— De ce lucrezi atât de încet? Ai de gând să termini vreodată?
Vocea lui Zahara era plină de enervare.
M-am ridicat cu grijă și am zâmbit.
— Încă nu m-am refăcut complet… O să termin curând, Zahara.
Ea și-a încrucișat brațele și m-a privit nemulțumită. În timp ce m-am întors la lucru, a continuat:
— M-am săturat să am grijă de motanul ăsta. Câinii măcar ascultă, dar pisicile fac numai ce vor. Și știi cât mănâncă Rikal? De fiecare dată trebuie să-i aduc mâncare din bucătărie.
Rikal arăta, într-adevăr, mult mai bine decât atunci când a stat cu mine.
Mă liniștea să-l văd sănătos și bine hrănit, dar mă determina și să mă gândesc la ce urma.
"Oare n-ar fi mai bine pentru el să rămână aici?"
Dacă plecam cu el, era nevoie să găsesc din nou singur mâncare pentru amândoi. Ghurab nu avea să mai fie acolo să ne ajute. Dar dacă mă întorceam la oază și dădeam peste unchiul meu?
"Unde aș putea merge?"
Era nevoie să mă gândesc serios la viața de după plecarea din palat.
Dar un lucru era sigur: Zahara nu avea să aibă grijă de Rikal pentru totdeauna.
Urma să-l iau cu mine.
În timp ce lucram, Zahara se juca pe telefon sau vorbea fără oprire. Eu încercam să aflu cât mai multe din ceea ce spunea.
Când era mai relaxată, am întrebat:
— Cum mai merg lucrurile? Pari ceva mai liniștită decât înainte.
— Liniștită? Ai idee ce mult de muncă am? Nu mai spune prostii dacă nu știi.
M-am grăbit să-mi cer scuze.
— N-am vrut să spun asta. Îmi pare rău.
După a doua scuză, expresia ei s-a mai îndulcit.
— Îmi sacrific timpul liber ca să-ți aduc motanul și tu nici măcar nu știi să fii recunoscător.
— Ba da. Îți sunt recunoscător, Zahara. Mereu.
Și chiar eram.
Dacă ea nu ar fi avut grijă de Rikal, nu doream să mă gândesc ce s-ar fi putut întâmpla cu el.
M-am uitat la motanul care torcea în poala mea și am zâmbit.
— Te-ai îngrășat, Rikal.
A ridicat capul de parcă m-ar fi întrebat ce problemă aveam cu asta.
M-am aplecat să-l sărut, dar spatele m-a obligat să mă opresc.
Rikal a mieunat și l-am mângâiat sub bărbie până a început din nou să toarcă.
Zahara a pufnit.
— Vezi? Tocmai de asta spun.
Cu Rikal în poală, am continuat să lucrez.
— Tot atât de ocupată ești? Apropo, ce s-a întâmplat cu oaspeții străini?
Zahara și-a verificat telefonul și a răspuns fără prea mult interes:
— Sunt prin conferințe în fiecare zi. Ultimii au plecat, dar am auzit că spre sfârșitul lunii vin alții. Prieteni de-ai Alteței Sale, se pare.
— Prieteni?
— Da. Nu știu mai multe.
— Înțeleg.
Am schimbat repede subiectul.
— Atunci poate o să ai și tu puțin timp liber. Ai muncit mult pentru toți oaspeții ăștia.
— Nu e mare lucru. Voi, Omega, o duceți mai bine. E nevoie doar să-i țineți companie Alteței Sale noaptea.
M-am oprit o clipă, apoi mi-am continuat lucrul.
Zahara a vorbit mai departe:
— În ultima vreme avem și mai mult de lucru pentru că sănătatea regelui s-a înrăutățit. E atât de enervant, încât dă ordine pentru orice. Toată lumea stă cu grijă în jurul lui.
— Maiestatea Sa este atât de bolnav?
Nu l-am văzut niciodată. Știam doar că era țintuit la pat.
— Mai rău decât înainte. Eliberează feromoni aproape tot timpul, probabil fiindcă nu-i mai poate controla. Doi dintre slujitori au suferit deja o mutație. Și Rikal simte imediat. În zilele în care îl servesc pe rege, nu vrea să se apropie de mine. Se zbârlește și încearcă să mă zgârie.
— Rikal face asta?
Zahara s-a uitat spre el cu superioritate.
— Ar trebui să fii recunoscător că ai scăpat întreg atunci. Dar ce temperament are motanul ăsta? Se uită urât la mine chiar și când îi dau de mâncare. Iar când nu e ora mesei, dispare. Unde se duce? Nu ar trebui să stea pe lângă omul care îl hrănește?
M-am uitat la Rikal, care dormea liniștit în poala mea.
Zahara a continuat să bombăne.
— Poate s-a mai cumințit de când mănâncă bine. Oricum, Yohan, când termini lucrul, ia-l de aici. Mă scoate din minți.
— Da, sigur.
M-am uitat la țesătura încă neterminată.
Probabil ar mai fi durat enorm până să termin tot ce mi-a cerut.
Dar eu plănuiam să plec înainte.
Dacă Zahara îl considera pe Rikal o povară, poate puteam s-o conving mai ușor să mi-l dea înapoi.
Era nevoie doar să câștig puțin mai multă încredere.
După încă vreo trei piese, aveam să aduc vorba.
Mi-am ales deja una pe care o puteam termina mai repede.
Atunci mi-am amintit ce a spus Steward:
"Fiind Alfa Extrem, regele se îmbolnăvește foarte rar. Toată lumea presupune că este doar bătrânețea."
Am întrebat cu grijă:
— Maiestatea Sa este bolnav de mult?
Zahara s-a strâmbat.
— Uneori mă întreb cum poți să nu știi nimic. Nici măcar nu știi când s-a îmbolnăvit regele?
N-a așteptat răspunsul.
— De aproape doi ani. La început s-a plâns de dureri de cap și de stomac, apoi într-o zi n-a mai putut merge. De atunci stă mai mult la pat. Acum câteva luni şi-a revenit suficient cât să meargă din nou, dar în ultima vreme s-a înrăutățit.
— Înțeleg…
Zahara a continuat indiferentă:
— Toată lumea spune că spiritul lui este gata să treacă mai departe, așa cum s-a întâmplat și cu regele de dinainte. După aceea, va trece la prințul moștenitor.
Când regele avea să moară, Asgail urma să urce pe tron.
Și să se căsătorească alături de Najima.
Am îndepărtat gândul.
— Probabil e greu să-l serviți pe rege.
— N-avem ce face. Ne schimbăm între noi… și oricum nu se întâmplă prea des.
— Ce anume?
Dar Zahara s-a ridicat deja.
— A, aproape că mi-a venit rândul iar. Ce bătaie de cap.
A oftat și a început să se plângă de cu totul altceva.
După aceea n-am mai reușit să aflu nimic important.
Zahara a continuat să vorbească despre oameni pe care nu îi cunoșteam, despre celebrități și despre logodnicul ei.
După câteva ore l-a luat pe Rikal.
Motanul s-a agățat de mine, dar l-am desprins cu grijă și l-am pus în transportor.
— Îmi pare rău, Rikal.
Zahara și-a încrucișat brațele.
— Îl vezi în fiecare zi, dar de fiecare dată te porți de parcă nu-l vei mai vedea niciodată.
N-am răspuns.
"Mai așteaptă puțin, Rikal. O să te iau înapoi."
Zahara a ridicat transportorul.
— Arăți aproape vindecat. Lucrează mai repede, dacă nu vrei să ajung fată bătrână până termini.
A plecat fără să mai aștepte răspuns.
Am rămas singur în atelier.
După cină am pornit spre camera prințului moștenitor.
Am trecut mai întâi pe la laborator ca să mă spăl. Nu mai purtam bandaje pe tot spatele; doar câteva zone mai aveau nevoie de tifon gros.
Am lucrat mai mult decât de obicei și eram obosit, dar m-am gândit că, odată ajuns în camera lui Asgail, urma să iau medicamentul lăsat de Maysa și să adorm imediat.
Când am ajuns la ușă, un paj a tras de mâner și a deschis-o.
Am ridicat privirea.
Înainte să fac vreun pas, am simțit parfumul dulce.
"Nu se poate…"
Camera era exact cum am lăsat-o: baldachinul, arabescurile, masa de ceai, scaunele și patul.
Doar că acum nu mai era goală.
Asgail stătea rezemat de rama ferestrei și mă privea.
Chipul pe care, în ultima vreme, l-am văzut aproape numai în somn.
Privirile s-au întâlnit.
Am rămas pe loc.
Asgail.
Parfumul lui dulce a umplut încăperea.