Mult timp, regele nu a făcut decât să privească paharul pe care i-l țineam întins.
Mâna îmi tremura atât de tare, încât mă temeam că voi vărsa vinul.
Dar nu puteam face altceva decât să aștept.
În cele din urmă, a întins mâna și a luat paharul.
Tocmai trăgeam aer în piept, gata să răsuflu ușurat, când a vorbit brusc.
— Tapiseria aceea... de unde o ai?
— Poftim? Eu am făcut-o...
Întrebarea m-a luat atât de tare prin surprindere, încât am spus adevărul fără să mă gândesc.
Neînțelegând ce urmărea, mi-am ridicat cu grijă privirea.
Ochii s-au întâlnit imediat.
La expresia mea surprinsă, regele a zâmbit slab.
— Ai multă îndemânare. Ești Omega și totuși bărbat. Cum ai învățat să faci asta?
Mi-am mutat neliniștit privirea și am răspuns cu grijă.
— M…mama m-a învățat.
Regele a dat încet din cap, de parcă s-a gândit la răspunsul meu, apoi a dus paharul spre buze.
— Nu m-am așteptat ca fostul Lord Al-Fatih și soția lui să moară atât de repede. Păcat.
Când a pomenit de părinții mei, ochii au început să mă usture.
Mi-am strâns pumnii, abținându-mă cu greu să nu-l rog să-mi spună mai mult.
Am așteptat să golească paharul.
Dar regele s-a oprit și a râs încet.
— Părinții tăi mi-au fost foarte loiali.
Un presentiment neplăcut m-a străbătut.
Zâmbetul lui mi-a înghețat sângele.
În timp ce eu tremuram, a continuat lent:
— Tu, în schimb, se pare că nu ești.
— Poftim?
Vocea mi-a urcat fără să vreau.
Regele a râs încet, iar vinul din pahar s-a clătinat.
Inima a început să-mi bată și mai tare.
— Îți aud inima de aici, puştiule.
Am încremenit.
Privirea lui a coborât spre vin.
— Nu știu ce ai pus în el, dar, dacă ești atât de îngrozit, până și un copil de trei ani și-ar da seama. Prostesc.
M-a ironizat și a lăsat paharul jos.
Mintea mea a început să alerge.
Dacă nu treceam de momentul acela, totul se termina.
"Ce fac?"
— Majestate, știu că otrava nu vă afectează.
Vocea mi-a ieșit mai tare decât am intenționat.
Gâtul îmi pulsa din cauza tensiunii.
Regele și-a întors din nou privirea spre mine.
Buzele încă îi zâmbeau, dar ochii erau duri.
Mi-am adunat curajul.
— Familia regală are o constituție aparte. Medicamentele și otrăvurile au foarte puțin efect, iar membrii ei se îmbolnăvesc rar. Toată lumea știe asta. De ce aș încerca să vă otrăvesc?
— Adevărat.
A făcut o scurtă pauză.
— Dar, din nefericire pentru tine, cineva a mai făcut-o.
N-am mai reușit să spun nimic.
L-am privit cu ochii mari.
Zâmbetul lui a pierit.
— Aproape am murit. Cât timp eram otrăvit, mi-am pierdut mințile. Dar un lucru îl țin minte foarte bine.
S-a aplecat brusc spre mine.
Chipul lui palid și slăbit s-a apropiat atât de mult, încât mi s-a tăiat respirația.
Mirosul dulce și bolnăvicios al feromonilor m-a lovit din nou.
— Îmi amintesc cum ai furat pulbere din cutia mea de bijuterii.
Am rămas fără aer.
Regele a dat încet din cap.
— Da. Atunci nu știam ce era. Dar după ce ai luat-o, mintea mea a început să-și revină puțin câte puțin.
A zâmbit.
— Am crezut că este doar vreun drog banal. Apoi mi-am dat seama că tocmai pulberea aceea m-a determinat să-mi pierd mințile. Era firesc să bănuiesc asta, aşa e?
Întrebarea lui cerea parcă un răspuns.
Eu nu reușeam decât să tremur.
Râsul lui a tăiat aerul.
— Voiam să te interoghez. Dar Asgail a apărut, te-a luat de acolo și s-a căsătorit cu tine.
Privirea i s-a întunecat.
— Și acum te-ai întors singur la mine. Care era planul de data asta? Să mă omori cu mâna ta? Sau ți-a poruncit Asgail?
— Majestate...
— Vorbește.
Tonul lui a devenit rece.
— Știi ce este pulberea și știi cine a vrut să mi-o dea. Spune adevărul și îți cruț viața. Vorbește.
Am clătinat doar din cap.
Am încercat să spun ceva, dar mintea îmi era complet goală.
El continua să mă privească zâmbind.
Am deschis gura.
Am închis-o.
Apoi am încercat din nou.
Niciun sunet.
Deodată, regele a întins mâna.
Am tresărit și m-am retras, așteptându-mă să mă lovească.
Lovitura nu a venit.
Când am îndrăznit să privesc, paharul era întins spre mine.
— Poftim.
L-a apropiat.
— Bea. Dacă ești nevinovat, nu ai de ce să te temi.
Feromonii lui pluteau în aer, grei și dulci.
Mi se făcea rău.
Dar regele nu avea de gând să cedeze.
"Ce se întâmplă dacă beau?"
Dacă pulberea putea afecta chiar și un Alfa Extrem, pentru mine era de ajuns o singură înghițitură.
M-ar fi durut?
Aș fi adormit?
Sau aș fi murit pur și simplu?
Mi-am ridicat mâna care tremura.
Regele a așteptat fără să se miște.
Degetele mele au atins paharul.
El nici măcar nu a clipit.
L-am ridicat și l-am apropiat de buze.
În clipa în care vinul mi-ar fi trecut de buze, totul s-ar fi terminat.
Era singura mea șansă.
Cu toată puterea, am aruncat vinul spre chipul regelui.
A tresărit și s-a ferit instinctiv.
În aceeași clipă, am scos stiloul ascuns în tapiserie și i-am înfipt lama în coapsă.
— Ce faci?!
Regele m-a lovit peste față și am căzut.
Dar vârful stiloului a rămas înfipt.
L-a smuls și l-a aruncat deoparte.
Otrava a intrat deja în organism.
Acum urm doar să-și facă efectul.
Numai că treceau secundele, iar regele încă se mișca.
Fie doza era prea mică, fie era prea devreme.
S-a ridicat cu greu de pe pat și a pornit spre mine.
Am încercat să fug.
M-a prins însă de gleznă și m-a tras înapoi.
— Omega obraznic.
În clipa următoare, mâna lui mi s-a strâns în jurul gâtului.
M-am agitat, încercând să-i desprind degetele.
Era nevoie doar să mai rezist puțin.
Otrava avea să acționeze.
Și dacă feromonii mei aveau vreun efect asupra lui...
Atunci s-a întâmplat.
Privirea regelui s-a tulburat.
Strânsoarea i s-a slăbit și am tras cu lăcomie aer în piept.
Am tușit și m-am îndepărtat repede.
El a încercat să mă prindă din nou, dar puterea îi scădea.
M-a lovit încă o dată, însă brațul nu mai avea aceeași forță.
"Funcționează."
"Steward a avut dreptate."
Ochii regelui, aproape negri până atunci, au început să capete reflexe aurii.
Respira tot mai greu.
M-am apropiat, ținând sticla cu vin.
— Majestate.
Am vorbit încet.
— Odihniți-vă.
I-am prins maxilarul și i-am dus sticla la gură.
S-a agitat, dar era deja prea slăbit.
Am continuat până când vinul s-a terminat, eliberându-mi în același timp feromonii.
În cele din urmă, trupul i s-a înmuiat și a rămas nemișcat.
Am dat drumul sticlei și m-am retras.
Nu aveam curaj să verific dacă a murit.
Urma să aflu destul de curând.
Atunci s-a auzit agitație pe coridor.
Ușa s-a deschis brusc.
— Majestate! Ce s-a întâmplat?
Servitorii au năvălit înăuntru.
Chiar și Beta au ezitat sub norul dens de feromoni.
Primul care și-a revenit l-a văzut pe rege întins pe podea.
— Majestate!
Altul a observat patul.
— Lordul Zakrya...
Panica a izbucnit imediat.
Apoi m-au văzut pe mine.
— Tu ai făcut asta?
Strigătul lui i-a determinat și pe ceilalți să reacționeze.
— Cum îndrăznești să ataci regele și un membru al familiei regale? Prindeți-l!
— Să fie executat imediat! Chemați cancelarul!
— Nu-l lăsați să fugă!
I-am privit cum s-au repezit spre mine.
Totul s-a terminat.
Nu mai aveam putere să fug.
Primul dintre ei a ridicat mâna.
S-a auzit o împușcătură.
Bărbatul s-a prăbușit.
Am clipit, uluit, în timp ce încăperea se umplea de țipete.
Apoi, din mijlocul haosului, s-a auzit o voce rece:
— Stați departe de soția mea.
S-a făcut liniște.
Stăteam năuc pe podea, acoperindu-mă cum puteam cu tapiseria.
În prag se afla un bărbat înalt.
Omul de lângă el și-a ridicat arma spre regele căzut și a tras.
Servitorii au țipat și s-au prăbușit în genunchi.
Bărbatul din prag nu s-a clintit.
S-a întors spre mine și a venit direct.
Chipul lui îmi era atât de cunoscut și totuși, pentru o clipă, mintea nu reușea să-l recunoască.
S-a lăsat în genunchi în fața mea și și-a așezat mantia peste umerii mei.
Eram încă prea uluit ca să vorbesc.
M-a privit cu o expresie greu de citit.
Probabil reacția mea nu era cea la care s-a așteptat.
În cele din urmă am șoptit:
— Sunteți în viață...
S-a încruntat.
— Cine?
— Zakrya... i-a spus regelui...
Vocea îmi tremura.
— Au spus că explozia v-a distrus chipul... că ați murit.
Expresia lui s-a relaxat și a expirat.
— Ai confundat probabil trupul altcuiva cu al meu.
Și-a deschis brațele.
— Sunt viu, Yohan. După cum vezi.
Asgail stătea în fața mea.
Ne-am privit în tăcere.
După câteva clipe, a șoptit cu voce îngroșată de emoție:
— Îmi pare rău că am întârziat.
Atât.
Ochii lui violet închis luceau de lacrimi.
Am clătinat din cap.
Doream să-i spun că era de ajuns că trăia.
Dar a vorbit din nou.
— Îmi pare rău că mi-a luat atât de mult.
N-a mai putut continua.
Mi-a rostit doar numele, încet.
Inima mi-a tresărit ciudat.
Prințul Moștenitor își cerea scuze?
De ce?
— Am lăsat tapiseria în urmă.
A mărturisit cu voce frântă.
— Ai muncit atât de mult la ea... Îmi pare rău.
Pentru câteva clipe nu am înțeles.
Am privit chipul lui îndurerat.
Apoi cuvântul mi-a scăpat singur.
— Kamar?
Vocea mi s-a frânt.
Asgail m-a tras imediat în brațe.
Tremura în timp ce mă ținea strâns.
Am simțit umezeală caldă pe umăr.
Plângea.
Înconjurat de brațele lui și de parfumul dulce atât de cunoscut, realitatea s-a așezat în sfârșit peste mine.
Mi-am ridicat brațele care tremurau și l-am îmbrățișat.
El m-a strâns și mai tare.
— Kamar?
Am întrebat din nou, cu nodul în gât.
A dat din cap.
— Da.
Vocea îi era răgușită.
— Eu sunt, Yohan.
Am înghițit cu greu.
În clipa aceea, oaza după care am tânjit s-a întors la mine.
Căldura arzătoare.
Mirosul de praf.
Săruturile noastre.
Kamar al meu.
S-a întors acasă.
Și nu mi-am mai putut opri lacrimile.