Atenţionare: 🔞
În urechi îmi răsuna doar respirația noastră grea.
Fără să-l văd, îmi puteam imagina chipul surprins al lui Asgail.
Am spus ceva ce n-ar fi trebuit să spun.
Mi-am dat seama chiar în clipa în care cuvintele mi-au ieșit din gură, dar nu mă puteam opri.
— Trăiește aici cu mine.
De data asta am rostit cuvintele mai apăsat.
— Doar noi doi, aici. Avem oaza, pomii fructiferi... ne-ar fi de ajuns. Eu aș țese tapiserii, le-am vinde și ne-am descurca. Nu trebuie să fim bogați, aşa e? Ții la mine, nu-i așa? Hai să trăim aici împreună... bine?
— Yohan.
— Atunci o să-l uit și pe Kamar.
L-am prins de umăr cu toată puterea și m-am agățat de el.
Întotdeauna mi-am dorit un singur lucru.
Să trăiesc aici, doar cu el.
Nu voiam nimic altceva.
Dacă ar fi spus da, aș fi lăsat totul în urmă.
Pe toți.
Și aș fi rămas doar cu el.
— Yohan.
După o tăcere lungă, Asgail a oftat.
— Și vederea ta?
— Nu contează.
Am răspuns imediat.
Nu m-ar fi deranjat să nu mai văd niciodată, dacă el ar fi rămas lângă mine.
A tăcut din nou.
Secundele treceau chinuitor de greu, dar am așteptat.
Oare ezita măcar puțin?
Faptul că nu putea răspunde imediat probabil însemna că da.
"Te rog, spune da."
— De ce tocmai acum?
A mormăit, atât de tulburat încât aproape că s-a auzit ca un geamăt.
— Îmi doresc asta mai mult decât orice, Yohan.
Vocea îi era încărcată de conflict.
Înainte să poată continua, am încercat să-i găsesc buzele și să-l sărut, ca să-l determin să tacă.
Dar n-am apucat.
— Dacă renunț acum, mulți dintre cei care mă urmează își vor pierde viața. Nu-i pot abandona.
— Dar eu?
Cuvintele mi-au scăpat înainte să le pot opri, iar vocea mi s-a frânt.
— Pe mine poți să mă abandonezi? E bine să renunți la mine?
— Yohan.
Când am izbucnit în plâns, Asgail m-a tras în brațe.
Părea încurcat.
Neputincios chiar.
Dar eu nu-mi mai puteam opri lacrimile.
Eram refuzat de atâtea ori și tot nu am reușit să renunț.
Ca Prinț Moștenitor, el nu putea muri doar pentru mine.
Kamar era diferit.
El ar fi renunțat la tot pentru mine.
Am simțit de atâtea ori pierderea aceea și totuși încă mă agățam de speranță.
— Yohan.
M-a strâns mai tare și a vorbit cu buzele lipite de părul meu.
— Ce spui? Ai devenit refugiul meu. Cum aș putea să te abandonez?
Mi-a repetat numele iar și iar, încercând să mă liniștească.
— Nu te voi abandona niciodată... decât dacă mă abandonezi tu primul.
— Eu n-aș face niciodată asta.
M-am grăbit să neg.
Am simțit că era ultima mea șansă.
Dacă nu acum, atunci când?
Dar răspunsul lui nu era cel pe care îl așteptasem.
— Dacă Kamar al tău era aici, lucrurile ar fi stat altfel. Eu sunt doar un înlocuitor.
Am simțit amărăciunea din vocea lui, dar am continuat.
— Ai spus că vei fi Kamar pentru mine.
A ezitat.
Eu nu m-am oprit.
— Dacă ai fi cu adevărat Kamar, ai spune da fără să te gândești.
Lacrimile au început să-mi curgă din nou.
— Yohan.
Mi-a sărutat fiecare urmă de lacrimă de pe chip și a șoptit:
— Am greșit. Ai dreptate. Dacă aș fi Kamar, ți-aș fi promis asta.
A oftat și m-a strâns cu putere.
— Și eu vreau. Să plec oriunde, doar cu tine...
Vocea i s-a stins.
Dar nu mai aveam nevoie să aud restul.
"Atunci ai sfidat până și cerul pentru mine."
Așa mi-am spus.
"Acum nu mai poți renunța la nimic pentru mine."
— Aici l-am întâlnit prima dată pe Kamar.
Am mărturisit încet.
Asgail s-a oprit brusc.
Am continuat:
— Când l-am întâlnit, ne-am îndrăgostit... și ne-am promis că vom muri împreună.
— Yohan.
A vrut să spună ceva, dar nu m-am oprit.
— Poate că eu am greșit tot timpul. Tu nu ești Kamar pe care l-am iubit.
Am șoptit:
— Îmi pare rău că m-am agățat atât de încăpățânat de asta.
— Yohan.
Mi-a rostit din nou numele și m-a strâns în brațe.
— În curând se va termina totul. Mai așteaptă puțin. După operație, după ce îți revii, totul va fi gata. Atunci putem merge oriunde vrei. Împreună.
Vorbea cu o pasiune pe care nu am mai auzit-o niciodată.
— Și să nu uiți ce mi-ai spus acum. Că îl vei uita pe Kamar și vei fi al meu.
M-a sărutat și mi-a repetat promisiunea.
— Când se termină totul, mergem oriunde vrei.
În cele din urmă mi-am găsit vocea, deși tremura.
— Mulțumesc.
Aveam gâtul strâns de emoție, dar nu mai conta.
Asgail și-a lipit mulțumit buzele de ale mele, iar eu am închis ochii.
Faptul că m-a luat măcar în calcul era suficient.
"Oare a ezitat măcar o clipă?"
Dacă a existat în el fie și cea mai mică dorință de a pleca împreună cu mine, pentru moment îmi era de ajuns.
— Ah...
Mi-a scăpat un oftat când a început din nou să se miște.
Un gând mi-a trecut brusc prin minte.
"Poate că tu ai vrut doar să mă uiți."
"Eu, care nu puteam să-ți ofer nimic în afară de propria mea prezență, poate că eram doar o povară."
Dragostea noastră s-a terminat demult, iar eu am rămas blocat acolo, incapabil să merg mai departe.
Era timpul să plec și eu din locul acela.
— Te iubesc.
Asgail a mărturisit între două săruturi.
— Te iubesc din clipa în care te-am văzut prima dată.
— Când m-a bătut gardianul?
Mi-am amintit vag de scena aceea îngrozitoare, iar el a râs scurt.
— Nu.
M-a sărutat pe frunte și a adăugat:
— Cu mult înainte.
Probabil nedumerirea mi se citea pe chip, pentru că a mormăit aproape trist:
— Nu-ți amintești.
— Atunci când?
Am întrebat din nou.
M-a necăjit:
— Nu prea am chef să-ți spun.
Și-a bosumflat buzele în joacă, apoi le-a lipit demonstrativ de ale mele.
— Spune-mi doar că îți amintești că ai purtat în păr floarea pe care ți-am dat-o, printre toate celelalte.
Asta m-a nedumerit și mai tare.
Dar el părea hotărât să nu spună mai mult dacă nu-mi aminteam singur.
— Ah...
Un oftat mi-a scăpat printre buze.
Mișcările lui Asgail, lente la început, au început să devină mai rapide.
Știam că avea să se elibereze din nou în mine și l-am primit fără să mă împotrivesc.
O lumină tulbure mi-a jucat înaintea ochilor.
Am pierdut noțiunea timpului.
Ne sărutam ori de câte ori puteam, ne țineam strâns în brațe și uneori râdeam încet.
Buzele și dinții lui Asgail îmi găseau mereu câte un alt loc pe trup.
— Într-o zi o să te mănânc de tot.
M-a mușcat de umăr, apoi m-a strâns imediat la piept și a oftat.
Într-un fel, îl înțelegeam.
Dacă n-aș fi fost atât de slab, poate că eram mai plăcut de ținut în brațe.
Dar nu-l învinovățeam pentru asta.
A trecut mult timp până când ne-am desprins în cele din urmă.
Abia când eram complet epuizat și nu mai reacționam, Asgail s-a retras din mine.
— Ah...
Golul rămas m-a determinat să gem încet.
El a tăcut o vreme, apoi a mormăit:
— Ar fi trebuit să mai aștept puțin.
Abia atunci mi-am dat seama că privea între coapsele mele.
Am simțit umezeala și am înțeles ce era.
Mi s-a încins fața de rușine.
— Ai făcut prea mult... încă a rămas atât de mult în mine...
Am mărturisit încet.
Mâna lui mare mi s-a așezat pe abdomen.
Am tresărit și m-am strâns, dar el doar mi-a mângâiat ușor burta și a spus cu un zâmbet:
— Da. Așa pare.
Îmi ardea fața, dar eram prea epuizat ca să mă mai ascund.
Am închis strâns ochii când m-a sărutat, apoi l-am simțit ridicându-se.
— Trebuie să mănânci ceva. N-ai mâncat de ieri.
Avea dreptate, dar eu nu simțeam deloc foame.
Când l-am auzit plecând și camera a rămas liniștită, mi-am așezat timid o mână pe abdomen.
"Dacă chiar aș fi însărcinat..."
Am clătinat din cap și am alungat gândul.
Mai era timp.
Deocamdată voiam doar să mă agăț de fericirea aceea.
"Pentru că s-ar putea să nu mai vină niciodată."
Când Asgail s-a întors, eu eram încă întins în același loc.
A început să pregătească orez din proviziile lăsate de oamenii lui, a pus puțin ulei de măsline și sare peste fructe și le-a prăjit.
Deși m-am oferit să-l ajut, și-a văzut hotărât de muncă.
— Vrei să te ajut? N-ai mai făcut asta până acum...
Am întrebat, îngrijorat.
Mi-a răspuns indiferent:
— Când studiam în Anglia, îmi pregăteam singur lucruri simple. Pâine, ouă...
Totuși, bucătăria aceea modestă îi dădea bătăi de cap.
Din când în când îl auzeam înjurând încet sau oftând surprins.
Până la urmă a reușit, iar eu am mâncat cu recunoștință ce pregătise.
După aceea am vrut să mă spăl, dar el a refuzat.
— Mai ai nevoie de o zi de odihnă.
— Dar...
Am ezitat.
Eram transpirat și nu m-am mai spălat din ziua precedentă.
Atunci l-am auzit ieșind din nou.
După puțin timp s-a întors.
— Te curăț eu.
După ce m-a avertizat, Asgail a început să-mi șteargă brațul cu o cârpă umedă.
Atingerea rece m-a determinat să tresar și el s-a oprit imediat.
— E prea rece? Te simţi bine?
— Mă simt bine. Doar m-am speriat.
La răspunsul meu, a continuat încet, ca să-mi dea timp să mă obișnuiesc.
Mi-a șters cu grijă fiecare deget, apoi brațul, gâtul, spatele și pieptul.
Mi-am ținut respirația, pentru că nu-mi venea să cred.
Dar ceea ce a urmat m-a surprins și mai tare.
M-a curățat între coapse, apoi a coborât spre picioare.
Am tresărit și m-am retras puțin.
El a întrebat imediat:
— Te gâdilă?
Și asta era adevărat.
Dar cel mai tare mă uimea faptul că el, Prințul Moștenitor, îmi spăla picioarele.
Am rămas nemișcat, cu ochii larg deschiși.
Asgail a râs încet, parcă realizând și el cât de imprevizibilă era situația.
— Până ieri nici nu mi-aș fi imaginat că voi ajunge să spăl picioarele altcuiva.
Dar nu a terminat.
Înainte să pot reacționa, și-a lipit buzele de partea de sus a piciorului meu.
Eram atât de surprins, încât am uitat să respir.
Apoi a șoptit:
— Cum de picioarele astea mici au atâtea cicatrici?
Tonul lui dulce-amărui m-a lăsat mut.
A ținut câte un picior în fiecare mână și le-a șters cu răbdare.
Ori de câte ori degetele mele tresăreau din cauza gâdilatului, râdea încet, dar atingerea lui rămânea atentă și blândă.
În cameră se auzea doar sunetul apei din oază, în care uda din când în când cârpa.
Simțind căldura mâinilor lui mari, am rămas perfect nemișcat.
Când a terminat și ultimul deget, mi-a ridicat picioarele în mâini.
Am așteptat cu inima bătând puternic.
Buzele lui s-au lipit ușor de laba piciorului meu.
M-a străbătut o senzație ciudată, între durere și căldură, și am închis ochii.
Nu se simţea nicio adiere.
Parcă am rămas singurii doi oameni din lume.
— Acum, că eu ți-am spus povestea mea, e rândul tău.
Mai târziu, în noaptea aceea, am vorbit printre săruturi.
Asgail mă ținea încă în brațe și îmi mângâia trupul.
Cu doar câteva clipe înainte, se eliberase din nou în mine.
A încremenit la întrebarea mea.
— De ce te urăște atât de mult Regele?
A tăcut mult timp.
Nu mă mai atingea.
Părea încremenit, iar eu am așteptat fără să-l grăbesc.
În cele din urmă, după ceea ce mi s-a părut o veșnicie, a vorbit cu voce sugrumată:
— Cel care m-a adus pe lume...
A tras aer în piept, tremurând.
Apoi a mărturisit:
— Era Omega.