Avertizare: 🔞💣
Până când ne-am oprit în sfârșit, cerul era deja plin de stele. Kamar, care mi-a sărutat chipul ici și colo și respira greu sub mine, a zăbovit puțin mai mult pe buzele mele înainte să șoptească:
— Sunt primul om care a ajuns aici?
Am dat ascultător din cap la întrebarea rostită aproape la fel de încet ca respirația mea. Apoi buzele noastre, aflate atât de aproape, s-au atins ușor.
— Da... cred că e un teren privat. În plus, nu prea sunt oameni care traversează deșertul acela.
— Dar dincolo de deșert probabil mai sunt și alte ținuturi, aşa e? a întrebat Kamar, sărutându-mă din nou pe obraz.
Am dat din cap.
— Da... După Al-Fatih, cel mai apropiat loc este orașul în care trăiește familia regală. N-am mai vorbit despre asta?
— Ba da.
Kamar a dat din cap.
— Cum e orașul acela de dincolo de deșert, în comparație cu Al-Fatih?
— Păi... am început eu, oprindu-mă o clipă înainte să răspund.
— E... un oraș foarte bogat?
— În ce fel?
Am încercat să scotocesc prin amintirile mele neclare.
— Oamenii de acolo sunt toți foarte bine clădiţi... Poartă aur și bijuterii peste tot... Și... sunt foarte credincioși.
M-am oprit o clipă, apoi am adăugat:
— Au ore fixe pentru rugăciune și, când vine timpul, trebuie să te oprești chiar dacă nu mergi. De aceea, fiecare poartă cu el un covoraș mic. Când se apropie ora, se opresc, îl întind pe jos, îngenunchează și se roagă.
— Impresionant.
A spus Kamar nepăsător, fără să pară deloc impresionat. Am râs ușor și am continuat să-i povestesc.
— Se spune că acolo există un rege și că el este un trimis al lui Allah.
— A spus Allah asta?
— Nu.
Am izbucnit în râs. Kamar, vădit nemulțumit de ceva, m-a îndemnat posomorât să continui.
— Hai, spune mai departe.
— Regele era considerat trimisul lui Allah încă de la întemeierea țării.
Am continuat, încă zâmbind:
— Așa spune povestea. Se spune că însuși Allah a poruncit ca țara să fie întemeiată aici și și-a ales reprezentantul drept rege. În schimbul unei loialități absolute, regele se ruga lui Allah să-i ocrotească pe oameni, iar tradiția asta s-a păstrat până în ziua de azi. Ca dovadă, am auzit că familia regală are ceva cu totul neobișnuit... dar nu-mi mai amintesc ce.
— Tu chiar crezi asta?
Am râs din nou la reacția lui uluită.
— Dacă te-ar fi auzit cineva spunând asta, ai fi ajuns la închisoare pentru ofensă.
Apoi am adăugat, necăjindu-l:
— Te-ar biciui pe spate. Ar durea îngrozitor. Se spune că cicatricea rămâne pe viață și că devine semnul calomniei împotriva lui Allah.
— Iar cei care văd semnul acela îl disprețuiesc și îl blestemă toată viața? Asta înseamnă Allah?
Replica ironică a lui Kamar m-a luat prin surprindere și mi-a pierit râsul. Între noi s-a lăsat o tăcere neplăcută. Spre nemulţumirea mea, Kamar a continuat:
— E trimisul sau reprezentantul lui Allah, dar tot nu este Allah. E un om ca noi. Atunci de ce ar fi ofensă? Nici măcar nu are sens.
— Asta...
M-am bâlbâit, uluit. Cum putea vorbi atât de nepăsător despre ofensă? Oare pentru că şi-a pierdut memoria? Sau a venit de undeva foarte departe? Dintr-un loc unde oamenii nu credeau în Allah?
— Ar fi bine să ai grijă când spui asemenea lucruri. Se spune că Allah are șase urechi și aude totul.
— Și tu crezi prostia asta? În Allah acela ridicol?
Tonul lui ironic m-a lăsat mut.
"Când m-am rugat ultima dată? Mai știu vreo rugăciune pe de rost?"
Nici măcar nu mi-am amintit când am început să cred în Allah.
"Chiar există Allah?"
O întrebare la care nu m-am gândit niciodată a început să mi se strecoare în inimă.
— Nu știu.
Cu greu am reușit să vorbesc.
— Dar dacă Allah era cel care m-a adus aici, atunci vreau să cred.
Kamar a tăcut. Nu părea să fie răspunsul la care s-a așteptat, dar nu conta. Am zâmbit cu nepăsare.
— De ce nu crezi în Allah? Dacă te pedepsește mai târziu?
Am spus-o intenționat pe un ton blând, iar el a râs scurt și ironic.
— Dacă ar exista Allah, tu n-ai trăi așa, abandonat și singur.
N-am găsit nimic de spus și am tăcut. Pentru o clipă, între noi a plutit o liniște neplăcută. În cele din urmă, am vorbit cu grijă.
— Nici eu nu știu prea multe. Nu-mi amintesc mare lucru, iar de atunci a trecut mult timp. Probabil s-au schimbat multe... Dacă tu chiar ai venit de acolo.
Am încercat să-mi amintesc ce știam, dar totul era neclar. Am adăugat încet:
— Nu cred că o să-ți fiu de prea mare ajutor.
Kamar a părut să se gândească o vreme, apoi a întrebat:
— Cât durează până acolo?
Mi-am frământat mintea înainte să răspund.
— Nu sunt sigur... dar am auzit că deșertul are cam forma asta.
Am desenat cu arătătorul un triunghi pe pieptul lui, cu una dintre laturi mai lungă decât celelalte. Kamar și-a coborât o clipă privirea, apoi s-a uitat din nou la mine.
— Aici se întâlnește latura mai scurtă. Când eram mic, îmi amintesc că am traversat deșertul împreună cu tata ca să ajungem în oraș. A durat câteva zile. Am dormit pe drum și mi s-a părut foarte distractiv. Asta e tot ce știu.
O amintire uitată s-a revărsat dintr-odată peste mine.
"Yohan."
Mama mi-a spus cu voce care tremura:
— Trebuie să păstrezi asta secret. Nimeni nu are voie să afle.
"Dacă află că ești Omega, o să ai mari probleme."
"Yohan, ai grijă. Ai grijă la tot ce faci."
Când, după moartea tatălui meu, am făcut o febră puternică și am aflat că m-am diferențiat ca Omega, nu am înțeles ce însemna. Îmi simțeam doar capul greu și trupul ușor, iar în interior aveam o mâncărime și o amorțeală continuă, senzații care pe atunci mi se păreau ciudat de fascinante.
După diferențierea mea ca Omega, am văzut-o pe mama plângând de două ori. Prima dată era când și-a deschis ochii după trei zile în care era inconștientă. S-a uitat la mine și a început să plângă încet.
— Yohan, puiul meu.
M-a strâns în brațe și mi-a spus:
— O să treci prin multe de acum înainte. Să nu te descurajezi. Allah îți dă doar încercări pe care le poți îndura. Și...
M-a sărutat pe obraz, m-a privit drept în ochi și a adăugat:
— Ești copilul pe care mama și tata l-au adus pe lume din iubire. Să nu uiți niciodată asta.
În iarna aceea, când a stat la pat cu o tuse care nu-i mai trecea și, în cele din urmă, s-a stins, mi-a spus:
— Te iubesc, Yohan. Îmi pare rău că e nevoie să mă duc înaintea ta lângă tata.
Apoi, ca și cum ar fi adormit, lacrimile i-au apărut în ochi. Aceea era a doua oară când am văzut-o plângând. În aceeași zi a murit și mama lui Rikal. Și am rămas singur, doar cu Rikal.
Dintr-odată, ochii mi s-au umezit și am clipit repede. Când a observat, Kamar și-a mișcat brusc șoldurile.
— Ah!
Mi-a scăpat un strigăt scurt la senzația trupului meu golindu-se și umplându-se din nou. Sexul lui, de a cărui prezență aproape am uitat, se mișca lent în mine.
— La ce te gândești?
— Aah...
Mi-a scăpat un geamăt la întrebarea lui Kamar. Simțindu-mă tot mai obosit, i-am răspuns:
— Doar că... de ce m-ai întrebat dintr-odată toate lucrurile astea?
Kamar a tăcut o clipă. Nu făcea decât să-și miște încet șoldurile, intrând și ieșind din mine într-un ritm leneș. Respirația, care abia mi s-a liniștit, a început din nou să se accelereze. Mi-am desfăcut mai larg genunchii și l-am prins de braț. Am așteptat ca şi Kamar să vorbească, legănându-mă încet odată cu mișcările lui. Când, în sfârșit, și-a deschis gura, m-am uitat la el, cuprins de o tensiune ciudată.
— Yohan, nu vrei să pleci de aici cu mine?
Mi s-au mărit ochii la întrebarea imprevizibilă. Kamar a continuat serios:
— Nu putem trăi așa la nesfârșit. Hai să plecăm de aici împreună.
— Unde?
Înainte să apuc să-l refuz, întrebarea mi-a scăpat singură. Kamar a zâmbit, parcă mulțumit de reacția mea.
— Hai în oraș. Ai spus că acolo locuiește familia regală.
— În oraș?
A dat din cap când am repetat întrebarea.
— În Al-Fatih nu poți să te întorci, aşa e? Doar de asta ai trăit ascuns aici atâta timp.
Avea dreptate. Dar dacă mergeam în oraș, situația mea tot nu s-ar fi schimbat. Văzându-mă ezitând, Kamar s-a retras aproape de tot din mine. S-a sprijinit în ambele mâini, ținându-și trunchiul drept, apoi a rămas doar cu vârful sexului lipit de intrarea mea și a început să-și legene ușor șoldurile.
— Aah...
Cu fiecare împingere, mă desfăcea puțin câte puțin, iar intrarea mă ardea. L-am prins de braț, neștiind ce să fac, iar Kamar m-a întrebat din nou:
— Tu ce vrei? Vrei să pleci de aici?
— Ah... dar... Aah...
— Yohan, răspunde-mi. O să pleci, aşa e?
Kamar continua să mă convingă, dar cuvintele lui nu mai ajungeau la mine. Mi-am coborât mâna spre propriul sex și am strigat disperat:
— Stai puțin, Kamar... nu mai freca doar acolo...
— Cum adică?
Știa foarte bine la ce mă refeream, dar a întrebat pe un ton nepăsător. Până la urmă am izbucnit în lacrimi.
— Plec! Plec cu tine, numai... te rog!
În clipa în care cuvintele mi-au ieșit din gură, Kamar și-a împins șoldurile în sus.
— Ah!
Sexul lui gros a pătruns imediat adânc în mine și m-a umplut cu totul. Îi simțeam pulsul puternic lovindu-se de interiorul meu. Am tremurat și m-am prins strâns de umerii lui. Prin vederea încețoșată i-am zărit chipul, iar un fior mi-a trecut pe șira spinării când mi-am dat seama că fața lui frumoasă era stropită de sperma pe care tocmai am eliberat-o.
— Aah...
În timp ce îi simțeam pulsațiile în mine, Kamar și-a înclinat capul și m-a sărutat. Apoi s-a retras puțin, zâmbind.
— Atunci e hotărât.
Nici măcar nu mai știam despre ce vorbea, așa că am dat pur și simplu din cap.