-și degetele. Era un obicei vechi, deprins ca să-și ascundă neliniștea. Şi-a ținut astfel mâinile care tremurau departe de privirile celorlalți și, păstrându-și o expresie calmă, a întrebat:
— Ce scrie în testament? Trebuie să știți, nu-i așa?
— Exemplarul complet se află la avocatul nostru principal, domnul McCoy. De regulă, conținutul testamentului este dezvăluit numai după ce sunt prezenți toți moștenitorii.
Yujin s-a încruntat la răspunsul desprins parcă dintr-un manual. N-avea rost să ocolească subiectul cu un asemenea om, așa că a trecut direct la problemă:
— După cum vedeți, nu-mi permit nici măcar să plătesc drumul, darămite alte cheltuieli. Mi-am pierdut slujba și trebuie să-mi găsesc alta cât mai repede. Aș avea ceva de câștigat dacă aș bate atâta drum până acolo?
— O, cu siguranță. Nu vă faceți griji.
Avocatul a râs încet, de parcă răspunsul era de la sine înțeles. Vorbele lui ar fi trebuit să-l mai liniștească pe Yujin, dar nu era în stare să se bucure. Îl cunoștea pe omul acesta de numai zece minute și nu avea niciun motiv să aibă încredere în el. Avocatul şi-a aruncat o privire la ceasul de la încheietură, care probabil valora cât chiria pe un an a fostului apartament al lui Yujin, apoi a continuat:
— Ei bine, v-am transmis mesajul, așa că eu trebuie să plec. Dar vă rog încă o dată să ajungeți acolo în cel mult trei zile. Dacă nu participați la citirea testamentului, riscați să vă pierdeți dreptul la moștenire. Nu faceți o greșeală pe care s-o regretați toată viața.
Deși nu era nimeni prin preajmă care să-i poată auzi, avocatul coborî vocea, de parcă i-ar fi împărtășit un secret.
— Domnul McCoy mi-a spus că testamentul conține ceva foarte avantajos pentru dumneavoastră.
După aceste cuvinte pline de subînțeles, şi-a scos portofelul. Yujin l-a urmărit cum îndoaie un genunchi, își sprijină servieta pe coapsă și mâzgălește ceva pe un cec.
— Folosiți banii aceștia pentru ce aveţi nevoie și pentru cheltuielile de drum. Nu trebuie să-i înapoiați. Îi voi deconta la firmă.
I-a întins cecul dintr-o singură mișcare, de parcă ar fi știut deja că Yujin nu mai avea niciun ban, apoi s-a întors și a coborât treptele spre mașina din parcare. Yujin a rămas nemișcat, urmărind vehiculul care se îndepărta cu un murmur slab al motorului.
Asta s-a întâmplat cu exact trei zile în urmă.
De îndată ce s-a întors la biserică și a văzut-o pe Angela, Yujin a luat hotărârea să se întoarcă pe domeniu. În clipa aceea avea o nevoie disperată de bani.
Folosise banii primiți de la avocat pentru lucrurile de strictă necesitate: i-a cumpărat lui Angela haine și câteva obiecte de care avea să aibă nevoie la Delight, a luat biletele de tren și chiar au mâncat împreună clătite la un mic restaurant. Din ce a rămas, şi-a cumpărat haine potrivite pentru citirea testamentului și a plătit o noapte la un motel ieftin, unde a putut în sfârșit să facă un duș. A doua zi, dis-de-dimineață, cu fiica lui încă adormită în brațe, a trecut pe la o cafenea cu internet ca să verifice dacă a primit răspunsuri la cererile de angajare, apoi s-a urcat în tren.
Iar acum au ajuns.
— Aici erați!
Când au ieșit din gară, avocatul, care vorbea la telefon lângă mașina parcată, i-a observat și le-a făcut semn cu mâna. Yujin şi-a ațintit privirea asupra lui, silindu-se să nu se uite neliniștit în jur, și porni înainte, ținând-o pe Angela de mână.
Când au ajuns lângă el, Yujin l-a salutat primul:
— Bună ziua. Vă mulțumesc că ați venit să ne luați.
— Cu plăcere. La cât de departe e domeniul, chiar era nevoie.
Avocatul clătină din cap și deschise el însuși portiera din spate. După ce o ajută pe Angela să urce și puse bagajele în portbagaj, Yujin se așeză lângă ea. Fetița îl trase ușor de mânecă.
— Tati, te simţi bine?
Întrebarea era abia șoptită. Yujin s-a forţat să zâmbească și a încuviințat.
— Mă simt bine, Angie. Nu-ți face griji.
A mângâiat-o pe păr. Deși fetița părea în continuare îngrijorată, nu a mai spus nimic și s-a așezat cuminte. Yujin i-a prins centura de siguranță, apoi a încercat să și-o pună pe a lui. Îi tremurau atât de tare mâinile, încât abia la a patra încercare a reușit să închidă centura, chiar în clipa în care mașina pornea. Făcea tot ce putea ca să pară calm, de dragul fiicei sale, deși nu-și dorea decât să-și smulgă centura, să sară din cutia aceea de metal și să fugă.
Dar mașina a pornit deja. De acum avea să rămână captiv înăuntru câteva ore, până când aveau să ajungă în iadul numit "Delight”.
— Nu arătați prea bine. Vă simțiți rău? Dacă vomitați aici, o să fie un dezastru.
Avocatul l-a privit prin oglinda retrovizoare. Yujin a răspuns pe un ton cât mai degajat, străduindu-se să nu-și trădeze neliniștea.
— Mi-e puțin rău de la mașină. Nu vă faceți griji.
— A, aveți vreun medicament? Dacă nu, luați puțină apă.
Avocatul a întins o mână spre consola dintre scaune și a scos o sticlă cu apă. Yujin a clătinat repede din cap.
— Nu e chiar atât de rău. Dar vă mulțumesc.
Neconvins, avocatul a mormăit:
— Nu prea arătaţi bine... Numai să nu vomitați în mașină. Dacă vi se face rău, spuneți-mi imediat și trag pe dreapta.
— Bine.
Yujin a răspuns repede, apoi a schimbat subiectul.
— Sunteți avocatul familiei Campbell, nu-i așa? Mă surprinde că ați venit personal să mă căutați, deși sunteți, după câte îmi dau seama, un avocat cu experiență.
— Așa a cerut familia Campbell.
Răspunsul era scurt.
— De obicei, o asemenea sarcină i-ar reveni unui avocat aflat la început de carieră, dar familia Campbell este unul dintre cei mai importanți clienți ai noștri. Ca să ne asigurăm că toate formalitățile legate de testament decurg fără probleme, am preluat personal această misiune. În prezent, întreaga firmă se ocupă de îndeplinirea întocmai a ultimei voințe a domnului Campbell. Sub coordonarea domnului McCoy, desigur.
McCoy era avocatul principal al firmei unde lucra Brown. Yujin l-a mai întâlnit. Cel mai probabil, testamentul se afla la el și tot el avea să-l citească.
Yujin şi-a amintit de avocatul în vârstă, cu părul cărunt, pe care Harold îl chema adesea când avea de rezolvat probleme delicate. Era înalt și slab, cu pomeți proeminenți, care îi dădeau un aer dur.
"Oare ce-o fi crezut când a aflat că trebuie să mă găsească pentru a îndeplini testamentul?”
Din câte i-a spus Brown, Harold şi-a întocmit testamentul cu trei luni înainte să moară, la scurt timp după ce s-a prăbușit. Numai McCoy îi cunoștea conținutul. Brown a primit sarcina de a organiza toate pregătirile până în ziua citirii.
Harold era singurul membru al familiei care avea dreptul să-l sune direct pe McCoy. Toți ceilalți erau nevoiţi să treacă prin secretarul lui sau printr-un alt avocat. Probabil că lucrurile nu s-au schimbat. Ceea ce însemna că persoana care beneficia acum de acest privilegiu era...
— Domnul Winston Campbell, firește.
Brown a răspuns de parcă a așteptat întrebarea. În clipa în care a auzit numele acela, lui Yujin i s-a întors stomacul pe dos. Şi-a dus brusc mâna la gură și bătu cu palma în tetiera scaunului din față. Speriat, Brown a tras imediat pe dreapta. De îndată ce mașina s-a oprit, Yujin a țâșnit afară, s-a aplecat de mijloc și era cuprins de spasme violente de vomă.
Din fericire, nu a mâncat nimic de dimineață, când a băut doar câteva cești de ceai. Nu a reușit să elimine decât salivă amară și puțină bilă. A rămas încovoiat, gâfâind și încercând să-și recapete suflul.
— Vă simţiţi bine?
Brown a păstrat câțiva pași distanță, vizibil reticent să se apropie.
Yujin a ridicat o mână care tremura, arătându-i că era în regulă. După câteva clipe petrecute în aerul rece, a reușit să se liniștească și s-a urcat înapoi în mașină. Brown a desfăcut o sticlă cu apă și a întins-o. De data asta, Yujin nu l-a mai refuzat.
— Vă simțiți mai bine?
Yujin a încuviințat slab din cap.
— Îmi pare rău... că v-am creat probleme.
Vocea îi tremura puternic. Brown a înțeles cu totul greșit motivul și a adoptat o expresie binevoitoare.
— Ați mers toată ziua cu trenul, iar acum și cu mașina. Nu-i de mirare. E de înțeles, nu vă faceți griji.