Au trecut două săptămâni.
“Tratamentul special nu este bun pentru pacea de aici. Nu voi mai veni în camera ta. Așa că, te rog, nu mai aștepta nici în fața camerei mele.”
“Înțeleg. De acum încolo, nu mă voi mai apropia de tine.”
De la acea discuție din mijlocul nopții, orice contact personal între Zero și Kazusa dispăruse complet.
El nu mai era invitat în camera lui Zero. Zero nu mai aștepta în fața camerei lui. Nu mai exista niciun tratament special.
Chiar și când Kazusa participa la ședința de dinaintea deschiderii în salon, ca membru al distribuției, nu stabilea niciodată contact vizual cu proprietarul care stătea în fața lui. Și dacă, din întâmplare, privirile lor se întâlneau, Zero își îndrepta repede privirea în altă parte.
Kazusa evita, de asemenea, în mod conștient orice contact cu Zero. La întâlnirile în care nu avea de ales decât să-l înfrunte, Kazusa stătea la capătul îndepărtat al rândului, având grijă să evite cât mai mult contactul vizual.
În plus, deși îi spunea “Zero” încă de la prima lor întâlnire, acum îi spunea “proprietar”, aliniindu-se celorlalți locuitori.
Datorită acestor eforturi reciproce, în două săptămâni, relația lor era corectată la forma corespunzătoare de proprietar și angajat. Nu mai exista niciun dezechilibru.
Cu toate astea, chiar dacă lucrurile reveniseră la starea lor normală, inima lui Kazusa era departe de a fi liniştită.
Acum, în timpul întâlnirilor – singurul moment al zilei în care Kazusa putea să se bucure în secret de vederea chipului lui Zero – dacă Zero se comporta de parcă Kazusa nu exista, tratându-l cu indiferență, Kazusa nu putea să nu se simtă insuportabil de singur, chiar dacă el însuși ceruse asta.
Oricât de mult își spunea “Lucrurile au revenit la normal”, sentimentul de pierdere nu era niciodată umplut.
Kazusa simțea că Zero îl ura.
Dacă nu ar fi declarat asta atât de brusc…
Chiar dacă Zero îi salvase viața, îi oferise un loc unde să stea și îi arătase atâta milă, Kazusa devenise arogant și îndrăznise să-și exprime părerea. Și, mai rău, îl respinsese…
Ce idiot. Desigur că Zero îl urăște acum.
Kazusa voia să-și ceară scuze. Voia să meargă în camera lui Zero, să îngenuncheze și să retragă ceea ce spusese.
Se gândise la asta de mai multe ori. De cel puțin trei ori pe zi, era copleșit de această dorință.
De fiecare dată, Kazusa își reprima tulburarea din inimă strângând din dinți.
Pentru că, pe măsură ce zilele treceau, efectul distanțării dintre el și Zero începuse să se vadă, iar hărțuirea din partea bandei din mahala începuse să se calmeze. Deși privirile urâte și pocniturile iritate din limbă pe care le primea când treceau pe lângă el continuau, problemele legate de deschiderea dulapului său fără permisiune sau de agresiunile directe încetaseră. Poate că se întâmpla așa pentru că adăugase un al doilea lacăt la dulapul său sau pentru că se asigura să nu fie singur, invitând pe cineva cu el când se ducea în zona din spate.
Deocamdată, criza înrăutățirii relațiilor dintre Zero și distribuție era evitată.
În comparație cu asta, propriile lui sentimente erau nesemnificative.
Între timp, în ciuda traumelor emoționale, vânătăile de pe partea laterală a trupului, cauzate de întâlnirea cu Lycaon, se vindecaseră, iar genunchiul stâng se recuperase complet.
De asemenea, se obișnuise treptat cu îndatoririle sale de membru al distribuției, devenind mai puțin ruşinat și gestionând fără probleme rolul de a-i susține pe actorii principali.
Kazusa simțea, de asemenea, că se obișnuia încet cu ceilalți membri ai distribuției, în afară de Serval. Deși exista o diferență de vârstă de zece ani față de cel mai tânăr membru al distribuției, odată ce a ajuns să le cunoască personalitățile, fluxul de lucru a devenit mai lin.
Serval a acționat ca o punte de legătură și, datorită timpului petrecut împreună la sală, la cumpărături și pregătind gustări sau dulciuri în bucătărie, interacțiunile lor private au crescut.
Deși erau toți unici și nu era ușor să se descurce cu ei, Kazusa a început să îi placă cu toate ciudățeniile lor. Își dorea să poată reduce distanța și cu Lycaon și ceilalți, dar asta părea prea mult. A decis să ia lucrurile încet.
Astfel, după ce a petrecut acele două săptămâni cu un sentiment persistent de singurătate în inimă, Kazusa a început să se integreze atât personal, cât și profesional în viața de la “RARE”.
Într-o după-amiază, scena se petrecea la etajul comun de la primul nivel. Kazusa, Leopard, Zebra și Serval stăteau în jurul unei mese mari din centru. La tejghea, cu fața spre curte, stăteau Hawk, Giraffe, Lynx și Newt.
Kazusa și Hawk erau pe punctul de a începe o sesiune de studiu în calitate de profesori.
Motivul pentru asta era o conversație cu Giraffe și Zebra, care erau în același schimb cu o zi înainte. Cu excepția Misei, ele erau singurele femei de la “RARE”, așa că se înțelegeau ca surorile.
– Hei, Lemur nu era doctor? a întrebat Giraffe, cu cocurile ei gemene și bretonul înclinat, în pauza dintre prima și a doua parte.
– O, da, eram, a răspuns Kazusa.
– Deci, asta înseamnă că ești inteligent, aşa e?
Zebra, cu tunsoarea ei bob neagră și reflexe argintii, a insistat cu întrebarea cu o curiozitate inocentă, determinându-l pe Kazusa să râdă ruşinat.
– Nu știu ce să spun. Păi, am învățat mult ca să devin doctor.
– Atunci, ne poți învăța și pe noi?
Zebra întrebă cu o expresie nerăbdătoare.
– Vrei să studiezi?
– Da, vreau să fiu patiseră. Și visul meu este să-mi deschid propria patiserie.
Acum că a menționat asta, Zebra făcea deseori dulciuri în bucătăria de la primul etaj. Kazusa primise câteva dintre ele înainte. Toate erau delicioase.
– De aceea vreau să merg la o școală de patiserie. Și dacă vreau să conduc o patiserie, trebuie să fiu bună la matematică, aşa e?
– Am înţeles.
– Vreau să fiu un model care poate lucra la nivel internațional.
Comentariul acesta a venit de la Giraffe. Cu o înălțime de peste 175 cm, cu o față mică și membre lungi, ea avea cu siguranță calitățile necesare pentru a fi model.
– Așa că vreau să studiez limbi străine. Mă simt ciudat să-l întreb pe proprietar, deoarece este foarte ocupat…
Kazusa înțelegea de ce Giraffe ezita.
Zero nu era doar proprietarul salonului, ci și investitor. De fapt, activitatea sa de investitor putea fi considerată ocupația sa principală. Profiturile salonului erau împărțite între membrii distribuției, în timp ce costurile operaționale ale “RARE” erau acoperite din veniturile obținute din investițiile lui Zero.
Pe lângă aceste activități financiare, el era implicat și în activități caritabile, în parteneriat cu organizații non-profit. În ultima vreme, se concentrase pe sprijinirea și salvarea copiilor Omega Rătăcitori. La fel ca Misa, acești copii, care nu aveau un tată cunoscut, erau adesea născuți și crescuți în bordeluri, fără niciun fel de educație. Când ajungeau la maturitate sexuală, urmau inevitabil aceeași cale ca și mamele lor, perpetuând ciclul exploatării.
În fiecare zi, Zero, cu ajutorul lui Hawk, lucra neobosit pentru a salva cât mai mulți dintre acești copii.
– Am studiat pe cont propriu, am vizionat videoclipuri, dar am ajuns într-un impas.