— Al cui e copilul?
O voce rece s-a auzit brusc în urechi. Yujin a tresărit, revenind la realitate. Țeava pistolului era tot acolo. La fel și chipul rece al lui Winston, care îl privea de sus, cu același dispreț în ochi. Când şi-a dat seama că s-a lăsat prins într-o închipuire absurdă, Yujin a rămas o clipă năucit, neștiind ce să răspundă. Văzându-l că tace, incapabil să găsească vreun cuvânt, Winston a rânjit ironic, de parcă exact la asta s-a așteptat.
— Normal că nu poți să răspunzi.
A râs scurt, aproape fără zgomot.
— Un gigolo de joasă speţă ca tine habar n-are cine-i tatăl.
Yujin s-a simțit de parcă ceva ascuțit i-ar fi străpuns inima. Nu a putut decât să-l privească pe Winston, cu fața albă ca varul.
"Tu ești."
A deschis gura să vorbească, dar nu a reușit să scoată niciun sunet. Cuvintele pe care dorea să le rostească din adâncul sufletului i-au rămas captive în gâtul încleștat.
"Tu ești, Winston."
Yujin era încă prea șocat ca să poată vorbi. Winston şi-a arcuit buzele într-un zâmbet disprețuitor și a continuat pe un ton ironic:
— Scumpule, nimeni nu știe mai bine decât mine ce gigolo de joasă speţă eşti!
─ ▫ ─
Tusea violentă l-a zguduit din cap până în picioare. Avocatul a rămas drept și tăcut, fără să se tulbure. Bărbatul respira greu, cu gâfâieli scurte, istovit de efort. În jurul lui stăruia aroma dulce a feromonilor săi. Era tocmai parfumul care l-a situat atât de sus și i-a adus totul. Totul, mai puțin singurul lucru pe care și l-a dorit cu adevărat.
Mirosul nu mai avea nici intensitatea, nici puterea îmbătătoare de altădată. Acum abia mai plutea în aer, suficient cât să-i amintească de prezența lui. Aducea cu mirosul morții. Bărbatul, care încă respira cu un șuierat chinuit, a deschis gura și a vorbit cu glas dur și răgușit.
— Nu... nu mai am mult, nu-i așa?
Din gât i-a răzbătut un nou horcăit, umed și metalic. Medicul de lângă pat l-a privit în tăcere. Avocatul a așteptat să i se potolească tusea, apoi a întrebat:
— Sunteți pregătit?
La întrebarea rostită încet, bărbatul mai tuși de două ori și încuviință rar din cap. Ca la un semnal, medicul i-a adresat o serie de întrebări. După ce a primit răspunsurile, s-a întors spre avocat.
— Domnul Campbell este pe deplin conștient. Și nivelul feromonilor săi este mai scăzut decât de obicei.
În cazul unui Alfa Extrem, excesul de feromoni putea duce la deteriorarea creierului. Harold Campbell însă, în ciuda trupului slăbit, avea mintea limpede.
— Desigur. Niciodată în viața mea n-am gândit atât de limpede.
Stăpânul domeniului a răspuns fără ezitare, cu o voce dură, ca fierul răzuit. Avocatul și medicul l-au privit fără să spună nimic. Harold Campbell avea puțin peste șaptezeci de ani. Cu toate astea, nu mai avea mult de trăit.
Ținând cont de particularitățile unui Alfa Extrem — imunitate sporită, îmbătrânire mai lentă și speranță de viață mai mare — starea lui era imprevizibilă. Poate că acesta era prețul pentru faptul că s-a născut cu o variantă aproape mutantă a acestei trăsături, unică în familia sa. Feromonii care l-au stăpânit zeci de ani au cedat în cele din urmă în fața morții. Pentru prima dată în viață, Harold se simțea eliberat. În curând avea să scape și de trupul bolnav, care a devenit o povară.
Harold tuși din nou. Avocatul verifică dacă totul, inclusiv declarațiile medicului, era înregistrat corespunzător, apoi a început:
— Acest testament era întocmit în prealabil, conform instrucțiunilor domnului Harold Campbell. Doctorul Wilson a confirmat că domnul Campbell este în deplinătatea facultăților mintale. Alți doi medici i-au verificat starea psihică, iar certificatele lor vor fi anexate testamentului. Acum, domnule Campbell, vă rog să citiți testamentul cu voce tare.
Avocatul a rostit formula oficială mecanic, schimbând doar numele clientului și câteva cuvinte. I-a înmânat testamentul pregătit dinainte și s-a dat la o parte. Harold a tras aer în piept, s-a forţat să se ridice, apoi s-a lăsat sprijinit de pernele mari și abia a reușit să vorbească.
— Eu, Harold Campbell, întocmesc acest testament în deplinătatea facultăților mintale, în pragul morții. Voința mea va fi îndeplinită întocmai, sub supravegherea legală a avocatului McCoy.
După această declarație lungă, tuși de câteva ori, își liniști respirația și continuă să citească.
— Camelliei, cea care și-a împărțit viața cu mine: mi-a dăruit patru copii, fiecare o adevărată comoară.
Cu o voce surprinzător de clară, Harold a început să enumere ce avea să primească fiecare. Soția lui, Camellia, urma să beneficieze de o rentă lunară de un milion de dolari pentru tot restul vieții, cu condiția să nu se recăsătorească. Singura lui fiică și primul său copil, Katherine, avea să primească zece milioane de dolari în numerar și toți caii familiei. Fiul cel mare, Gordon, urma să primească și el zece milioane de dolari, precum și vila și terenul familiei din Malibu. Al treilea copil, Jason, avea să primească o rentă lunară de o sută de mii de dolari, dar numai dacă își continua cu regularitate tratamentul pentru dependență. Dacă îl întrerupea sau recidiva, plățile urmau să fie suspendate până când avea să fie externat dintr-un centru specializat, după un tratament intensiv.
Abia a reușit să ajungă până aici, întrerupt din când în când de accese puternice de tuse, apoi i-a făcut semn medicului să-i aducă apă. Numai după ce a golit paharul, Harold a continuat, gâfâind după aer.
— Iar lui Winston, fiul meu cel mic și atât de iubit...
Fiul pe care îl iubea cel mai mult. Cel care îi semăna cel mai bine. Cel mai remarcabil dintre toți copiii săi. Gândindu-se la ochii violeți și reci ai lui Winston, singurul care împărtășea aceeași trăsătură ca el, Harold a rostit cu voce tremurătoare:
— Ție îți las...
─ ▫ ─
Yujin s-a întors.
De îndată ce vestea s-a răspândit, familia Campbell era cuprinsă de haos. Lady Katherine, care avea obiceiul să leșine pe neașteptate, şi-a pierdut din nou cunoștința, de data asta pentru exact treizeci și patru de secunde. Soțul ei, George, a întins-o pe canapea și a început să-i facă vânt cu o batistă. Abia s-a abținut să înjure, mormăind doar:
— La naiba.
Camellia Campbell, de obicei calmă și stăpână pe sine, stătea dreaptă și părea netulburată. În sinea ei însă, și-ar fi dorit să poată leșina și ea, la fel ca fiica ei exagerat de sensibilă. Atât de rău se simțea.
Georgina, fiica adolescentă a lui Katherine, stătea mai departe de ceilalți, bând din ceai și urmărindu-i pe adulți cu mare interes. Ca de fiecare dată în asemenea momente, unchiul Gordon era primul care a luat cuvântul, ridicând vocea ca să atragă atenția tuturor.
— De ce naiba vine aici nenorocitul ăla? Nu i-a ajuns că a făcut de rușine numele familiei?
De pe canapea, Lady Katherine a gemut teatral și a adăugat:
— Băiatul ăla e o rușine numai prin faptul că există.
"Adevărata rușine e că bunicul, la vârsta lui, și-a adus acasă drept amant un băiat asiatic mult mai tânăr." Georgina a avut însă înțelepciunea să păstreze gândul pentru ea și şi-a băut liniștită ceaiul. A trecut atât de mult de când a auzit ultima oară numele lui Yujin, încât nici nu mai știa sigur dacă plecase de cinci sau de șase ani. Ciudatul acela care locuia în anexa casei. Asta era tot ce-și amintea despre el. Mai târziu i s-a spus că era o rudă atât de îndepărtată, încât legătura de familie aproape că nu mai conta. Un lucru era însă sigur: nimeni din familie nu l-a considerat vreodată unul de-al lor. Toți au presupus că povestea cu "ruda îndepărtată” era doar una dintre minciunile lui Harold Campbell, menită să salveze aparențele.
Adevărul era că Yujin era amantul lui ascuns.
Cât timp a locuit pe domeniu, nimeni nu l-a primit cu brațele deschise. Când Yujin a plecat, întreaga familie aproape că a dat o petrecere de bucurie.
Iar acum s-a întors. Firește că nimeni nu era încântat. Ratatul de care abia au reușit să scape venea acum înapoi. Toți au simțit aceeași repulsie. Georgina îi privea pe adulți cum încercau să-și ascundă dezgustul și continua să-și bea ceaiul, prefăcându-se nevinovată. Dar George, incapabil să-și mai stăpânească furia chiar și în fața fiicei sale adolescente, a izbucnit în cele din urmă.